Nerăbdare

Tanda-dighi-ding-ding, daga-dighi-da-da…

Un ritm își face loc în mintea mea suprapunându-se peste cotidian, la început suav, ca un parfum abia perceptibil de conștient, apoi, pe măsură ce încep să rezonez cu el, tot mai tare până ce în universul lăuntric devine de-a dreptul acaparator.

Tanda-dighi-ding-ding, daga-dighi-da-da… Am mai auzit de multe ori ritmul ăsta bătut cu buricele degetelor în timp ce podul palmei stă sprijinit de tăblia mesei. Darabana. Pentru cei din jur e enervant și inexplicabil, dar ești atât de plin de el încât dai pe-afară.

Asta e muzica pe care o ascult din momentul în care m-a sunat Constantin ca să mă invite la o nouă călătorie la bordul yachtului Bananec Blues. Tanda-dighi-ding-ding, daga-dighi-da-da… Așa cum pe vremuri telegrafiștii transmiteau „save our souls”, dar din aparate ieșea doar „tibiri-ba-ba-ba, tibiri-ba-ba-ba…”, în timp ce Constantin îmi spune că la începutul lunii septembrie trebuie să-l ducă pe Bananec Blues în Grecia, din telefonul meu aud doar tanda-dighi-ding-ding, daga-dighi-da-da…

Voi pleca în septembrie, dar până atunci îmi voi măsura puterile pe munții din Corsica. Feribotul de noapte pleacă din Livorno cu punțile pline de pasageri. Mașina încet, înainte. Tanda-dighi-ding-ding… Orașul se reduce la un boț de luminițe ce poluează orizontul negru cu o aură portocalie, din care răzbate ca o suliță o lumină albă, de patru ori la patru secunde. Daga-dighi-da-da… Încă mai pot să văd lumina roșie și lumina verde. Pasagerii au plecat la culcare, lăsându-mă singur pe punte. În prova tribord avem un alt feribot cu punțile iluminate festiv. Instinctele ies la suprafață. Mă uit de jur împrejur după lumini. Marea e departe de punte, dar o aud foșnind și simt un curent de aer proaspăt pe obraz. Da, recunosc orele de cart, veghea de smoală din cartul câinelui. Tanda-dighi-ding-ding… Aventura are profunzimi nebănuite în care fiecare se scufundă cât poate.

Pe pământ

 

Sunt din nou acasă și aproape zilnic simt nevoia să-l sun pe Constantin. Avem nevoie de un echipaj și azi am noutăți:

-Marcel are 19 ani și vrea să vină cu noi!

-A mai fost pe mare? Știe dacă are rău de mare?

Ups! Am uitat răul de mare! Pentru mine cel mai important lucru e să vrei. Să vrei să faci „ceva” e prima condiție ca acel „ceva” să se materializeze, însă răul de mare este acidul ce poate dematerializa orice caracter. Încet, persuasiv, face din om neom, te slăbește și apoi te macină până când nu-ți dorești decât să scapi, să se termine odată. Îl înțeleg pe Constantin. Pe mare formezi un echipaj în care încetezi să mai fi tu și dacă răul de mare lovește într-unul, la un anumit nivel lovește în toți.

Marco a început să iasă cu noi, cu caiacele, devenind un împătimit plin de umor și entuziasm. Îmi place că e gata oricând de plecare, ceea ce dovedește că nu e un om de asfalt. Încă nu are experiență, dar e la început de drum și ceea ce pot face e să îi arat câteva direcții din care să-și aleagă cea pe care o va urma. Anul trecut a parcurs creasta Făgărașului împreună cu un alt începător la fel de entuziast ca el și reușita comună e cu atât mai meritorie cu cât pe tot parcursul au avut parte de vreme nefavorabilă. Știind că pe Bananec Blues mai sunt cușete libere l-am întrebat dacă ar fi curios să încerce, și am fost bucuros să-l văd că acceptă provocarea.

-Trebuie să-și asume riscul de a zace bolnav, îmi spune Constantin. Va trebui să vină până la capăt. În caz că nu suportă marea, nu vom avea timp să umblăm prin porturi ca să-l debarcăm.

