Culori pure

Mexic, partea a II-a

30 decembrie 2016 Comentarii (0) America De Nord, Calatorii, Mexic

Mexic

 

După ce am fost pe urmele spaniolilor în Peru, a venit vremea să vedem peninsula Yucatan, Mexic. Vom pleca în ultima zi a anului 2016 cu British Airways<\p>

E vreme rea pe Heathrow și permisiunea de a decola din Budapesta a venit cu greu. Deja avem câteva ore întârziere, ceea ce înseamnă că am pierdut zborul Londra – Mexico City, dar totuși, iată-ne la drum!

image

 

*

Ceața londoneză nu i-a venit de hac soarelui mexican: la capătul unui zbor de două ore și a unei curse cu scările rulante, cu autobuzul între terminalele aeroportului Heathrow și apoi cu trenul între porțile de îmbarcare, am prins legătura spre Mexico City!

image

După încă 13 ore de zbor, în care am urmărit bălăbănelile aripii (cine crede că avionul e rigid riscă să dea în depresie) am aterizat în Mexico City. Scurgându-ne pe culoare odată cu lumea ne gândeam deja să schimbăm niște dolari în peso și să ochim stația de metrou a aeroportului când un mexican în uniformă ne-a frunzărit pașapoartele și formularele de imigrare completate încă din avion și nu ni le-a mai dat înapoi. Un gealat ne-a condus într-o mică sală de așteptare a poliției unde mai erau și alții și unde a trebuit să așteptăm fără să ni se ofere vreo explicație. Pașapoartele noastre, noi nouțe, se pare că nu le-au plăcut. Într-o sală învecinată, tot așa, niște tipi cu rucsacuri au primit niște saltele pe care să se întindă la podea și ne gândeam că nu are nici un haz să ne petrecem astfel revelionul ce stătea să sosească în câteva ore. Eram obosiți, ne-ar fi prins bine un pat de hotel, în schim stăteam și așteptam în incertitudine, fără ca măcar să știm de ce suntem reținuți.
După trei ore am fost invitați într-un birou în care ne-au pus tot felul de întrebări cu privire la scopul și durata vizitei, trebuind să ne susținem declarațiile cu rezervarea la hotel și cu biletul de avion de întoarcere. Așa cum bănuiam nu le plăcea că nu avem nici o ștampilă în pașaport și tare le era frică să nu rămânem în Mexic, să le luăm locurile de muncă.
În cele din urmă am semnat o declarație și ne-am primit pașapoartele înapoi. Ne-am regăsit bagajul de cală sprijinit lângă banda rulantă, am schimbat câțiva dolari și având în vedere ora târzie (23), am abandonat ideea de a căuta metroul și am tocmit un taxi.
Pentru noaptea de revelion orașul era suspect de pustiu. Trafic era pe străzi, dar trotuarele erau goale. Am ajuns destul de repede la hotel și ne-am preluat camera. În România anul nou venise demult, dar aici se schimba abia acum. La oră fixă s-au auzit bubuiturile unor petarde îndepărtate și asta a fost tot. Am deschis TV-ul, am urmărit un spectacol de operă, apoi ne-am culcat la ora când acasă mă trezeam să-mi fac ceaiul matinal.

1 ianuarie 2017

Pe la ora 9 am plecat să vedem ce e cu Mexico City. Străzile erau cu desăvârșire pustii și un soare strălucitor ne veghea de sus, cu totul altfel decât știam despre o capitală socotită drept cel mai populat oraș de pe glob, înecat în propriul smog. În scurt timp am ajuns în Zocalo, principala piață o orașului unde nu erau decât polițiști și măturători ce mânuiau mătura în pași de dans, exact ca în bancul cu „trabaho si, samba no”.

Tavanul art nuveau al Gran Hotel

Tavanul art nuveau al Gran Hotel

După o scurtă incursiune în catedrala metropolitană, am intrat gură-cască la Gran Hotel, ca să admirăm frumoasele vitralii ale tavanului. Hotelul nu e trecut ca obiectiv turistic, deși ar putea fi, cu prisosință. Interiorul art nouveau din fier și sticlă e o mostră de artă fină, iar detaliile (colivii cu păsări cântătoare) impresionează.

Alegând micul dejun

Alegând micul dejun

Am luat „micuțul desayuno” (micul dejun) într-un local peste drum de hotel, varietăți de tortilla mexicană, cafea și sucuri naturale de fructe. După mâncărurile de pe avion ni s-au părut foarte gustoase și doar ușor picante.

