<< - cuprins jurnal - >>

        

Dis dimineaţa ies din refugiu complet refăcut. Pentru început cobor pe vâlcel în căutarea apei, apoi cu sticluţa plină mă aşez la masă în faţa refugiului. Nemţii mei dorm neântorşi aşa că plec mai departe singur.

Sunt din nou în plină formă. În ciuda parcursului dificl pe care-l am în faţă îmi propun să lungesc etapa zilei din Fereastra Zmeilor până în Podragu. Ziua se arată nesperat de frumoasă şi dezmierdat de un soare plăcut urc Şerbota pe care pun piciorul la ora 9 fix. Îmi permit două minute de odihnă, suficiente pentru un remember ...

Vara anului 1993. Făcusem tabăra pe o mică platformă pe la jumatea pantei, acolo unde în seara dinainte picasem de oboseală. Am tras fermoarul cortului şi am zărit la doar câţiva metri o capră neagră ce păştea liniştită. L-am strâns pe Mike uşor de picior şi când s-a întors mirat spre mine am dus un deget la buze. Cu ochii pironiţi la animalul zvelt, am bâjbăit după aparatele foto. Am o singură rolă de film aşa că nu-mi permit decât două cadre pe care, de frică să nu rămân fără subiect, le impresionez declanşând instantaneu. Mike, mai perfecţionist, încearcă să prindă cadre mai bune ieşind din cort de-a buşilea. La fiecare metru căştigat îl văd cum trage filmul şi ticălosul are noroc: capra nu se sperie, ba mai mult, cu dezinvoltura unui fotomodel, se întoarce oferindu-şi profilul din toate unghiurile. Cu fiecare secundă ce trece îmi pare rău după cele două cadre pripite. O adevărată luptă interioară se duce în mine: să mai sacrific o poziţie? Mike însă nu are prejudecăţi. Deoarece capra nu-i acordă atenţie, fotografiază tot mai dezinvolt, ba într-un genunchi, ba culcat pe spate, până ce, în cele din urmă capra se plictiseşte şi din câteva salturi arcuite se mistuie dincolo de muchia înierbată.

-Băi, ce noroc! Ai văzut cum poza? Parcă ar fi fost la viaţa ei fotomodel ...

Mike e transfigurat. Mai are încă pe retină toate momentele pe care le-a imortalizat. Se întoarce spre mine ţinând aparatul în mână, FED-ul lui argintiu cu capacul de plastic negru ce-i acoperă obiectivul ...

În faţă se arcuieşte Custura Sărăţii pe care o atac îndată.. Rucsacul uşor şi bine echilibrat îmi permite să mă strecor cu uşurinţă printre blocurile de stâncă şi după o oră jumate sunt ieşit pe cealaltă parte. Urmează urcuşul susţinut spre Negoiu pe care pun bocancul puţin după ora 11.

Sunt încântat! Somnul reparator de astă noapte îmi permite un pas elastic şi Făgăraşul pare terenul meu de joacă pe care din acest punct înalt (2535m) îl panoramez de jur împrejur cu gândul la minunata descriere în versuri a lui Ion Udrişte Olt:

„Ospitalier, Negoiul m-a primit pe creasta lui,

Şi pe razele de soare a trimis ţinutului:

Să nu mişte nici-o piatră, nici un nor şi nici-o stană

Până când nu voi ajunge, jos în vale la cabană.

Calm, în aurul luminii, îşi înalţă braţul drept

Taie spaţiul într-o parte şi grăieşte înţelept:

Iartă-mă că n-am pe creastă să-ţi ofer cafea sau vin

Dar te-ncânt cu bogăţia din decorul meu alpin

Foarte clar ţi-arăt Ceahlăul, iar pe zare revărsat

Vezi ca-n palmă relieful din masivul Retezat

Piatra Craiului, departe, îşi înalţă diafană,

Ca o antică statuie, creasta ei marmoreeană.

Cu Parângul stau de vorbă, cum grăiesc acum cu tine

Şi comorile ce poartă sunt mai toate de la mine.

Iezerul, Păpuşa, Codlea, Patra Mare, Postăvarul

Şi Bucegii ... Pâ`n la dânşii, vizual, îmi duc hotarul.

Şi de-aicea Topîrceanu, a văzut plutind la vale,

Jos, pe Dunărea albastră, nişte coji de portocale ...”