Pentru un om de uscat, îmbarcarea la bordul unei nave ce ia largul e o șansă pe care din varii motive cei mai mulți o ratează. Generația mea a crescut cu serialul „Toate pânzele sus” și majoritatea s-a visat călătorind sub vele. La vârsta maturității, cei mai mulți au recunoscut că exaltările juvenile nu se pot substitui realității, dar ceilalți, cei puțini care în taină se mai gândesc uneori la orizontul nemărginit, atunci când e momentul să facă pasul se poticnesc și se cocârjează brusc sub balastul îndatoririlor zilnice, a angajamentelor , a spaimelor și a dorinței de confort. Așa se întâmplă și e firesc să se întâmple așa la 40 de ani, să nu te iei să pleci de acasă numai pentru a avea de unde să te întorci, dar la 19 ani e total pe dos, și dacă chemarea există, trebuie să fii bărbat și s-o urmezi.

-Vom avea vânt de nord-est, mi-a spus Constantin cu o zi înainte.

-Păi, e bine, nu? am răspuns. Mergând spre sud, înseamnă vânt dinapoia traversului…

-E bine dacă nu va fi prea tare.

-Și cât se prognozează?

-Azi în Constanța a ajuns la 35 de noduri.

35 de noduri nu e joacă. Nici măcar distracție nu e. 35 de noduri miroase a furtună! Măcar va fi acțiune, m-am consolat în gând și l-am sunat pe Marco să-i pun în vedere să-și ia echipamentul de Goretex.

Echipaj complet

 

Am plecat din Oradea împreună cu Marco și Alin. Aurelian Stelian în buletin, Alin este un mare iubitor de serenitate, liniște și calm, încercând să cultive toate acestea ca un agricultor tenace sau să le culeagă de-a gata, ca un vânător-pescar din preistoria umanității. Am petrecut în bărcuța lui fără nume clipe de neuitat pe Criș și pe Tisa și acum, în cușeta cu șase paturi care în schimbul unei „atenții” era rezervată doar pentru noi, eram în drum spre mare.

-Cum e Constantin? m-a întrebat tardiv. Nu e coleric? a continuat cu inima strânsă.

-Constantin? am întrebat râzând. Mai strigă câteodată, dacă la asta te referi…

Apoi văzând că e gata să-și piardă recolta de liniște a unui an întreg, am continuat:

-… dar numai în situații de criză, când lucrurile trebuiesc făcute prompt și întocmai. Dacă nu uitați, și de data asta m-am întors și spre Marcel, că pe navă căpitanul e un fel de Dumnezeu și trebuie ascultat fără întrebări, nu vor fi probleme.

În București echipajul s-a întregit cu Mugurel, un velist de apă dulce, dornic să-și upgradeze competențele. Abia ce apucăm să ne cunoaștem un pic că și apare nașul atotștiutor. Mugurel are bilet, nu-i vorbă, dar în alt compartiment și lucrurile trebuiesc puse în ordine: fie conform regulamentului de călătorie, adică ocupând locul de pe bilet, fie rămânând cu noi în schimbul redimensionării „atenției”.

La ora prânzului coborâm în Constanța. Doar pentru culoare, în fața gării caut din ochi taxiul bălțat al fostului fotbalist Vasile Zotincă ce m-a dus la yacht în urmă cu un an, când am plecat la Istanbul. Mi-a plăcut povestea lui de aventurier, asortându-se cumva cu ceea ce pornisem să facem. Mașina e parcată exact acolo unde o găsisem și atunci, atât doar că șoferul lipsește. Cât timp mă uit de jur împrejur după personajul pitoresc cu pălărie de cow-boy, echipajul e îmbarcat cu tot cu bagaje într-un alt taxi.