Aztecii

Aztecii

În prima parte a zilei ne-am învârtit în jurul câtorva clădiri cu adevărat monumentale din zona parcului Alameda, apoi am revenit în piața Zocalo care de astă dată era plină ochi. Dincolo de arhitectură, principala atracție o constituiau niște băștinași costumați în azteci ce afumau doritorii cu copal, ca pe vremea lui Cortes, sau dansau îndrăcit în costumele lor colorate, având pe cap câte un șomoiog de pene, care mai de care, ca un foc de artificii.

Pe străzile din Mexico City

Pe străzile din Mexico City

Templul Mayor, vechea piramidă Tenochtitlan, zace în ruină. Din vechea structură nu a mai rămas aproape nimic. Printre fundații se mai ghicesc încă câteva pietre sub forma unor capete de șarpe, și cam atât. Ne îndepărtăm de Zocalo pe străzi cu arhitectură colonială și pereți pictați în culori vii.

Mariachi din Piața Garibaldi

Mariachi din Piața Garibaldi

După câteva ore de plimbat, încep să ne doară picioarele. Înainte de a ne retrage la hotel am făcut un ocol prin piața Garibaldi, loc celebru pentru ansamblurile de muzicanți mariachi. Deși era un pic cam devreme, câțiva mexicani în pantaloni cu ținte și veste scurte se produceau la trompete și alte zdrăngănele, într-un decor cam deocheat, plin de gunoaie (centrul orașului e lună și bec, dar dacă te îndepărtezi puțin…).
Am fi vrut să mâncăm la un local de duzină, cot la cot cu mexicanii, însă la ora asta se dezlănțuise puhoiul uman și peste tot era supraaglomerat. În cele din urmă am mâncat niște supă cremă și niște fasole la restaurantul hotelului și ne-am retras în cameră pentru somn: chiar dacă în Mexico abia se însera, în România lumea se pregătea să se trezească iar noi mai pluteam încă între aceste două lumi.

2 ianuarie 2017

Pentru azi avem un singur obiectiv: orașul prehispanic Teotihuacan. În drum spre metrou intrăm într-un local pentru micul dejun, dar avem surpriza de a nu găsi decât dulcegării, cu precădere churros, un fel de gogoși cu care suntem familiarizați din Peru. Nu avem chef de patiserie. Poate altă dată.
Pentru a ajunge în Autogara Nord trebuie sa schimbăm patru linii de metrou. Până ne obișnuim cu signaletica stațiilor e un pic derutant, apoi începem să ne descurcăm. Trenurile vin foarte repede și circulă cu viteză, însă tot ne ia aproape o oră să ajungem la destinație.
Autogara Nord e imensă. Transportul în Mexic se bazează pe autobuze, așa că infrastructura e impresionantă. Există o grămadă de terminale și la toate casele sunt cozi. În timp ce Cosmina cumpără mâncare fast food și un pahar mare cu cafea „americană” iau bilete de autobuz și în câteva minute suntem din nou în mișcare.
Până la Teotihuacan sunt 50 de kilometri și există autostradă, dar se circulă foarte prost. Priveliștea suburbiilor cu cartierele mizere și foarte colorate nu e deloc atrăgătoare. Pe panorile de reclamă se oferă recompensă pentru găsirea persoanelor din imagini. După o oră ajungem la destinație.

Templul lui Quetzalcoatl

Templul lui Quetzalcoatl

Vechiul oraș ocupă un platou înconjurat de culmi muntoase. De la poarta 1 avem acces direct la templul Quetzalcoatl, situat într-un fel de piață delimitată de un șir de platforme piramidale. Aici totul are alură de piramidă în trepte. Templul lui Quetzalcoatl este de asemenea o piramidă, dar nu una simplă ci una ornată cu sculpturi de piatră reprezentând șarpele cu pene, zeitatea supremă.

image
Soarele arde nemilos. Muiați de căldură o luăm pe bulevardul principal numit Calea Morților. Drept în față panorama se închide cu piramida Lunii, dar până acolo, pe dreapta, se ridică mult mai falnică colosala piramidă a Soarelui. Lumea ce se trudește să suie treptele abrupte ce conduc în vârf pare un popor de furnicuțe. Stăm la coadă pentru privilegiul de a urca. Unii susțin că pe vârful uriașei construcții te poți încărca cu energie, dar majoritatea urcă doar pentru palmares, ca și cum ar cuceri vârful unui munte.