Datorită acestei poezii, popasul pe Negoiu a fost întotdeauna vesel şi reconfortant. Se pare că Udrişte Olt avea un umor fantastic, aşa cum sugerează continuarea poeziei:

„ ... dar n-am fost scutit desigur să nu-mi am şi eu duşmanul

Sus pe creste, unul singur, prea semeţul Moldoveanul.

Eu, preocupat, pe vremuri, cu aranjamentul pietrii,

Mi-a ştirbit din înălţime, nu mai mult de nouă metri;

S-ar fi cuvenit desigur, să pornesc cu el război,

Şi, pentru cei nouă metri, să fac mare tărăboi

Dar mi-am zis să-l las în pace fiindcă nu iubesc războiul

Şi-apoi, cu cei nouă metri, nu umbreşte el Negoiul.

Doar Parângu-odinioară, m-a făcut să-mi ies din fire

Şi-n mod iremediabil să-l trag în nenorocire.

Mai semeţ ca Moldoveanul, a dat buzna peste mine

Vrând cu orice preţ să-ncalce culmile mele alpine.

Fapta lui necugetată a fost pentru el nefastă:

Cu un singur gest, din slavă, l-am şi scufundat sub creastă.

M-a cuprins, pe loc, regretul, şi-astăzi dacă-l vezi în viaţă

Parţial, e că tot mâna mea l-a adus la suprafaţă.

Incidentul şi-a şters urma şi azi ne avem ca fraţii

Prietenie ca a noastră nu găseşti în toţi Carpaţii ...”

Fac câteva fotografii şi mă gătesc să plec mai departe. Locul e irezistibil, la fel şi poezia ce continuă:

„ ...mă ridic uşor, ca umbra, de pe jeţul de cleştar

Când Negoiul, ca-ncheiere îmi întinde-o floare-n dar.

Pare ruptă din grădina tainică-a cereştei bolţi

Floarea culmilor alpine, care creşte sus, pe colţi.

Şi, zâmbind pe sub mustaţă, blând o prinde-n pieptul meu:

„Floarea asta să te-ndemne ca să urci pe culmi, mereu”

Îi răspund timid: Maestre, nu-s fiinţă de granit

Dar aşa mărinimie, ca la tine, n-am găsit.

Ţi-adresez o rugăminte: n-ai vrea să te osteneşti

Să cobori şi tu o dată şi să vii la Bucureşti?

Este capitala ţării, foarte frumos aşezată,

Nu se cade ca Negoiul să n-o vadă niciodată.

Mi-a răspuns: „Veneam desigur, dar o lege suverană

M-a fixat indivizibil, sus în lumile de stană.

Pironit în locu-acesta, eu nu pot fi călător

Am fost pus să stau, în spaţiu, rece şi nemuritor.

Nu ştiu cine-a putut crede vorba spusă de-un poet,

Că s-a deplasat pe vremuri, muntele la Mahomet.

Fantezii de felu-acesta cred că azi nu se mai spun,

Uite-acum se face seară, mergi în pace şi drum bun”

Pornesc şi eu la drum, înspre Strunga Dracului pe care Udrişte Olt o descrie cu tot atât umor în poezia lui, însă aici nu mai e timp pentru distracţie: pe fisura îngustă prevăzută cu lanţuri este o oarecare circulaţie aşa că nu poţi stânjeni oamenii, apoi e necesară toată atenţia pentru căutarea prizelor. Pasajul este destul de lung, fără a fi totuşi dificil. Scăpat din strânsoarea strungii, traversez rapid căldarea şi ies în mica şa ce domină Călţunul. În căuşul ligheanului ce adăposteşte lacul, umbrele norilor valorează cu tonuri de gri marea de lespezi. Mă opresc pentru câteva fotografii, dar fiindcă stomacul protestează, nu întind prea mult popasul.

În ciuda microclimatului său duşmănos, la fiecare trecere prin Făgăraş am făcut pauză de masă la Călţun. Probabil peisajul atrăgător, vecinătatea cu pasajele solicitante ale Negoiului sau poate susurul apei ne-au ademenit întotdeauna să adăstăm aici. Iau loc confortabil pe perniţele moi ale păşunii şi înfulec ca un cosaş. Din când în când îmi ridic privirea peste pereţii verticali ai Vf. Lespezi. Mamăăăă, ce bine este!

                       Dorin Chiş - martie 2012                 << - cuprins jurnal - >>