Grand randonnee: Corsica

GR20, ziua 2: refugiul Manganu – refugiul Petra Piana

2 septembrie 2015 Comentarii (2) Ascensiuni, Corsica, Europa

GR20, ziua 1: Col de Vergio – Manganu

Am coborât din microbuz în Col de Vergio, adică în şaua Vergio, la 1477m, ceea ce însemna o inserţie direct în creastă ce ne scutea de câteva ore bune de urcuş. Câteva minute ne-am uitat de jur împrejur şi apoi din nou de jur împrejur încercând să ne acomodăm, să intrăm în atmosfera locului. În spate aveam valea pe care am urcat, cu lacul de acumulare cuibărit câteva sute de metri mai jos, iar în dreapta şi în stânga creasta pe care ar fi trebuit să găsim marcajul traseului GR20. Am reperat iute o potecă bine bătută, însă nici urmă de vreun indicator sau vreun semn cu vopsea.

Etapa 1: Col de Vergio - Manganu,

- urcare 450m,

- coborâre 470m,

- distanță 17km,

- timp estimat 5 3/4h

-Luăm apă? m-a întrebat Cosmina. Nu avem decât juma` de litru.

-De unde?

-Uite acolo un rezervor din plastic.

Rezervorul plasat în plin soare mă ducea cu gândul la o apă fiartă cu gust călâu.

-Nu luăm. Poate găsim izvoare pe drum.

Ar fi trebuit să ne ridicăm rucsacurile şi să plecăm, dar încă mi se părea prea repede. Noaptea trecută ne-am petrecut-o pe feribot, apoi nu bine am pus piciorul pe pământul Corsicii că a venit trenul pe care o oră mai târziu l-am schimbat cu un microbuz ce ne-a lăsat aici doar de câteva minute… Descinsesem dintr-un vârtej din care nu ne oprisem complet, dar chiar nu avea rost să mai stăm, aşa că şovăielnici ne-am deplasat câţiva metri să vedem mai bine monumentul de piatră ce marca şaua, apoi după un schimb de priviri ce vroia să însemne „gata? plecăm?” am intrat pe poteca largă.

Col de Vergio

Monumentul din Col de Vergio

Vremea era cât se poate de frumoasă şi vântul de creastă făcea temperatura suportabilă. Am început urcuşul spre vârful pe care se zăreau câteva antene GSM. Ar fi trebuit să găsim marcajul clasic al traseelor GR, banda roşu cu alb, dar nu era nimic. Până la antene poteca era lată şi bine conturată, apoi aproape se pierdea într-o păşune ce cobora în şaua de dincolo de vârf unde se zăreau micuţi doi turişti plecaţi din şosea înaintea noastră.

Pornim pe o cărare largă

Pornim pe o cărare largă

-Crezi că mergem bine? m-a întrebat Cosmina.

-E ciudat că nu există marcaj, dar asta e creasta şi direcţia e bună aşa că nu avem ce greşi. Dacă mă uit mai bine ghicesc continuarea potecii dincolo de şa, pe curbă de nivel. Probabil că aşa e moda pe aici, mai eco, şi traseele sunt marcate doar cu momâi. În plus sunt şi cei doi turişti din faţă…

În scurt timp am ajuns în şa şi cei doi turişti s-au dovedit a fi nişte rătăciţi ce căutau o cale de a ajunge la şoseaua ce se vedea şerpuind pe fundul văii. În timp cei ei au început coborârea, noi ne-am continuat drumul pe versantul accidentat urmând aproximativ curba de nivel. Uneori găseam mici momâi ce ne ridicau moralul, dar cărarea se cam pierdea sau uneori se multiplica semn că cei ce trecuseră înaintea noastră îşi croiseră fiecare propriul drum. Versantul era când abrupt, obligându-ne să ocolim pereţi verticali, când plin de grohotiş, când împădurit blocându-ne cu copaci doborâţi sau crengi căzute. Picioarele ni se poticneau mereu iar gâturile ne erau deja uscate. Ne-am oprit să luăm câte o înghiţitură de apă. Deja ni se acrise.