Piramida Soarelui

Piramida Soarelui

De sus avem panorama ruinelor ce se înșiră dealungul Căii Morților. Au rămas foarte multe vestigii, însă faptul că se repetă obsesiv platformele piramidale le fac plicticoase. Piramida Lunii pare mai armonioasă și „piața” pe care o domină este impresionantă.

Calea Morților

Calea Morților

Piramida Lunii

Piramida Lunii

După câteva ore petrecute în plin soare regăsim cu bucurie răcoarea aerului condiționat din autobuzul de întoarcere. Din păcate, nu e ziua noastră norocoasă: abia plecați spre capitală, autobuzul intră într-un ambuteiaj. Mașinile staționează bară la bară și nici pe contrasens nu se circulă. Se aud zvonuri că un protest al populației blochează autostrada din cauza liberalizării prețului la benzină. Mai ales după experiența neplăcută din aeroport, nu avem chef de o nouă recluziune, însă nimeni nu ne întreabă care ne e părerea. Trec două ore, apoi ne mai mișcăm câteva sute de metri. Mai trece o oră fără a înregistra un real progres, apoi încă una. Câteodată reușim să ne urnim și să parcurgem câțiva zeci de metri și asta e tot. Nimeni nu știe cu certitudine ce se întâmplă și cât va dura. E deja ora 20 și s-a făcut noapte. Se pare că ne-am apropiat de locul protestului căci un miros înțepător de cauciuc ars intră prin sistemul de ventilație al autobuzului. Înaintăm poticnit. După mai bine de o oră trecem pe sub un pod sub care protestatarii înarmați cu ciomege au aprins niște anvelope. Autobuzul trece încet prin baricada mexicanilor, primind ciomegele cuvenite în caroserie, dar iată că după șase ore ne vedem scăpați. Autobuzul prinde viteză și ne duce fără alte incidente în Autogara Nord unde șoferul este aplaudat la fel ca piloții avioanelor la aterizare.

Este ora 22:30. Mexico City nu are faima unui oraș sigur și în aceste condiții trebuie să ajungem înapoi la hotel. Metroul ni s-a părut OK la venire așa că optăm tot pentru el, mai ales că acum știm exact unde și cum trebuie să schimbăm trenurile și în final, la capătul unei zile obositoare, regăsim camera noastră de hotel.

3 ianuarie 2017

Micul desayuno

Micul desayuno

Aseară am rămas flămânzi, așa că ne-am început ziua peste drum de Gran Hotel unde am recidivat cu „micul desayuno”.
Înainte de a părăsi Mexico City mai vrem să aruncăm o privire peste artefactele Muzeului de Antropologie căreia-i dedicăm întreaga zi. Muzeul se ridică în raza imensului parc Chapalcutec, până la care ajungem cu metroul. A început să ne placă metroul fiindcă este ieftin (5 pesos, adică un leu, călătoria) și poți ajunge cu el rapid, peste tot.
În jurul parcului sunt clădiri de sticlă gen zgârie-nori, ce se văd deasupra, prin coroanele copacilor.

Fructe, fructe, fructe...

Fructe, fructe, fructe…

Parcul este imens, cu grădină botanică, zoologică și lac cu bărci de agrement, dar și cu multe muzee (muzeul de istorie, de artă modernă, etc.) și mai ales cu un bogat comerț de bâlci: vată de zahăr în cele mai abracadabrante culori, înghețată, pufuleți și chipsuri concurând culorile vatei de zahăr, jucării, artizanat, mâncare gen fast food și fructe gata curățate.

La Muzeul de Antropologie sunt niște cozi îngrozitoare. Într-un colț al marii săli de recepție prin care cozile spre casierii se încolăcesc ca șarpele Quetzalcoatl zărim un automat de bilete ce poate fi accesat cu cardul, la care au făcut coadă doar câțiva străini. După ce rezolvăm biletele în timp record lăsăm rucsacurile la garderobă și înarmați doar cu aparatele foto suntem gata pentru explorare.

