O călătorie pe insula Sehel
Felucile egiptenilor sunt ambarcații deosebit de frumoase. La apus, când vele lor triunghiulare sunt iluminate prin transparență de razele piezișe, par niște fluturi uriași, ieșiți pe fluviu. Mi-ar fi plăcut o călătorie de 2-3 zile, până la Kom Ombo, Esna sau poate chiar Luxor, dormind pe banchetele de sub velă sau fotografiind răsăriturile de la bord, dar vai, nu ne-a mai rămas decât o singură zi înainte de a întoarcea la Cairo! Scotocind prin ghid, ne orientăm către un obiectiv mai apropiat: insula Sehel.
Feluci la apus
Dimineața ne găsește pe El Corniche, căutându-l pe Mahomed, căpitanul ce ne-a promis călătoria dorită.
-Nu doriți o felucă? Vă ducem pe insula Sehel ...
Este doar una din multele oferte ce ni se fac la tot pasul, însă îmi atrage atenția destinația.
-Cât costă? întreb cu interes.
-80 de pounds.
Prețul e bun. Chiar prea bun, de vreme ce ghidul încadrează acest drum la 90-100 de pounds. Mă uit spre cel ce ne-a făcut oferta, un nubian în gealaba albă, cu o geacă de blue jeans impecabilă deasupra. În primul rând mă frapează curățenia, hainele lui impecabile, de bună calitate și aproape noi. Apoi, aerul lui nobil. Fumează sprijinit de trunchiul unui arbore ce umbrește cheiul. Și-a spus oferta în momentul în care am trecut prin dreptul lui și cu asta basta, nu ne-a luat urma insistent, nu a încercat să ne îmbrobodească.
-Sehel e insula mea. Acolo m-am născut.
Am mai auzit chestia asta la Mahomed. Poate că este doar o scorneală pentru a ne prinde de clienți, nu-mi dau seama, dar poate fi adevărat, fiindcă satul de pe insulă e nubian. Nubienii au alte trăsături, ce-i diferențiază net de egipteni: tenul lor este negru, părul creț, buzele groase, ca la negri. Apoi nubienii sunt musulmani. Au fost ușor de convertit la creștinism, apoi la fel de ușor au trecut la islamism, la care au rămas și în zilele noastre.
-Avem un târg făcut de ieri cu un alt căpitan. Dacă nu-l găsim, ne întoarcem.
Încuviințează doar cu o coborâre a pleopelor: ne va aștepta.
Plecăm să-l căutăm pe Mahomed dar oamenii de pe chei spun că a plecat. Nici fratele lui, Ibrahim, nu e de găsit. Ce-i drept, noi am întârziat față de ora stabilită, așa că nu ne mai rămâne decât să acceptăm proaspăta ofertă. Ne întoarcem.
Mahomed Ibrahim
Târguiala face parte din existența la această paralelă așa că, în ciuda chilipirului, nu se cuvine să accept prețul cerut. Se poate că oamenii de știință au dreptate, că timpul de azi nu mai curge cu aceeași viteză ca acum două mii de ani iar ziua noastră nu mai are faptic 24 de ore. Aici însă e prețuit dialogul. Cel ce negociază crește în ochii vânzătorului și uneori târguiala devine chiar plăcută, pe când cel ce scoate banii imediat e vrednic de dispreț. De cele mai multe ori, diferența dintre prețul cerut și cel negociat este prețul timpului scurs în dialog: dacă ești dispus să-l plătești, obții reducerea, dacă nu, nu!
-70 de pounds e OK?
Nubianul meu zâmbește.
-80 de pounds e un preț corect.
Știu. Dacă am fi în România aș bate palma fără ezitare, așa însă, comut pe următorul plot:
-75 de pounds și plecăm!
Nubianul e amuzat. Străinii ăștia se zgârcesc la 5 pounds?
Știe să accepte în așa fel încât să simțim clar că ne face pe plac. Coborâm cheiul în urma lui spre o barcă cu motor.
-Feluca mea e pe o insulă. Până acolo mergem cu motorul.