O privire în urmă spre versantul pe care l-am traversat

O privire în urmă spre versantul pe care l-am traversat

În următoarea şa era ceva trafic ce veneau pe o cărare de jos, din pădure. Faţă de sălbăticia cu care ne luptam noi, pe acolo era domnie. Sătul de off road am răzbătut în creastă unde am găsit o potecă circulabilă ce ne-a coborât la o lespede de piatră pe care era vopsit marcajul bicolor al traseului GR20. Trecuseră mai bine de două ore de la plecare din Col de Vergio însă, în sfârşit, găsisem traseul!

Vârful Rotondo

Vârful Rotondo

În faţa noastră se ridica vârful Rotondo cu urme evidente de modelare glaciară. Acum poteca era clară, bine marcată şi în plus ne întâlneam adeseori cu grupuri de turişti ce se sprijineau în beţe. Sentimentul că eram pe drumul bun era reconfortant, însă ne chinuia setea şi preconizatele izvoare se lăsau aşteptate. Rucsacurile nu ne apăsau, dar cu fiecare minut picioarele deveneau tot mai grele iar uscăciunea din gât părea să ne cuprindă măruntaiele. Am urcat încet în şaua de sub Rotondo, apoi pe sub vârf am trecut dincolo de el. Depăşisem orizontul vizibil din Col de Vergio şi în faţa noastră se deschidea panorama largă a unui şes înverzit în mijlocul căruia trona mirajul albastru al lacului Ninu. Visam de câteva ore la această privelişte însă acum ne îngrijora pata roşcată ce se întindea ca o plagă pe suprafaţa apei. Lacul oval avea două guri de scurgere diametral opuse ce dădeau naştere la două pârâuri ce meandrau puternic prin pajiştea plană.

Lacul Ninu

Lacul Ninu

Am coborât la apă cu inima strânsă şi bălţile roşiatice găsite în drum ne-au confirmat bănuielile: apa nu era potabilă. Ne-am trântit pe iarbă istoviţi. Am împărţit cele câteva degete de apă de pe fundul bidonului având grije să mai lăsăm de-o sorbitură, apoi am privit peisajul. Dincolo de lac orizontul îndepărtat era blocat de o creastă stâncoasă iar în prim plan pajiştea din jur era luată în stăpânire de câţiva cai şi de o cireadă de vaci. Mă gândeam că locul are o frumuseţe anume când Cosmina şi-a dat glas gândurilor:

-Aşa sunt lacurile pe aici? Să vină corsicanii în România să le arătăm noi lacuri…

Apa înămolită şi invadată de vegetaţie nu se putea compara cu lacurile glaciare, limpezi şi reci, dar mie îmi plăcea. Undeva în lateral mi-a atras atenţia un panou mare.

-Hai să mergem până acolo. Poate e vreun izvor.

Locul ne atrăgea şi cu cât ne apropiam, parcă desluşeam un firicel de apă croindu-şi drum spre lac. În câteva minute a fost clar că nu avem Fata Morgana. Eram salvaţi! O căsuţă mică de piatră ce adăpostea o icoană marca locul captării. Am umplut PET-ul ce s-a aburit instantaneu şi am băut cu poftă, cu înghiţituri mici, silindu-ne să nu ne grăbim.

Scăpaţi de strânsoarea setei am pornit mai departe veseli. Cărarea era orizontală şi în plus facilă, fără obstacolul bolovanilor. O vreme am mers alert, apoi am început să coborâm pe firul unei văi. Undeva pe stânga au apărut câteva acoperişuri. Conform hărţii mai aveam ceva de mers până la refugiul Manganu, dar poteca trecea prea aproape de ele pentru a nu mă abate să văd ce e. Când am început un scurt urcuş spre prima clădire, aproape m-au lăsat puterile. Nu-i vorbă, apă băusem pe săturate însă de la sandwichul mâncat în gară trecuseră aproape opt ore şi organismul protesta în felul lui.