Fântâna din curtea muzeului

Fântâna din curtea muzeului

Prima chestie faină este fântâna arteziană din curtea muzeului ce întruchipează un stâlp monolitic sculptat cu motive mexicane, stâlp ce susține din poziție centrală întregul acoperiș al curții și de pe vârful căreia cade circular o perdea de apă, ca de pe circumferința unei umbrele. Lumina ce intră pe sub copertină creează mici curcubee în pulberea lichidă ce este un adevărat magnet pentru copiii prea puțin interesați de pietrele mayașe, toltece, olmece și a altor triburi mai mărunte.

Mormânt în Templul lui Quetzalcoatl

Mormânt în Templul lui Quetzalcoatl

Primele două săli fac o introducere în antropologie, apoi urmează colecțiile grupate pe triburi și popoare, fiecare cu particularitățile și cu stilul său distinct. Dincolo de expresia artistică particulară, lucrurile de folosință comună realizate din lemn, ceramică sau diverse împletituri și chiar arhitectura caselor rurale se aseamănă izbitor cu cele ce mai dăinuie și azi prin Maramureș.

Sala Mexica

Sala Mexica

Ne ia ore întregi să parcurgem sălile înțesate cu artefacte, morminte și săli de proiecții video. Mulțimea de informații ajunge să creeze un sentiment de respingere pe care-l combatem cu scurte ieșiri în „natură”: în spatele fiecărei săli cu artefacte sunt creeate curți în care sunt refăcute în mărime naturală diferite temple, plasate în mediul lor, majoritatea în junglă.

Reproducere din junglă

Reproducere din junglă

La capătul unei zile epuizante regăsim ambientul plăcut al parcului Chatalputec. Hotărâm să ne îndulcim cu niște mango pe care-l găsim gata curățat la o tarabă cu fructe. Mexicanii toarnă chili peste orice, așa că vânzătorul mă întreabă:
-Picante?
N-am mai mâncat fructe cu chili, dar n-ar fi rău să încercăm … un pic.
-Un poco…
Refacem drumul la hotel cu metroul și regăsim zona centrului istoric înțesată literalmente de oameni ce umplu străzile la fel ca-n India. Ne dăm seama că primele două zile din an nu au fost edificatoare și că ceea ce vedem acum pare a fi normalitatea. Pe străzi abundă mai ales magazinele cu produse electronice din care se aude muzică dată tare: noroc că odaia noastră de hotel nu dă spre stradă.

4 ianuarie 2017

Azi vom părăsi capitala, atrași de Taxco, un orășel situat la 150 de kilometri sud-vest, celebru pentru comerțul său cu argint. Cum călătoria este cea care dictează ritmul, ne trezim mai devreme și la ora 8 coborâm cu toate bagajele (un rucsac de 60l și doi rucsăcei) pentru chek-out.
De pe net (www.miescape.mx) știm că avem un autobuz spre Taxco la ora 10, cu plecare din Autogara Sur (sud). Ne îmbarcăm din nou în metrou, pentru capul de linie Tasquena ce deservește autogara și după aproape o oră ajungem la destinație.
Clădirea autogării este casa mai multor companii de transport ce operează pe rute locale. Atunci când am căutat cursa spre Taxco nu m-am gândit că e relevant să rețin numele companiei și odată ajunși în fața șirului de ghișee suntem în imposibilitate de a opta pentru vreunul. În cele din urmă se dovedește că cei pe care-i căutăm sunt Estrella de Oro, ne cumpărăm bilete (202 pesos/persoană, aproximativ 40 de lei) și ne orientăm să găsim ceva de mâncare.

Dulcegării de mic dejun

Dulcegării de mic dejun

Având experiența câtorva zile în Mexic, putem trage primele concluzii. Hotelurile sunt bune și ieftine (în jur de 30 de euro/noapte, camera de 2 persoane, confort ***), transportul are prețuri corecte, în schimb mâncarea e scumpă. Mexicanii preferă la micul dejun tot felul de dulcegării, gen ștrudel cu mere, croisante sau gogoși și specialitățile astea costă invariabil 20 de pesos, adică 4 lei. Cafeaua e după moda americană, subțire și la găleată (una grande tot 20 de pesos), dar dincolo de aparențe, reușește să fie bună. O ciudățenie e și modul de servire al mexicanilor: deși rafturile și vitrinele sunt pline, comercianții se poartă de parcă produsele n-ar fi de vânzare: ignorând clientela de la tejghea, se ocupă îndelung și obsesiv cu descărcarea și aranjarea flacoanelor cu suc, sau cu alte chestii administrative, de neînțeles. După ce ne punem burta la cale, căutăm poarta corespunzătoare destinației noastre și ieșim la peron.

