Ziua 9
26.04.2011
În timpul cartului meu de noapte intrăm în a noua zi pe mare. Mă gândesc în urmă și da, pot spune că m-am familiarizat cu viața la bord. Desigur, familiarizat nu înseamnă nimic mai mult decât că știu să execut comenzi: înafara pilotului automat, habar nu am de navigație, înafara terțarolării focului și a randei, habar nu am de întins velele, ca să nu mai vorbesc de 1001 lucruri, începând cu cele banale, pe care trebuie să le ști pe mare fiindcă, mai mult decât faptul că aici nu e nimeni care să-ți facă treaba, de cele mai multe ori nu merge nici măcar amăgitorul sună un prieten. Așadar constat cu satisfacție că legănatul yachtului face parte din normal, că în linii mari cam știu unde pot să găsesc cam orice lucrușor de pe yacht (și credeți-mă că numai în magazia de scule sunt 9376 de obiecte) și mai cu seamă că în urma renunțării la consumul de pâine, greața și anoexia au început să dispară. Sunt pe mare de nouă zile și înafara conștiinței mele, mai există un martor al scurgerii acestor zile, luna, ce răsare tot mai spre dimineață și care se transformă din frumoasa durdulie într-o hoașcă bătrână și colțuroasă.
*
Dimineața ies în cockpit pentru tradiționala fotografie cu răsăritul și am surpriza de a găsi orizontul închis. Este înnorat. De jur împrejur norii au trasat o graniță și doar deasupra noastră cerul pare a fi degajat.
Pe punte zace fără suflare un pește zburător. Îi ridic corpul rece și deja țeapăn și în locul lui rămâne imprimată în lemnul de teck forma-i umedă, ca și conturul de cretă al cadavrelor la o expertiză criminalistică.
-Ce vrei să mănânci? mă întreabă skipperul. Merg două ochiuri și un pahar de oranjadă?
-Merg!
-OK, le fac eu.
Constantin coboară sub punte și se apucă de treabă. Zgomotul veselei și sfârâitul mâncării îmi creează impresia unui mic dejun ce urmează să fie luat afară, în curtea casei. Totul e atât de calm, de firesc! Ici, colo se zăresc perdele de ploaie, însă nu temutele furtuni tropicale ci blajinele ploi ardelenești. Constantin urcă scara cu tava verde în brațe și, pe banchetele cockpitului, mănânc parcă pentru prima oară cu poftă, având grije să înlocuiesc pâinea cu orez fiert. Mintea mea găsește mereu similitudini și de astă dată mă transpune în vara anului 1994 când, de plăcere, m-am angajat, tot ca mus, la atelierul celui cunoscut printre navigatori ca Puiu Olteanu. Era august, era torid, și în fiecare zi, la pauza de masă, căpitanul, adică Puiu Olteanu, mergea la barul de lângă poarta incintei de unde ne aducea fiecăruia o siclă de Fanta de portocale. Într-o zi i-am luat-o înainte și am cumpărat eu sucurile pe care le consumam cu plăcere.
-Ce-ai făcut Dorine? Sucul de azi parcă e mai bun, declară nea` Puiu.
-Eh, n-are cum să fie, e tot Fanta de portocale.
-Da, dar de astă dată l-ai plătit tu ...
Vântul a căzut și întreaga dimineață navigăm cu motor pe o mare de gradul doi. Cerul rămâne acoperit ceea ce face traiul suportabil. Abia la prânz, soarele reușește să se ridice peste plafonul de nori. Mă retrag în cabină să-mi pregătesc mesajele pentru când vom ajunge în Panama și vom da de internet fiindcă le-am promis prietenilor că voi posta vești pe siteul Asociației ProExpedition România, de câte ori va fi posibil. E mijlocul zilei, timpul hiatusului, ora la care soarele ajuns la zenit atârnă parcă de o sfoară, ca un pendul în echilibru. Parcă totul încremenește și în acest moment, îți trebuie o energie colosală pentru a începe ceva. N-am chef să-mi consum resursele așa că decid să las să treacă ceasul fatidic și, ca niciodată până acum, mă retrag în cușetă și mă culc.