Uf!Pentru o clipă am avut emoții.
În câteva minute ajungem. Cu mișcări dibace căpitanul nostru reduce motorul, aduce prova contracurentului într-un rondou elegant și cele două ambarcații se lipesc una de alta, abia atingându-și anvelopele auto ce le atârnă în borduri ca baloane de acostare.
Căpitanul
Schimbăm încântați ambarcația, în timp ce căpitanul își dă jos pantofii, rămânând desculț. Fotograful din mine așteaptă clipa în care va renunța la geaca modernă de blue jeans, dar nu, de asta nu se atinge. Îi ia 2-3 minute până ce desface parâmele ce țin vela înfășurată apoi, feluca scârțâie prinzând vântul și iese pe fluviu balansând ușor, ca un tren pe pernă magnetică. În sfârșit!!!
Noua ambarcație este cu adevărat una tradițională. Am văzut nenumărate feluci și toate erau din tablă, aceasta însă e din lemn! Căpitanul ne citește încântarea:
-Câți ani credeți că are barca asta?
Șovăim. Vreo 30?
-60 de ani! A fost a bunicului meu ce suia cu ea pe Nil, dincolo de baraj. Făcea comerț. N-aș schimba-o cu una de azi. Doi oameni pot să o scoată pe uscat și să-i facă repede reparațiile necesare, pe când la cele din metal ...
Barca se ține bine. Ce-i drept, este și întreținută, cu pitura proaspătă, fără pată.
Este o zi ideală pentru navigație cu vele. Cerul e senin și vântul destul de puternic ca să umfle vela ca pe-un balon. Căpitanul stă la eche pufăind o țigară iar noi, de pe o banchetă pe alta. Chiar dacă drumul nostru e în amonte, vântul portant ne asigură o viteză mai mare decât m-aș fi așteptat. În cele din urmă îmi găsesc un loc pe puntea prova de unde urmăesc valul de etravă și stropii lui, mici așchii scânteietoare a căror viață efemeră se termină odată cu reântoarcea în marele Nil.
În scurt timp trecem pe lângă peretele de stâncă deasupra căruia stă cocoțat celebrul Old Cataract Hotel înconjurat de Grădinile Ferial, marcând locul primei cataracte a Nilului. Se spune că priveliștea de la terasa hotelului este una dintre cele mai plăcute, fapt ce a atras aici o seamă de celebrități, de la Agatha Christie, ce în 1937 a scris în acest hotel Moarte pe Nil, până la Winston Churchill, Jimmy Carter sau mai recent, Francois Mitterrand. De la locul său din pupa, căpitanul ne explică toate acestea cu un aer domolit. Se întoarce spre insula din celălalt bord arătându-ne reședința actualului ministru al apărării, nubian de origine.
-Nubienii au fost dintotdeauna buni războinici. Mai demult Egiptul și Sudanul erau o singură țară, însă rușii i-au convins pe egipteni că popoarele războinice din sud le vor aduce numai necazuri și astfel marea țară s-a scindat în 1956. Sudanul este cel mai mare stat din Africa și al zecelea ca mărime în lume însă chiar în zilele noastre se pregătește o nouă scindare între nord și sud.
Alunecăm mai departe tăcuți. Păsări albe animă stâncile prăvălite în albia fluviului iar în aval, pe înălțimile celor două maluri un grup de stâlpi uriași din oțel susțin o linie de înaltă tensiune ce trădează apropierea de marele baraj.
Mă uit la vela bombată ca învelișul unui balon cu aer cald. Câtă diferență între navigația de azi și truda cu ghionderul de la Luxor! Îi spun asta căpitanului ce dă din mână aproape batjocoritor:
-La Luxor nu e vânt! Aici, la Aswan se poate face navigație. Mai demult plecam cu turiștii pe 2-3 zile, până la Esna. Făceam mâncare aici, pe punte, dormeam pe banchete ... Erau alte vremuri. Acum toți sunt grăbiți, vin repede și pleacă la fel de repede: în câteva ore au terminat.