Autogara Sud

Autogara Sud

În fața autobuzului, o funcționară la costum ne împarte dintr-un dulăpior mobil pachetul de drum constând din apă sau suc la alegere, o pungă mică de chipsuri și o pereche de căști. După ce un agent de securitate neglijent și delăsător ne face control corporal și aruncă o privire prin rucsacuri, predăm bagajul de cală unui operator care-l etichetează și urcăm în cabină pe locurile înscrise pe bilet.
Autocarul este un Volvo contemporan, cu ecrane video, WC și instalație de sonorizare cu 8 canale, disponibilă în brațul fotoliilor, cam ceea ce ne pregătește și nouă PSD-ul prin noul proiect de țară. Înainte de a ne urni, șoferul ne prezintă la microfon facilitățile vehiculului și dă drumul unui film pentru amuzamentul celor ce au călătorit de prea multe ori pe ruta asta și n-au chef să se mai uite pe geam (sonorul este prin căști, pe canalul 2), noi însă preferăm peisajul autentic montan, cu serpentine și pini deasupra cărora fumegă vulcanul Popocatepetl și alți frați de-ai lui cu un pic de zăpadă pe chelie.
Cu ochii pe altimetru înregistrez altitudinea maximă a rutei 2650m (Mexico City era cam pe la 2100m), după care autocarul coboară zglobiu spre Cuernavaca (850m) și urcă din nou, la Taxco, la 1530m.

Stradă în Taxco

Stradă în Taxco

Orășelul supranumit din cauze ce-mi scapă Florența Mexicului, are un aer bun. Fiind încadrat ca monument este ținut în frâu din punct de vedere arhitectural, materialele, forma și mărimea clădirilor și chiar și dimensiunea lor fiind reglementată. Rezultatul este ușor de remarcat cu ochiul liber: dacă în celelalte localități prin care am trecut domnea haosul, impresia generală fiind de „India”, aici totul e curat, finisat, cu gust, singurul aspect negativ, dar ușor de trecut cu vederea fiind vaga senzație de muzeu în aer liber. Cu siguranță aspectul orașului l-ar fi impus ca destinație turistică, însă acest lucru trece adeseori neobservat, concurat de mult mai celebrul comerț cu argint.

Piață în Taxco

Piață în Taxco

Acum câteva sute de ani minele din jur au furnizat metalul prețios ce se vinde până în zilele noastre sub forma celor mai variate lucruri, expuse obsesiv în magazine și galerii. Într-un astfel de magazin, în decorul lănțișoarelor, al colierelor și al unor tigri sclipitori primim informatii despre locația hotelului nostru rezervat pe Booking.

Hotel Los Arcos

Hotel Los Arcos

Clădirea hotelului, datând din anul 1527, ar face deliciul oricărui iubitor de vechituri. Piatra, cărămida și lemnul își trădează vârsta, completat cu aranjamentul rustic cu specific mexican, de un bun gust desăvârșit. Structura se dezvoltă pe două etaje în jurul unui patio central, pe sub ale cărei bolți abundă plante tropicale menite să dea farmec colțișoarelor concepute pentru relaxare, cu vechi mobilier de grădină și fântâni susurătoare. Neputând să ne opunem seducției încercăm câteva fotolii și băncuțe, dăm iama pe terasele superioare și fotografiem totul. Poate să pară dezolant, dar în tot hotelul n-am găsit nicio bucată de inox și nici-un centimetru pătrat de pal melaminat.

Artizanat mexican

Artizanat mexican

Ieșim înapoi în oraș. Principala piață a orașului, Plaza Borda, e chiar în vecinătate. Situată pe o culme, găzduiește fastuoasa biserică în inconfundabilul stil churrigueresque, Iglesia de Santa Prisca, construită de antreprenorul minier don Jose de la Borda, ceea ce explică de ce piața nu se cheamă Zocalo (deși oamenii tot așa îi spun).

