Când a urcat Marcel în mașină, a adus cu el o undă de parfum. ”Las`că vezi tu la sfârșitul zilei!”, mi-am zis, fiindcă pe azi erau prognozate 37C. Departe de a ne speria căldura, aveam chef de o bălăceală.

Am trecut pe la atelier, am luat Double Duckul (caiacul dublu) Victor și frumosul Endorfin, pe care le-am încărcat alături de bicicleta Rosinante, l-am luat și pe Erich și am trecut în Ungaria pe la Borș. Pe când traversam câmpiile pârjolite de soare, a venit și vestea cea mare: Marcel și-a luat bacul!

Înainte de Veszto ne-am oprit la podul peste Crișul Repede pentru a-i evalua cursul în vederea unei posibile incursiuni cu caiacul, apoi am traversat satul și am găsit brațul mort, afluent al Crișului, pe care vroiam să caiacim. I-am lăsat pe băieți cu caiacele la umbra unei păduri și am plecat mai departe până la punctul final unde am lăsat mașina în parcarea pensiunii Vidra Tanya (lângă confluența cu Crișul) și m-am întors înapoi cu Rosinante. Deși traseul pe apă are vreo 12 km, pe șoseaua dreaptă ce scurtcircuitează meandrele nu erau decât 8, așa că totul a durat vreo juma`de oră. Băieții pregătiseră ambarcațiile și mă gândeam unde să o priponesc pe Rosinante când brusc mi-a picat fisa: am uitat la mașină cheile de la legătoare! Ce să fi făcut? Am ascuns armăsarul într-un tufiș încâlcit, în spatele unui cordon des de trestie, ne-am urcat în caiace și am pornit. Băieții au împărțit rolurile așa cum au vrut: Erich s-a împăcat cu Endorfin iar eu cu Marcel l-am umplut pe Victor.

Victor mă așteaptă

Canalul era plin de lentila broaștei, bănuțeii verzi ce dădeau apei aspectul unei pajiști de un verde primăvăratic. Încărcată de plante apa avea consistența unei supe ce ne cam frâna, însă eram odihniți și dornici de a vedea natura sălbatică așa că trăgeam tare (mai mult Marcel, eu fiind ocupat cu aparatul foto).

Prin pădure

Treceam prin crânguri sau pe sub coroanele bogate ale copacilor de pe mal, însă nu întotdeauna beneficiam de umbră. Uneori stratul de plante se îngroșa, trădând locuri în care apa staționa și spărgând stratul plutitor cu padelele, parcă simțeam cum odată cu un miros greu, ca de mortăciune, iese căldura de dedesubt. Peisajul era neatins de mâna omului, cu plante ce-și împărțeau între ele habitatul, uneori blocând complet cursul apei cu perii de trestie pe care eram nevoiți să le penetrăm încordându-ne la padele.

La capătul a două ore destul de solicitante, printre trestiile de pe maluri au apărut pontoane de pescuit și în scurt timp am dat de digul Crișului ce marca sfârșitul traseului nautic, fix în spatele pensiunii. Am adus-o pe Baghera și am încărcat caiacele. Înăuntru era o căldură de cuptor așa că am fost recunoscători instalației de climă ce a restabilit destul de repede un climat plăcut (la bord termometrul indica 38C!!!).

La final

Am regăsit tufișul în care am lăsat-o pe Rosinante și am găsit-o și pe Rosinante, dar în mod cert cineva trecuse pe acolo fiindcă crengile cu care o camuflasem erau aruncate într-o parte. Oricine ar fi fost, i-am fost recunoscător că nu-mi dusese armăsarul, cu atât mai mult cu cât este un KTM pur sânge ce ar sta bine în orice grajd.

În drum spre casă ne-am oprit în Doboz să vedem parcul cu copaci venerabili, datând din sec. XIV. Neobișnuit de mare, cu aspect de pădure, parcul mi s-a părut foarte atrăgător, beneficiind și de o bisericuță și o criptă cu o frumoasă arhitectură.

Bisericuța din parc

Cripta

Asta a fost. Săptămâna viitoare sperăm să revenim pentru o tură pe Criș.