-Cine? Zotincă? mă întreabă șoferul în timp ce iese în direcția portului. Un nenorocit. Au scris unii în ziar că ar fi fostul fotbalist… Un amărât, vă spun eu. Nici mașina nu e a lui, i-a lăsat-o unul să facă taxi…

Portul Tomis strălucește în lumina soarelui de început de septembrie. Yachtul Bananec Blues are AIS (sistem ce comunică datele de identificare a ambarcației, pozitia precum și viteza, direcția și altele) așa că-l știu de pe siteul Marine Traffic staționând la capătul pontonului B, unde-l regăsesc vizual.

-O să încăpem toți pe el? mă întreabă Marcel care nu a mai pășit niciodată pe un yacht.

-Ai să vezi. Chiar dacă pare mic, spațiul interior e bine chivernisit.

Grilajul ce ar fi trebuit să ne interzică accesul are portița deschisă. Un lanț de legat roata la bicicletă e încuietoarea prevăzută de autorități, dar nimeni nu se obosește să-l folosească. E prea complicat. Străbatem pontonul și suntem întâmpinați de Constantin și de un tânăr ce trebăluie pe punte.

-El e Șerban, un fost elev de-al meu ce va veni cu noi până la Mangalia. Bun venit la bord!

Bananec Blues

 

Îl cunosc pe Bananec Blues de mai bine de un an, de când ne-a dus într-o traversadă de iarnă până la Istanbul și înapoi așa că dincolo de faptul, care nu ni se datorează, că ne-am născut amândoi în aceeași lună a aceluiași an, avem un istoric comun. Strict tehnic est un yacht de 10 metri lungime și de aproape 3 metri lățime, construit în Franța pe santierele CNSO (Constructions Nautiques du Sud-Ouest), modelul Karate, adică un războinic ca și ceilalți frați ai lui botezați cu nume japoneze, dar în fapt este o lucrare de artă pe care dacă ai ochi s-o privești începi, cum spune Constantin, să vorbești singur.

Povestea yachtului, atât cât s-a putut reconstitui, amintește mai multe nume și mai mulți proprietari. Pentru scurt timp nava s-a numit Argo, apoi Balou și în cele din urmă Bananec Blues după cântecul închinat insulei din arhipelagul Glenans unde Claude, proprietarul de atunci al yachtului, era „chef de base”. Cu Claude la timonă yachtul a ajuns în România. Claude s-a stabilit la Brașov, unde trăiește și acum, vânzând yachtul unui constănțean ce-l ținea în portul Tomis. Acolo l-a găsit Constantin în 2013, zăcând nebăgat în seamă ca o piesă ponosită dintr-un anticariat prăfuit. Inițial a observat uzura de suprafață a catargului, ceea ce trăda faptul că yachtul avea multe de povestit și Constantin s-a oprit să asculte, dar yachtul era închis în el, refuzând să comunice. Prova curbată, ridicată deasupra valului și pupa îngustată, teșită, lăsau imaginația să-i întregească conturul sub apă. Rezultatul exercițiului conducea către formele clasice, armonioase, uitate în vremurile așa zis moderne în favoarea tehnicii și a utilitarului. Yachtul trăia, dar era rănit și pentru a se reîntoarce pe mare avea nevoie de o garderobă nouă și mai ales de afecțiune. Anii trecuți în nepăsare îl marcau și proprietarul lui știa asta. I-a spus că banii sunt importanți, dar mai important e ca yachtul să ajungă la cineva care să-l iubească. A readuce la viață o navă în România presupune multă bătaie de cap și multă alergătură după piese ce nu se găsesc sau care sunt scumpe, nu pentru că ar trebui să fie scumpe ci pentru că lumea crede că numai oamenii cu bani își permit toana de a pleca pe mare, dar partida era definitiv pierdută. Multă lume crede că Constantin este un dur însă cei ce au reușit să-l vadă dincolo de coajă pot să înțeleagă de ce a făcut pasul. Ce a urmat a fost o epopee. Constantin și Bananec s-au trezit târâți într-o cumplită furtună care a dat măsura atașamentului dintre om și navă. De multe ori nava a murit și aproape înecat, omul a scos-o la suprafață. De multe ori omul a fost în primejdie și nava a venit după el să-l salveze. Nu te poți juca cu astfel de lucruri. Fără ele nu ai ce căuta pe mare: ești mort!

