Intrăm pe sub eterna arcadă din gresie roşie īntr-o curte patrată găzduind mausoleul īn poziţie centrală. Fiindcă soarele e īncă prea sus pentru poze, amānăm vizita şi ne retragem īntr-un colţ de unde urmărim acvilele uriaşe ce se rotesc necontenit deasupra. Linişte. O maimuţă apare pe zidul de incintă, apoi observ mai multe hārjonindu-se prin coroanele copacilor. Ne amuză mai ales cāţiva pui ce zmotrocesc īn salturile lor crenguţele mlădioase de la periferia unui arbore, īn timp ce adulţii ne ignoră şi īşi găsesc de lucru la 2-3 m de noi, afişāndu-şi obraznic fundurile roşii. Sunt oricum o companie mai plăcută decāt culegătorii de bacşişuri cu care am avut de a face īn ultimele ore aşa că tolăniţi pe iarbă savurăm īndelung această aparentă zi de vară, pānă ce razele soarelui ajung să cadă oblic, aşa cum cere arta fotografică, şi pornim să vizităm mausoleul.
De astă dată nu impresionează mărimea construcţiei, ci mai degrabă detaliul. Īn primul rānd remarc īn picturile murale bogăţia nemaiāntālnită de albastru, apoi mozaicurile geometrice din pietre cu diferite culori şi desene. Combinaţiile denotă bun gust şi o īnaltă măiestrie īnsă cel mai mult mă impresionează migala de care dă dovadă fiecare centimetru pătrat al faţadei. Īmi dau seama că aşa ceva nu se poate executa decāt īntr-un stat sclavagist, ori īntr-unul extrem de bogat şi cred că India le-a cumulat pe amāndouă. Īmi aduc aminte de escapadele fotografice din Oradea, īn cursul cărora jubilam atunci cānd descopeream vre-un mărunt detaliu arhitectonic nebăgat īn deamă pānă atunci şi realizez īn antiteză cu construcţiile de aici cāt de sărăcuţe şi de urāţele sunt oraşele noastre.