Dupăamiaza e din nou înorat. Ies pe punte. Marea s-a mai montat și Promise Kept își croiește drum tăind valurile oblic, ceea ce-l face să se încline plăcut dintr-un bord în altul. Înfipt în scaunul din pupa beneficiez gratis de legănatul pentru care, prin supermarketuri, părinții alimentează cu fise diverse mecanisme pe care își cocoață odraslele. Când prova pică în golul de val înclinându-se în babord, pupa mă ridică deasupra mării, pe coama valului ce ne ajunge din urmă. E momentul în care vizibilitatea e maximă, orizontul arătând ca ochiul unui lasou larg desfăcut. Apoi valul curge către prova, trece pe sub chilă și Promise Kept își ridică semeț capul, țintind cu balconul prova văzduhul, se lasă cu toată greutatea în tribord iar pupa se prăbușește vertiginos între valuri. În momentul în care pupa e la punctul mort inferior, lasoul se strânge dureros aducând orizontul pe coamele valurilor învecinate și dacă n-ar fi echilibrul cinetic care să le dea formă, imensa masă a apei ce ne înconjoară ar năvăli furioasă pe punte. Totuși, acest lucru nu se întâmplă și de fiecare dată scap uscat, privind victorios cum, după o clipă în care, parcă istovit de urcușul pe care l-a făcut, Promise Kept se prăvălește din nou cu prova între valuri, ridicându-mă ca într-un balansoar. Nu toate valurile vin din aceeași direcție. Câte unul, ce-i drept mai mic, vine haotic lovind de jos coca curbată, pleoscăind și spărgându-se în miliarde de bășicuțe de spumă ce se topesc fără urmă în masa vineție. Legănatul ăsta ritmic e modul în care yachtul știe să ne răsfețe și țintuit în scaun, cu degetele strânse pe balustrada pupa, savurez aceste momente. Soarele e complet mascat de nori, ceea ce, dincolo de confortul termic, împrumută peisajului o mare varietate de griuri, începând cu cele negre albăstrui ale mării și terminând cu cele sidefate ale norilor. Chiar dacă spectacolul valurilor poate cauza rău de mare, nu rezist tentației de a-mi pierde privirea în masa mereu schimbătoare a apei. Mă fascinează spargerea valurilor, transformarea lor în spumă, cu eliberarea energiilor efervescente și mai ales cu ochiul de turcuaz ce apare doar pentru o fracțiune de secundă înainte ca valul să plesnească. Așa cum ultima rază de soare, înainte ca acesta să dispară la asfințit, e verde și durează atât de puțin încât e greu de observat, înainte ca valul să se spargă, coama sa curbată, din ce în ce mai subțire, are un scurt moment de strălucire în care, chiar sub spuma ce se naște, apa capătă o nuanță turcuaz incredibilă. Încerc să surprind fotografic aceasta însă mecanica silențioasă din montura obiectivului nu poate ține pasul cu rapiditatea mușchilor oculari și tot ce găsesc pe ecran e doar spumă.
Ca de obicei, spre seară ne ocupăm de mentenanță. Pentru început Constantin ridică la bord nădragii ce încă mai duhnesc a motorină, îi întoarce pe toate fețele vizibil nemulțumit și le dă drumul înapoi în mare. Urmează o nouă încercare de alimentare cu motorină, de astă dată cu ajutorul unui furtun prin care curgerea laminară ar trebui să nu creeze spumă. În timp ce eu stau de șase, pregătit pentru a zmuge capătul din canistră, Constantin amorsează sorbul cu ajutorul unei mici pompițe cu burduf. Cu privirile pironite pe gaura rezervorului, așteptăm golirea canistrei, apoi Ovi o schimbă cu una neâncepută și reluăm operațiunea. Cu acest truc reușim să golim aproape două canistre și satisfăcuți trecem la partea a doua a programului: anihilarea scurgerilor de apă din motor. Mă gândesc la prelungirea furtunului până dincolo de bord sau la fixarea unei găleți care să colecteze apa, însă după ridicarea scării-capac și inspectarea locului, soluția se relevă singură. Furtunul buclucaș atârnă de un colier fixat în peretele cușetei, ce e reglat mult mai larg, ochiometric la diametrul unui tub ce zace pe sub motor și al cărui capăt ridicat se potrivește surprinzător de exact în colierul cu pricina. Cu aceasta apa deșertată de motor reintră în circuitul gândit de tehnicienii de la Volvo, iar noi, scăpați de obsesia defecțiunilor, putem răsufla ușurați. Cu gândul la o santină uscată, ridicăm din nou podelele și pentru că azi e ziua marilor revelații, ne trece prin cap că furtunul făcut colac într-un colț poate fi terminația pompei de santină, ceea ce se dovedește exact, scăpându-ne de corvoada mânuirii micuței pompe manuale și a găleții ce trebuie deșertată periodic peste bord.
Dorin Chiș - Oradea - septembrie 2011