Cobor în cabină și dintr-o privire constat că de la voiajul trecut s-au schimbat multe. Atunci, Bananec Blues fusese în reconstrucție după proaspăta achiziție și tot în reconstrucție mai este și azi fiindcă o navă e un sac fără fund. Totuși, remarc capitonajul din mochetă gri ce izolează termic cabina și-i dă un aer șic, apoi masa de lemn din salon care, chiar dacă ocupă o mare parte a spațiului, este cât se poate de utilă. În timp ce-mi arunc rucsacul pe o cușetă surprind cu coada ochiului câteva noi butoane etichetate pe panoul electric precum și noul ecran color al chart plotterului, fixat în compania vechilor instrumente de bord.

-Avem și pilot automat?

-Uite-l acolo sub scară, mi-l arată Constantin. Îl ducem cu noi în Grecia și dacă am noroc să se poată repara îl voi avea la întoarcere.

Bucătăria are o mică chiuvetă din inox la care este trasă instalația de apă curentă și, nefolositoare acum, dar atât de dorită în acel voiaj de iarnă, o instalație de încălzire ce se prelungește în toată nava.

Împreună cu Mugurel mă instalez în cușeta prova, Marco alege să stea în salon iar Alin se retrage în cușeta din pupa. Ies din nou pe punte unde remarc cele două panouri solare menite a încărca bateriile electrice precum și cele două roofuri din mahon ce par noi.

-Sunt tot cele vechi, îmi spune Constantin. Doar le-am curățat. Așa-i ce bine arată?

Anul trecut yachtul a fost scos la uscat pentru a fi curățată și revopsită opera vie. Constantin plănuiește să vopsească cu alb suprafețele antiderapante de pe punte, ceea ce i-ar aduce un plus de strălucire, dar nici așa nu arată rău. Știu că și motorul și axul elicei sunt noi, la fel ca troțele ce au cedat într-un voiaj din primăvară.

Mă bucur să văd că Bananec Blues are viață. Un prieten din Arad ce a făcut parte din echipajul ce a plecat în al doilea voiaj de căutare a cafelei din Stambul îmi spunea că vede în Bananec Blues yachtul cu care ar face înconjorul lumii. Poate nu e mult, dar pe vremuri asta însemna capătul pământului.

Plecarea

-Kirule! Ia jurnalul de bord și completează lista de echipaj. Primul e întotdeauna skipperul.

Completez linia copiind datele lui Constantin de pe o lista mai veche, apoi ridic privirea către cockpit unde stau ceilalți la soare:

– Cine se mai înscrie?

– Trece-te pe tine, mă îndeamnă Constantin.

Cum nici-unul n-a sărit cu actele, îl ascult sârguincios.

-Ce scriu la „rol în echipaj”?

-Coskipper!

Scurt, fără explicații, cu o intonație ce nu lasă loc de echivoc.

Flash. Îmi amintesc berea băută în cockpitul lui „Promise keept” în urmă cu patru ani, în Guadeloupe, unde mă prezentasem cu bagajul pe umăr și fără nici un pic de experiență în ale marinăriei. „Eu sunt skipperul” spusese Constantin, „Ovidiu este secundul și ție ți-a mai rămas rolul de mus.” La capătul acelui voiaj de 1.200 de mile căpătasem adjectivul „inițiat”, apoi a fost călătoria de iarnă la Istanbul în care am învățat multe, fără însă să stăpânesc cu adevărat ceva. Mugurel a mai făcut yachting pe Dunăre, iar Alin are propriul yacht, ce-i drept fără greement, pe care-l folosește doar cu motor. Este evident că ceea ce m-a adus în poziția secundă în ierarhia bordului este doar faptul că dintre toți, pe mine mă cunoște Constantin și știe cu exactitate câte parale fac. Rolurile fiind distribuite, putem trece la treabă.