Prin şesul de la lacul Ninu

Prin şesul de la lacul Ninu

Pe pragul construcţiei un bărbat citea dintr-o carte. Când m-am apropiat, a lăsat-o în poală aşteptând binevoitor. Nimeni altcineva nu se zărea prin preajmă. Era clar că n-am ajuns la manganu aşa că după ce am salutat l-am întrebat de refugiu. Mi-a arătat că mai avem de mers pe vale.

-Şi cum se numeşte locul ăsta?

-D`Inseche.

Stâna

Stâna

Am regăsit-o pe Cosmina aşteptându-mă în traseu. Un indicator informa că locul e o stână la care se poate cumpăra brânză sau se poate mânca o omletă. Foamea ne dădea ghes, dar preferam să ajungem să o potolim la refugiu. Am ciugulit frugal câte un baton de cereale şi am pornit mai departe.

O vreme am mers dealungul pârâului, apoi am intrat într-o pădurice stranie cu copaci contorsionaţi şi poieniţe primitoare în care mi-ar fi plăcut să campez. Mi s-a părut straniu că toată ziua n-am întâlnit nici măcar o floare, singura pată de culoare fiind dată o specie de copac încărcat cu boabe de un roşu aprins. Cu stomacul strâns de foame am urcat un mic deal dincolo de care am coborât scurt într-o vale paralelă. O nouă stână ne îmbia cu brânză şi omletă însă refugiul Manganu se vedea departe în faţă, la baza versantului stâncos de care ne despărţea o păşune plană despicată în două de cărarea bine conturată. Am întins pasul cu gândul la cina ce va urma.

Prin pădurea stranie

Prin pădurea stranie

-Ştii de ce i se spune manganu? a rupt tăcerea Cosmina.

-De ce?

-Pentru că e pentru cei ce nu mai au mangan.

În jurul refugiului era rumoare. La mesele din faţa clădirii lumea vocifera pe marginea dozelor de bere. unii mai aveau încă paste în farfurii şi plini de optimism ne-am prezentat şi noi la bucătărie.

Refugiul Manganu

Refugiul Manganu

-Aţi ajuns prea târziu, ne-a anunţat gardianul. Pastele s-au terminat.

-Şi ce putem mânca, am întrebat îngroziţi.

-Omletă sau cârnaţi corsicani.

-Omletă!

Am scos din rucsac rezervarea pe care gardianul a ştampilat-o, după care în aşteptarea omletei am făcut un tur al locului. Refugiul avea trei camere. Una era fieful gardianului, ce nu era public, a doua era o bucătărie comună dotată cu mese, chiuvetă cu apă curentă, aragaz şi un stelaj cu oale şi veselă iar a treia odaie era dormitorul cu priciurile dotate cu saltele. În jurul refugiului erau întinse corturile de închiriat şi cele ale turiştilor, un spălător, WC-urile şi duşul.

Am pus repede de-un ceai, apoi a venit omleta pe care am înfulecat-o grăbiţi. De-am fi fost acasă am mai fi mâncat una, dar se putea trăi şi cu atât. În compensaţie am mai mâncat câţiva biscuiţi din rucsac, apoi am ieşit în faţa refugiului.

Soarele trecuse deja dincolo de creste şi umbra lăsată era rece. Nu mai aveam nimic de făcut aşa că împreună cu toţi ceilalţi am intrat în dormitor, am găsit două saltele libere chiar lângă uşa ce dădea spre bucătărie şi ne-am culcat. Nu era decât ora 8, dar am adormit instantaneu. Prima zi pe GR20 a fost mai grea decât ne aşteptam.

Alte imagini:

  • Verghio04
  • Verghio05
  • Verghio07
  • Verghio08
  • Verghio10
  • Verghio14
  • Verghio16
  • gr04
  • Verghio18

Mai departe:

aaazi2

2 Responses to GR20, ziua 1: Col de Vergio – Manganu

  1. Alexandra spune:

    Drăguțe denumiri… Vârful Rotondo și Refugiul Manganu!

    • Kiru spune:

      Asta pentru că nu am început creasta chiar de la capăt unde refugiile se numeau d`Ortu di u Piobbu, Ciottulu di i Mori sau Tighjettu 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *