Paris, Orly
Ma uit la lumea din jurul meu: familii cu copii, creoli, populatie de culoare, cu totii imbracati in costume de vara, in ciuda primaverii timpurii, unii plecand in vacanta in insule, altii doar revenind acasa. Pana si aeroportul are un aer mai degajat, mai intim, fara vanzoleala nebuna de pe Charles de Gaulle, cu ferestre mari, panoramice, spre pista. Guadeloupe e teritoriu francez si cursa de 6800 km este considerata cursa interna. Ii invidiez pe francezi: o data pentru ca au unde merge, apoi pentru ca chiar se duc.
Avionul e un Boeing 777. Imens. Locul meu e ultimul din coada, acolo unde sectiunea se subtiaza eliminand doua scaune pe sir si cum nu am niciun vecin, ma pot extinde pe locul ramas liber.
La cumpararea biletului am uitat sa optez pentru menu vegetarian si acum incerc sa o dreg cu ajutorul stewardului, amabil, ce revine cu un tip de culoare despre care, razand in gand, imi inchipui ca ar fi bucatarul. Omul desfasoara un listing de sute de persoane pe care imi gaseste numele: nu e nimic de facut. Iau menu-ul standard din care ciugulesc pe alese paine, unt si braza brie, nedesfacand folia aluminizata de pe caserola cu chiken. Intre doua imbucaturi strecor pe usa gatului si cate-o dusca de merlot ”coleurs du sud”, pastrand minuscula sticla de Dillon 21 (“recette traditionelle des Antilles”) pentru ocazii speciale.
Pe spatarul scaunului din fata am un monitor ce-mi arata pozitia aeronavei. Navigam la 10.000 de m altitudine, cu 947 km/h, afara sunt -54C iar parametrii ce se schimba mereu sunt timpul si distanta pana la destinatie.
Sub noi e oceanul vast si pustiu. Daraba de avion cu inertia lui uriasa zboara greoi ca o lebada si in zonele cu turbulente valseaza ametitor. Din fericire m-am ametit singur, cu vin, asa ca locul e deja ocupat. Ma las moale pe cele doua scaune intr-un somn hipnotic populat cu imagini ireale. La una din treziri ma uit pe hublou si dau nas in nas cu un avion Lufthansa ce evolueaza in paralel, la mica distanta. Pe ecranul din fata ne suprapunem peste lichidul nesfarsit al Atlanticului asa ca, nefiind multe de vazut, citesc din “Croaziera cu Snark”, in timp ce ascult muzica rock de la radio RTL2, disponibila tot in spatarul scaunului din fata. Imi place Jack London. Ascultati: “Ultimele cuvinte sunt: asa imi place mie. Si ele stau deasupra filosofiei, se confunda cu insusi miezul vietii. Dupa ce filosofia isi raceste plicticoasa gura o luna intreaga spunandu-i insului ce trebuie sa faca, insul raspunde intr-o clipita: asa imi place mie, si face pe dos si toata filosofia se naruie. Acest asa imi place mie il face pe betiv sa bea, pe martir sa imbrace camasa penitentei, pe unul petrecaret, pe altul ascet, pe unul sa caute celebritatea, pe altul aurul sau dragostea sau divinitatea ...” si aici m-as baga eu si as zice “si pe mine sa merg pe mare”. Stiu ca e o nebunie, dar fara asta n-ar avea sens toate celelalte.
Guadeloupe
Acasa e ora 11, aproape amiaza, insa aici e doar ora 4 dimineata. Nu mai am somn. In toata marina nu misca nimic, e o liniste ca la facerea lumii.Nici animalasele ce fluierau aseara prin boscheti nu s-au trezit inca. Ma intorc de pe o parte pe alta si rememorez ultimele ore.
Ramasesem in avion. Pe ecranul din fata avionul pare sa fi ajuns deasupra insulei si cifrele indicand altitudinea au inceput sa scada. Coboram prin catedrala tridimensionala a norilor, printre straturile si prin sparturile carora, la un moment dat zaresc un tarm cu ape de tucuaz. Tarmuri, plaje, padure inundata. Le savurez cu aparatul foto la ochi, constient ca am zburat pana aici pentru yachting, deci ca nu voi avea ragazul de a le parcurge.
In tunelul terminalului ma izbeste un aer de jungla, cald, umed, mirosind a sera. Imi recuperez bagajul de cala si primul om pe care-l vad cand ies in sala de asteptare a aeroportului tine in mana o hartie cu numele meu: e Constantin Lascu.
-A venit si Ovidiu, ma anunta, dar n-a mai avut rabdare, e afara la o tigara. Fumezi?
Imi arunc sacosa pe caruciorul cu bagaje si iesim in fata aeroportului intr-un peisaj cu cocotieri decupand forme zimtate pe fundalul apusului. Universul sonor e plin de fluieraturile unor pasari nevazute.
Baietii sug cu pofta niste tigarete. Atmosfera insulei a pus deja stapanire pe noi: nu e nici o graba.
-O sa vedeti, ne previne skiperul, astia de aici n-au nici o treaba.
Asa si pare: destinatia ideala pentru vacante. Intr-un tarziu urcam intr-un taxi ce ne lasa in marina Bas-du-Fort pentru modesta suma de 25 Euro.
Cu o cartela magnetica deschidem grilajul unui ponton. Yachtul nostru, Promise Kept, e al treilea pe dreapta, langa frumosul Back of the Moon. Facem pasul lung pana pe punte, aruncam bagajele de pe umeri si ne instalam in cockpitul inca umed dupa ploile recente.
-Vezi yachtul de langa ( Back of the Moon)? ma intreaba skipperul. E din otel, dar tipa de pe el e de cremene.
O vad prin hubloul mic manuind cu dexteritate cutitul de bucatarie. Avem si noi bucataria noastra, imbracata de sus pana jos in lemn de cires. Tot interiorul e din cires si inox, lucrat cu mult dichis. Pe perete sunt fixate cateva aparate de navigatie ce n-au pentru mine nici un inteles. Yachtul are bucatarie, WC, cabina de dus si binenteles cusete si la mana a doua costa cat de 3-4 ori apartamentul in care locuiesc: o bijuterie.
Iesim din nou in cockpit pentru berea de bun venit, apoi convenim ca n-ar fi rau sa ne mutam la o terasa cu wireless, sa trimitem acasa niste emailuri fiindca telefoanele sunt moarte: incompatibilitate de retele, sau cine stie ce. Ne instalam la “Piratii din Caraibe” unde il intalnesc prima data pe Jack Sparrow si acolitii lui, sub forma unor statuete in marime naturala. In timp ce laptopul e ocupat cu Gmailul, privirile ne ricoseaza pe trotuarul ce flancheaza terasa.Un pitic n-ar avea nici o sansa pe insula asta: nicaieri n-am vazut atatea fete inalte. Lumea portului se manifesta ca atare: langa noi, doi austrieci se baga in seama cu doua fete ce ocupa masa de langa acvariul cu homari.
-Iubesc lumea asta. E glasul skipperului ce are panorama deschisa spre teatrul de operatiuni cu homari.
Revenim la ale noastre. E vorba despre mine:
-Ai doua posibilitati, imi spune skiperul. Unu: participi activ …
Nu-l las sa termine:
-N-am venit ca pasager. Categoric, particip activ!
-Atunci e bine. Eu sunt capitanul, Oidiu e secundul, mai avem liber un post, Ovi, care e ala?
Nu-l las nici pe Ovidiu sa zica, stiu, e cel de mus. Nici nu doresc altceva.
-Si al patrulea membru al echipajului? Indraznesc.
-Nu mai vine. E retinut cu alte indatorir, dar cine stie, poate i-a fost frica …
Frica? Mie nu mi-e frica! Exceptand luxul ambarcatziei care in mod cert nu face parte din lumea mea, restul parca l-as avea in sange. “Prostule” imi spun, ai baut si tu o bere in cockpitul nemiscat al unui yacht legat la cheu si te crezi capitanul Nemo.
-E foarte posibil sa fie doar o calatorie de placere fiindca vom avea vanturi portante de N-E, de forta 3-4. Dar daca vine vreo furtuna, n-avem nici o sansa!
Ha! Daca a vrut sa ma sperie, nu a reusit, nu pentru ca nu ma tem de stihiile dezlantuite. Nu! Nu ma tem doar pentru ca stiu ca nu e sezonul furtunilor.
Ne bem berile noastre de 5 euro si pe la ora locala 22 ne intoarcem la yacht, trecand in revista ambarcatiile. In tara mea e ora 5 dimineata, maine trebuie sa punem yachtul pe picioare si sa iesim in probe, asa ca ne luam cusetele in primire si personal, inchei cea mai lunga zi din viata mea.
Dorin Chiº - Pointe a Pitre - aprilie 2011