Se întocmește lista de alimente, se fuge la tâmplar pentru sertarul mesei din salon, se urcă dinghy la bord și se fixează pe puntea prova, apoi vin cumpărăturile ce trebuie să-și găsească locul prin chesoane. 1001 lucruri par să nu mai încapă nicăieri și în această atmosferă autentică de plecare se ține ședința tehnică ce are rolul de a aduce la cunoștința echipajului informațiile strict necesare pentru ieșirea pe mare.

Bagajul personal al lui Constantin este adus la ponton de Monica, soția lui. Întâmplarea este fericită fiindcă n-am avut prilejul de a ne cunoște până acum. Am trăit alături de Constantin pe mare, dar nu am cunoscut partea ce-i rămâne la țărm, fundația ce-i susține edificiul. Momentul se consumă discret. Constantin preia bagajul, își ia rămas bun și urcă pe punte.

-Verificați toate lucrurile: tot ce poate aluneca, va aluneca, tot ce poate cădea, va cădea.

Știu ce înseamnă asta: plecăm! La ora 18:30 consemnez în jurnalul de bord ieșirea din portul Tomis cu Șerban la timonă. Cu toate că ieri vântul bătea ca turbat, azi nici o adiere nu mișcă pavilionul. Suntem cu toții în cockpit, un pic blazați de zgomotul continuu al motorului și înaintarea înceată de-a lungul interminabilului dig de nord al portului Constanța. Aventura a început.

Lumini în noapte

 

Mi-a fost mult mai ușor să plec pe mare la început, când habar nu aveam ce înseamnă. Pentru a nu se termina prost, inconștiența începătorului, vecină cu cea a nebunului, trebuie contrabalansată de însoțirea cu o persoană experimentată. Deși nu am trecut încă prin nici o furtună serioasă, de-a lungul milelor mele marine am avut ocazia să intuiesc energiile colosale ce clocotesc în aer și în apă și am devenit conștient de faptul că odată plecat pe mare nu poți promite că te vei și întoarce. Nu mi-a fost niciodată frică, însă l-am avut întotdeauna alături pe Constantin.

Uscatul ocupă tot mai puțin loc la orizont în timp ce zgomotele lui se estompează și alți stimuli sunt percepuți de simțuri. O hulă ușoară ne leagănă, iar zgomotul motorului e omniprezent. Echipajul umple cockpitul într-o încercare mută de a se integra momentului și peisajului. Nimeni nu spune nimic, respectând parcă un ritual. Macaralele din Agigea își profilează brațele pe fundalul apusului, iar soarele devenit bulgăre incandescent cade spre orizont prin cercul colacului de salvare agățat la balconul pupa.

Din sens opus vine spre noi un velier. Seara îl mână spre port. Nu e destul vânt și, ca și noi, merge la motor. Ne încrucișăm la mică distanță și Constantin se salută cu echipajul.

Cu viteza modestă asigurată de motor dublăm cu greu digul de nord, descoperind în prova luminile balizelor cardinale de la intrarea în portul Constanța.

-Ține 160! comandă skipperul.

Traversarea culoarului de demarcație obligă la atenție și la respectarea unor reguli stricte. Constantin vorbește prin stație cu cei de la căpitănie:

-… the name is: bravo, alpha, november, alpha, november, echo, charlie. Second word: bravo, lima, uniform, echo, sierra…

Fiecare detaliu contribuie la centrarea sau recentrarea în universul marin. Pentru novici multe vor trece direct în subconștient, unde poate le vor accesa cândva.

-Ia 060!

O navă iese din port și trebuie să întârziem pentru a nu-i sta în cale.

-Ia 330!

În timp ce executăm rondoul, nava apare prin fanta digului.

-Pune prova pe pupa ei!

Pe coșul navei ies trâmbe negre de fum și huiduma prinde viteză. Ne grăbim și noi pentru a trece culoarul de demarcație înainte de a fi opriți din nou și odată cu înserarea suntem liberi să ne vedem de drum. Recunosc balizajul roșu al turnului de televiziune din Techirghiol și sclipirea farului Tuzla.

-Aici e apă mică, îmi arată Constantin pe ecranul chart plotterului, apoi ridicând vocea pentru a putea fi auzit din cockpit, foarte bine Șerban, ține largul. Mai poți?

