O oră pe malul Nilului
La ora 15 eram în fața muzeului din Luxor. Venisem bineânțeles pentru vizită însă două aspecte neplăcute ne făceau să șovăim. Primul era prețul, mai mare decât preconizasem, iar al doilea, ce părea să-l amplifice și mai mult pe primul, era ora închiderii: 16. Să vizitezi un muzeu într-o oră înseamnă să nu beneficiezi din plin de colecțiile lui așa că eu cu Cosmina am dat înapoi, nu și Fred ce-și dorea cu adevărat să intre.
-Ok, te așteptăm pe malul Nilului.
Malul Nilului nu era departe, ba într-un anume fel ne puteam considera deja ajunși, de vreme ce muzeul figura pe Corniche, artera-promenadă ce se întinde dealungul debarcaderelor. Am coborât treptele din beton ce se terminau pe bolovanii umezi și așezați pe o lădiță din frunze de palmier ne-am lăsat privirile să fugă pe pânzele ieșite pe fluviu. Nepăsători la cele 1001 de tentații turistice promovate de pliantele agențiilor de voiaj, aveam o oră la dispoziție pentru a contempla fluviul.
-Doriți o felucă, sir?
Ah, ne-au găsit și aici. El Corniche e vadul comercial al căpitanilor de felucă, de multe ori doar un puști îndemânatic, ce-și câștigă existența ieșind pe fluviu în scurte excapade. Egiptenii înțeleg să-și promoveze afacerile zgomotos și mai ales insistent, luând în calcul doar interesul lor, în defavoarea tihnei potențialilor clienți. Știu că dacă scot fie și doar un cuvânt sunt ca și abonat la o lungă tiradă, așa că, fără să mă întorc spre el, flutur doar mâna a lehamite. Dacă de astă dată am scăpat doar cu atât, de alte dăți a fost mai dificil.
Reintru în starea de martor. Nu e cel mai idilic loc, devreme ce prin apa neobișnuit de limpede se zăresc obiecte eteroclite eșuate printre bolovani, însă spre larg Nilul împrumută din albastrul cerului, sau sclipește în solzi arginitii, în contralumină. Îmi vin în minte Nilul Alb și Nilul Albastru ce se contopesc la Kartoum. Poate că așa vedeau sudanezii cele două Niluri venind din inima Africii: unul sclipind în soare, alb, iar celălalt iluminat indirect, albastru. Cine știe? Într-o oră te poți împrieteni doar cu o baltă sau cu un mic râu, nicidecum cu un fluviu, în orice caz nu atât de mult încât să-ți facă confidențe. Sunt invidios pe Andre Davy și colegii lui ce au coborât Nilul în caiace. Am citit cândva cartea lor, nu atât de savuroasă ca Viața marelui fluviu a lui Wiktor Ostrowski, dar incitantă, aproape dureroasă. În primul rând Nilul a constituit o enigmă, folosind toate tertipurile pentru a-și ascunde izvoarele. Romanii au fost primii care au încercat să-i cunoască originea, apoi, mai recent, portughezii, francezii, englezii și austriecii, această epopee sfârșind abia în 1893 cu germanul Richard Kant ce reușește să stabilească poziția exactă a izvorului printre stâncile munților vulcanici Viruna, din Rwanda. Să cobori în caiac 6600 de km e incredibil dar s-a întâmplat. Oare eu aș putea? Nu știu. E un exercițiu de anduranță în care contează foarte mult coechipierii. Cu siguranță nu mi-ar plăcea o tură atât de lungă, apoi, cine își permite azi să stea un an pe fluviu? Știu câțiva. Dar nu eu. Apoi e uriașul lac din dosul barajului de la Aswan unde apa nu curge și trebuie să padelezi din greu. 500 de km. Nu, categoric nu. Ar însemna săptămâni de eforturi inutile, doar pentru palmares. Dar o tură mai scurtă? Să zic, doar de la Awan în jos. 1000 de km. Nilul curge molcom, nu tu crocodili, nu animale periculoase. Să vizitezi templele faraonilor direct din caiac. Hm! Cu o medie de 25 de km/zi ar însemna 40 de zile: realizabil. Caiacele demontabile nu fug destul de bine, ar trebui niste plastice sau home made-urile noastre stick and glue. Cum să le cărăm în Egipt? Doar cu vaporul. Trimise din timp, apoi cărate terestru la Aswan. Transportul e ieftin în Egipt, n-ar fi mare lucru. Apă îmbuteliată se găsește peste tot, mâncare de asemenea. Ar fi posibil. N-aș găsi prea mulți clienți pentru nebunia asta dar nici singur n-aș rămâne. Păcat că e atât de mult de vâslit. Mă închipui într-un sector neprietenos vâslind exasperat, cu beșici în palme și amețit de soarele țărilor calde. Caiacul nu e facut pentru călătorii atât de lungi, padelatul ne-ar ucide încet, încet, dar o felucă purtată de vânt e altceva. Nu e yachting dar are avantaje, poți alterna cu escapade pe uscat. O felucă de 7m, la mâna a doua, costă 2000 de euro și poate duce 4-6 oameni. Poate o scoți mai bine dacă te ți tare la negocieri, iar jos, la Cairo, o vinzi. E clar că nu scoți banii băgați în ea, dar diferența împărțită între cei din echipaj nu e o sumă mare. Asta-i!
Mă uit mai atent la două feluci ce vin din aval. Vântul le reliefează cusăturile velelor și o barbă de spumă le șerpuiește sub etrave. Au ceva maiestuos și în imperfecțiunile lor ghicești lucrul artizanal, brut, departe de banda de montaj. Nu e greu să deprinzi a struni o felucă, în plus ai spațiu, chiar o mică cambuză, așa că poți găti la bord. O mică butelie, câteva oale ... Ating punctul de fierbere. De ce nu o coborâre a Nilului cu feluca? Experiența nautică ar fi dublată de beneficiile turistice și totul la un preț nu cu mult mai mare decât cel al unui sejur oferit de agențiile de voiaj din țară. Ar fi problema timpului dar nu e nevoie să participi de la cap la coadă. Cu o programare prealabilă, dealungul coborârii echipajul s-ar putea schimba. Mă închipui deja la eche manevrând printre vapoare. Ia stai! Aoleu! Nu vom fi singuri pe fluviu. Oare trebuie brevet? Habar n-am. Parca citisem în ghid ca o călătorie de 2-3 zile, chiar ca și pasager trebuie aprobată de politie. În Egipt este în vigoare starea de urgență încă din 1981 astfel că accesul străinilor este controlat la orice intersecție și da, Egiptul de mijloc e socotit ca zonă cu risc pentru turiști. La naiba cu riscul! Dar tot ar fi bun un localnic care să medieze contactul și să țină lucrurile în frâu. OK, luăm un skipper nubian, nu e mare scofală. În felul asta nu mai trebuie să cumpărăm feluca, doar că are omul ce să se întoarcă până acasă
Sună telefonul. Mă uit la ceas: ora a trecut! O pasăre albă își face programul chiar sub nasul nostru, dar până acum n-am vazut-o
-Dorin Chiș - Oradea - ianuarie 2011