Nu e nevoie să continue fiindcă știu foarte bine cum e. Ora de navigație s-a scurs cu repeziciune și acostăm pe insula Sehel pe locul lăsat liber de o felucă ce tocmai iese pe fluviu. De la bordul ei câțiva turiști îi fac cu mâna unui băiat cele-a fost ghid. Acesta însă nu-i mai vede căci privirea i s-a mutat asupra noastră și cu un zâmbet larg ne așteaptă să-i fim următorii clienți.
Lulu are capul mare, disproporționat. După primele cuvinte cu care ne întâmpină și după modul copilăros în care se poartă ne dăm seama că, în ciuda staturii, mintea i s-a oprit la stadiul copilăriei. Cosmina e flebețea lui și fiindcă numele i se pare prea complicat, se decide să-i spună Sabrina. Insistă să ne ducă la el acasă, să ne servească cu ceai. Suntem de acord? Planul nostru de a vizita insula arată cu totul altfel, însă îl liniștim că da, vom da curs invitației. Lulu e în culmea fericirii. Scoate de nicăieri un telefon mobil, tastează minuțios și dă acasă ordine precise pentru prepararea ceaiului.
Pornim spre vârful unui deal, spre indignarea lui Lulu care se agață de mâna Sabrinei: nu acolo e satul! Ne ia ceva timp să-i explicăm că, pe ocolite, vom ajunge și la casa lui și, vrând, nevrând, Lulu ne urmează cu un aer dezaprobator: străinii ăștia ...
De pe înălțimea colinei panoramăm de jur împrejur relieful accidentat ce, înainte de construirea marelui baraj dădea naștere primei cataracte. Cataractele Nilului nu erau niște cascade falnice ci doar niște lungi pasaje stâncoase unde apele fierbeau printre stânci. Construirea barajului de la Aswan, ce e situat nu cu mult amonte de insula Sehel, a inundat o parte din aceste cataracte însă peisajul bulversat, cu o grămadă de stânci rotunjite ce despletesc apele fluviului are o frumusețe fascinantă ce te poartă cu gândul la vremea când feluca noastră urca contra curentului, până în Nubia, în Africa neagră. Azi, stâlpii metalici de înaltă tensiune și conductoarele aeriene ce fac punte între maluri sugerează tehnologie și comfort, abătând atenția și detronând adevăratul rege, în locul omului cutezător, gata să-și riște viața și avutul, punând omul televizor ... Sunt curios cum e acasă la Lulu, cum se trăiește pe insula Sehel, sub aceste funii de oțel-aluminiu ce transportă megawații. Am fi vrut să ne mai plimbăm prin lumea stâncilor ciclopice dar Lulu ne trăgea de mână spre satul ce se zărea la poalele dealului, așa că am ajuns acolo mai repede decât ne-am fi dorit, apoi am fi fotografiat câteva cocioabe, dar din nou datorită insistenței lui Lulu obțineam cadre mișcate și până la urmă n-am mai rezistat, nici noi, nici ghidul nostru și ne-am declarat fățiș ostilitatea. Era sfârșitul, refuzul invitației și-atunci, cu un pic de furie și răutate Lulu a jucat actul final:
-Give me the money and good bye!
Nu ne venea să credem! Oare am fi putut scăpa atât de simplu de la început? Au fost banii pe care i-am dat cel mai ușor, apoi, în sfârșit, în liniște, am explorat malul Nilului, râpele, pășunea caprelor cu tufișurile ei umbelifere, satul sărăcăcios, aproape umil și în final am revenit la feluca pe puntea căreia ne aștepta căpitanul, parcă insensibil la trecerea vremii.