-Mai stau până la Tuzla.

-Preiei timona la Tuzla, îmi spune Constantin.

Noaptea coboară îmbrăcând litoralul în luminițe. În cockpit, Mugurel suferă de rău de mare. Alin s-a blindat cu pastile cu care-l tratează pe bolnav. Emeticul nu-și face efectul decât peste două ore de la îngurgitare, dar se încearcă efectul placebo. Răul de mare e corelat și cu starea psihică și gradul de oboseală și la acest ultim capitol Mugurel are restanțe. Fondator și președinte al Clubului Nautic San Giorgio, Mugurel tocmai a încheiat cu o zi în urmă acțiunea anuală numită „parada ambarcațiunilor”.

Șerban mă cheamă la timonă.

-Ce curs ții?

-Cam 200, dar mai bine pune prova pe luminile roșii.

Luminile roșii îmi sunt familiare. Sunt luminile șantierului naval Daewoo, din Mangalia, pe care le-am mai avut în prova în urmă cu un an. Faptul mă liniștește. Cunosc configurația locului dincolo de talmeș-balmeșul luminițelor de la țărm ce maschează reperele marine. Încă e prea devreme, dar știu că digul de larg din Mangalia obturează lumina verde, că din unghiul sub care navigăm vom vedea doar baliza roșie și lumina albă ce trebuie dublată la capătul digului. Mai știu și că dincolo de pasa de intrare vom avea apă mică în babord, fiind recomandat să ținem strâns pe lângă geamandurile verzi, dar toate la timpul lor. Deocamdată țin baza catargului pe luminile roșii luptându-mă cu pleoapele de plumb. Se pare că somnul nopții trecute din cușeta vagonului CFR n-a fost prea odihnitor. Șerban a rămas lângă mine, dar n-am chef de vorbă. S-a făcut frig.

Echipajul s-a pitit, care pe unde. Nu e nimic spectaculos în a naviga cu 3,5 noduri împinși de motor, pe o mare de gradul doi. Reperele de la uscat se modifică lent. Condițiile sunt ideale pentru a picoti, mai puțin frigul. Mă resorb sub haine și simt nerăbdarea încercându-și colții. Cu ochii larg deschiși visez la cușeta din prova. Din când în când verific cursul, apoi reperele de la uscat, apoi mă întorc la visul cu draga mea cușetă… Trebuie să fac ceva ca să nu pic peste timonă. Mă scutur de vise și revin în prezent. Simt corpul navei valsând, sunt conștient de aromele mării și pentru moment îmi simt endorfinele tranzitându-mă precum bulele de gaz carbonic dintr-o sticlă sub presiune căreia-i deschizi dopul pentru o clipă… Dar vai, clipa e trecătoare! Caut cu disperare ceva de care să mă agăț și din noianul de lumini albe ce lucesc în prova aleg una pe care o investesc cu rolul de baliză la capătul digului, îmi pironesc privirea de ea și-mi propun să verific dacă a fost alegerea norocoasă. Ideea de a-mi ține mintea trează dă roade. Timpul trece și odată cu el, implacabil, ne apropiem de Mangalia. Lumina albă pe care o fixez de o eternitate începe să capete personalitate și da, e chiar lumina de la capătul digului. Îl chem pe Constantin și-i predau timona, trecând în prova cu fenderele și o parâmă.

E două noaptea când intrăm în Mangalia adormită. La țărmul tăcut și pustiu e risipă de lumini. Constantin a redus motorul și ne apropiem de ponton aproape silențioși, cu apa de răcire a motorului bolborosind aproape de linia de plutire. Senzație respingătoare: marea duhnește a canal. Parâmele sunt legate la tacheți și apar vameși, grăniceri, poliția de frontieră. Ultima impresie conștientă e cea a unui bărbat în uniformă ce se uită la mine cu pașaportul în mână, apoi cad abisal într-o prăpastie întunecată din care un porumbel alb se chinuie să iasă la lumină: nu mi-am luat rămas bun de la Șerban.