Orașul "broscuțelor"

Orașul „broscuțelor”

Oamenii forfotesc continuu. Localnicii vând coșuri de paie, pălării, ceramică (cu precădere cranii pictate), păpuși, mărgele și prosoape ultracolorate. Agenții restaurantelor te pescuiesc cu fluturași cu meniuri locale. E o atmosferă autentică de oraș turistic, cu farmecul ei. Intrăm în biserică, străbatem străzile una câte una, mâncăm din nou fructe cu chili și ne înfundăm cu plăcere în piața cu bunuri de larg consum, dar și cu fructe și legume, unde mâncăm direct de pe plită lipii umplute cu brânzâ și stropite din belșug cu mole verde (sos picant), în acordurile unei trupe de așa ziși mariachi ce interpretează la cererea publicului cântece cu corazon.

Brățară de argint hand made

Brățară de argint hand made

Aiuriți, dăm să ne întoarcem la hotelul nostru liniștit când ne dăm seama că n-am onorat plateriile, magazinele cu argint. Așadar argint peste tot, arriba ori abajo, sub formă de lanțuri, inele, coliere, brățări, masiv, în fire, lucios sau filigranat, sub formă de statuete, de animale, cu pietre sau pictat… Destul!
Ne găsim liniștea în curtea interioară a hotelului, lângă bazinul cu apă în care face pipi o maimuță de piatră. Admirabil acest Taxco, dar o zi aici e arhisuficient.

5 ianuarie 2017

După micul dejun luat la restaurantul din incinta hotelului, coborâm în autogară pentru a ne îmbarca într-un autobuz spre Parcul Național Grutas de Cacahuamilpa, situat la aproximativ 30 de kilometri pe direcția Cuernavaca. Așa cum reiese din nume, parcul protejează peștera Cacahuamilpa, o rețea subterană de dimensiuni ciclopice însumând aproape 20 de kilometri de galerii, din care 1,2 kilometri sunt amenajați pentru vizitare în interes turistic.
Autobuzul ne lasă într-o intersecție din care avem de mers pe jos câteva sute de metri. O parcare, casieria și un restaurant marchează locul în care se formează grupurile de vizitatori ce pornesc la oră fixă spre peșteră, însoțiți de un ghid vorbitor de spaniolă. Intrarea în peșteră costă 75 de pesos/persoană (aproximativ 15 lei), iubitorii de aventură putând opta pentru încă două suplimente, parcurgerea unei tiroliene instalate de la un versant la altul al văii în care se deschide intrarea în subteran, sau o tură de rafting pe aceeași vale. Cât timp așteptăm să se formeze grupul suntem asaltați de diverși ambulanți ce vor să ne vândă mărgele agricole (făcute din diverse semințe uscate înșirate pe o ață), înghețată, toiege sau lanterne.

Peștera Cacahuamilpa

Peștera Cacahuamilpa

La ora 12 pornim spre peșteră trecând pe lângă terasa ce deservește capătul tirolienei. O specie de copac semănând cu smochinul sugrumător îmbracă pereții de piatră cu o rețea de rădăcini asemeni unei plase, cu lungimi de câțiva metri.

Stalacmite masive

Stalacmite masive

Intrarea în subteran este grandioasă. O alee betonată coboară în câteva serpentine sub arcada plată dezvoltată pe orizontală, prin care lumina naturală pătrunde adânc în interiorul peșterii, luminând primele stalacmite. Formațiunile masive de 4-5 metri înălțime sunt invadate de un strat subțire de mușchi verzui depus pe ele ca o pulbere fină, la fel ca pe stâncile ce zac pe podea, prăbușite probabil din tavan.
Obișnuiți cu peșterile de pe la noi ne-am pus în rucsac câte un polar care la fața locului se dovedește inutil. Cavernamentul bogat face ca aerul cald din exterior să pătrundă cu ușurință, astfel că grupul de turiști umblă la mânecă scurtă și în șlapi.

image
Galeria pornește rectiliniu, având o secțiune de aproximativ 50/50m (mult mai mare ca Meziad la intrare), dar ghidul ne avertizează că ajunge până la 80m înălțime. Oricum, cavernamentul este impresionant, mai ales că e pus în valoare de iluminatul electric ce se activează ca o undă de lumină ce însoțește grupul de vizitatori.
Departe de a fi doar un tunel în stâncă, peștera este bogat concreționată. Formațiunile, cu precădere stalagmite, sunt la aceeași scară ciclopică ca și cavernamentul. Peștera este cu adevărat frumoasă și în plus extrem de facilă, decizia de a fi valorificată turistic fiind salutară.