Urmează întoarcerea. De astă dată avem vânt de bulină. Căpitanul stă în picioare pe mica banchetă din pupa: în mâini ține funga ce șerpuiește printr-o macara, iar între picioare a fixat echea. Vom naviga în volte, atât cât permite canalul strâmt. Nubianul face doi pași mărunți pe banchetă și echea dintre gambe îl urmează. Ascultând de legea cauzei și-a efectului feluca pune prova pe malul opus, prinde vântul în velă și gemând se răstoarnă până la copastie, obligându-ne să ne încleștăm de ce ne e la îndemână. Căpitanul forțează, slăbind funga doar atât cât să nu ne răsturnăm. Canalul e atât de îngust încât felucii îi sunt necesare doar câteva zeci de secunde pentru a ajunge în vecinătatea malului opus și omul, stăpânul, îl lasă din nou până la limita durerii. Am deja în urechi trosnetul lemnului așchiindu-se dar nu, căpitanul cunoaște feluca la perfecție. Funia murdară fuge iute prin macara, picioarele descuțe lipăiesc doi pași grăbiți pe banchetă, echea îi urmează și feluca girează surprinzător de docilă, prinde vântul pe cealaltă față a velei și schimbând înclinarea o ia sălbatic spre celălalt mal. Înainte să schimbe cursul din nou, căpitanul aprinde calm o țigară. Îi urmăresc căutătura calmă și obrazul decontractat, fără cea mai mică cută sau tensiune. De sub etravă țâșnește o trombă de spumă. Nu viteza e cea care ne umple pieptul ci presiunea aceea subtilă sugerată de curbura incredibilă a velei de cârpă, cusută manual și petecită cu pricepere. Canalul strâmt îi oferă nenumărate ocazii pentru a întoarce ambaracția la limită și a-și demonstra priceperea și poate, cine știe, fuziunea cu lemnul și pânza. La confluența cu un alt braț, apare ocazia unei regate. O felucă ne taie calea și pe bancheta pupa nu e altul decât Mohamed, nubianul pe care-l căutam dimineața să ne ducă pe Sehel.
Înainte de toate se cuvine a lămuri lucrurile și căpitanul îi strigă lui Mohamed că nu i-a furat clienții, că înainte de a ne urca la bord l-am căutat, la care Mohamed ține să precizeze că ne-a așteptat dar dacă am întârziat ... Totuși, am făcut o afacere bună: feluca noastră împreună cu căpitanul său sunt cea mai performantă combinație de pe Nil. Nici căpitanul nostru nu e mai puțin gentil și îi întoarce complimentele cum poate mai bine dar, în faptă ține să arate că îl va sulfata din mers și că vom fi primi care vom strânge vela la cheiul din Aswan. Desigur, nimeni nu declară fățiș război, dar chiar și noi simțim că participăm la o cursă. Mohamed are o voltă în fața noastră. Întrecerea începe.
-O să-l ajungem. Feluca din lemn e mai ușoară și va recupera volta.
Cele două feluci iau volta deodată, întorcându-se față în față. Mohamed e mai în amonte însă după câteva minute își pierde avansul, ceea ce face să ne încrucișăm fix pe mijlocul canalului. Întrecerea are ceva din duritatea unei curse cu miză. Cele două feluci se apropie una de alta urmând să-și întretaie drumurile însă nici unul din căpitani nu schimbă cursul nici măcar cu un grad. Nu-mi dau seama dacă suntem în pericol să ne ciocnim până când nu suntem la o distanță de braț, bord în bord. Navele își sfâșie una alteia doar aura, în timp ce căpitanii se uită doar în față, fără să strecoare nici măcar o ocheadă spre feluca vecină. La început noi suntem cei ce trecem prin pupa lui Mahomed, apoi, după alte câteva volte avansurile infinitezimale se adună și reușim să-i servim siajul. Deși avem viteză, mersul în volte dublează timpul de întoarcere și chiar și așa, excursia mi s-a părut prea scurtă. Căpitanul lipește feluca de chei și strânge vela: navigația s-a încheiat. Coborâm pe uscat nu înainte de a-i strânge mâna și, rămas ultimul îi întind 80 de pounds. Duce mâna la portofel ca să-mi dea restul dar îl opresc cu un gest: tura asta a făcut toți banii.
-Dorin Chiș - Oradea - martie/noiembrie 2011