image
La aproape un kilometru de la intrare s-a amenajat o sală pentru spectacole muzicale, loc în care s-au dat concerte de operă susținute de nume răsunătoare. Tot în acest loc există grupuri sociale, spațiul imens permițând amplasarea lor fără probleme.

image
Un cot de 90 de grade spre dreapta e locul care marchează o schimbare peisagistică. Din acest punct galeria se înalță, secțiunea devenind mai mult înaltă decât lată, iar aleea betonată începe să urce ușor. Aerul umed începe să fie din ce în ce mai cald. Ghidul își continuă explicațiile punctându-le cu ajutorul unei raze laser ce dansează peste formațiuni. După o oră jumate de la intrare aleea ocolește niște formațiuni și face cale întoarsă fiindcă, așa cum ni se explică, mai departe „nu e aer” și într-adevăr jilăveala face ca hainele să ni se lipească de trup, picioarele să devină de plumb, iar plămânii să se umfle parcă cu disperare.

image
Din acest punct suntem lăsați să ne întoarcem de capul nostru. Pe tot parcursul aleea betonată, largă și fără balustradă, e balizată cu becuri economice aidoma unei piste de aterizare, astfel că se poate urma fără riscuri, ca într-o plimbare nocturnă. Din loc în loc câte un proiector funcționând continuu pune în evidență tavanul, ca să nu uităm că nu suntem sub cerul liber.
La jumătatea drumului de întoarcere se face lumină în față și ne întâlnim cu grupul intrat la o oră după noi. Folosim prilejul pentru a revedea din alte unghiuri câteva formațiuni pe care le știm deja, apoi unda ne depășește și rămânem doar cu iluminatul de la nivelul aleii, până ce o lumină albastră ne apare înainte ca „luminița de la capătul tunelului”.
Regăsim cu bucurie aerul proaspăt și ambianța luminoasă de la exterior. Vizita a fost plăcută și peștera remarcabilă. Din locul în care ne-a lăsat autobuzul de dimineață urcăm într-un „colectivo”, un fel de maxi taxi în persoana unui vechi Wolksvagen ce rulează cu ușa și geamurile deschise, amintindu-ne de titicarurile copilăriei. De cele mai multe ori călătoria nu e decăt o îmbăiere în senzații diverse, din care azi am avut parte din plin.
În autogara din Taxco ne cumpărăm bilete pentru o cursă spre Mexico City, apoi refacem drumul la hotel pentru a ne recupera rucsacul mare. Foamea ne dă ghes așa că mâncăm din nou în bazar, tacos, direct de la plită, apoi servim o supă delicioasă la restaurantul hotelului.
Ar fi păcat să părăsim orășelul argintului fără o amintire, așa că în drum spre autogară scotocim plateriile în căutarea a ceva mai deosebit. Miile de obiecte fac alegerea dificilă, dar până la urmă Cosmina găsește o brățară frumoasă și, bucuroși de achiziție, ne luăm rămas bun de la acest loc atât de deosebit.
La ora 20:30 debarcăm din nou în Mexico City, în autogara sud. După liniștitul Taxco capitala ni se pare un infern, cu atât mai mult cu cât protestele pentru „gasolină” mocnesc încă, la intrare în oraș fiind dispuse impresionante forțe polițienești în stare de alertă. Nemaiavând rost să ne mai instalăm aici pentru încă o noapte, la 23:15 urcăm într-un autobuz al companiei OCC, urmând să ne trezim mâine dimineață cu 450 de kilometri mai la sud, în Oaxaca.

Alte imagini:

  • Azteci contemporani ]n piaá Zocalo din Mexico City
  • Aztecii reînviați
  • Dansuri aztece în piața Zocalo
  • Catedrala
  • Arhitectură colonială în Mexico City
  • Stradă în Mexico City
  • Teotihuacan, templul lui Qetzalcoatl
  • Teotihuacan - Piramida Soarelui
  • Piramida Soarelui
  • Artă mexicană
  • Statuie în muzeul de antropologie
  • Piesă olmecă
  • Masca mortuară a regelui Pakal
  • Fântână în curtea muzeului de antropologie
  • Culori mexicane
  • Vânzător de artizanat în Taxco
  • Așa se face tacos
  • Străzi în Taxco
  • Vânzători pe străzile din Taxco
  • Argint în Taxco
  • Piața principală (Taxco)
  • Tipic mexican

Mai departe:

Mexic II

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *