Cladirea pătrată cu arhitectură veche este un fel de insulă pe care se ajunge pe un pod suspendat. Greu de spus dacă apa "în care se scaldă" este a Amstelului, a Mării Nordului sau alt fel de apă, căci rețeaua complicată de canale ce leagă râul cu marea e greu de descifrat. Lângă clădirea-insulă, a cărei fundație iese direct din apă, stă o altfel de insulă, de data asta plutitoare: nava Amsterdam. Construită în 1749 pentru VOC, Compania Indiilor de Est, corabia nu are istorie, eșuând la primul său voiaj, pe coastele engleze. Asta nu a împiedicat însă copierea ei în perioada 1985-1990, replica atrăgând privirile cu silueta ei venind din alte timpuri, cu catargele înalte și pupa bogat ornată pe care fâlfâie, exact ca-n picturile de epocă, un uriaș pavilion cu culorile naționale.

 

Așadar muzeul maritim. Amsterdam este un oraș scump. Orice intrare se plătește. La Scheepvaart biletul e 15 Euro, dar consolarea e că am voie să fotografiez tot ce poftesc. Se începe cu subsolul boltit și perfect uscat, din cărămidă, ce adăpostește safe-urile pentru bagaje și grupurile sociale. Eliberați de lucrurile stânjenitoare, începem cu corabia, principala atracție.

 

Filmele (Master and comander) precum și lecturile (Doi ani pe mare) mi-au format o oarecare idee despre viața marinarilor de demult, însă prea puțin despre navă, cu toate cotloanele ei. Acum avem posibilitatea de a vedea nu doar arhitectura interioară și împărțirea pe nivele a vechilor corăbii, ci și de a aprecia cât de strâmte, scunde sau întunecate erau spațiile, cât de mari magaziile, în ce condiții trăia căpitanul, ofițerii, doctorul și persoanele oficiale, pe lângă măiestria cu care toate bucățile masive de lemn erau îmbucate, temeinic și funcțional, ca să creeze acest ansamblu menit a naviga, chiar și pe furtună, adică o mulțime de informații din sfera senzorialului, greu sau ineficient de pus în cuvinte.

 

Pasarela ne aduce la bord în mijlocul corăbiei: deasupra avem puntea, dedesubt magazia. Spațiu vast, semiobscur, iluminat parcimonios prin trapele gurilor de foc. Podele din lemn, pereți din lemn, tavan din lemn. Câteva hamace legănătoare par nelalocul lor printre tunurile ale căror afete pe rotile sunt amarate cu parâme groase, rezistente. Aici dormea echipajul, laolaltă cu hrana vie, încarcerată în cuști: capre, porci, găini. Fără duhoarea trupurilor nespălate și fără fumul prafului de pușcă, interiorul rotunjit, cu fibra la vedere, degajă un aer cald. Pe un tun, câteva butoane declanșează diverse înregistrări ale unor sonorități comune acestui loc: canonada tunurilor și ordine răcnite. Un perete delimitează un compartiment în pupa, rezervat dulgherului, cu bancul lui de lucru și patul minuscul în care o formă umană sforăie grobian. În tavan urmăresc traseul complicat al unei parâme ce trece în zigzag prin trei scripeți amarați, până să ajungă la o grindă masivă ce iese afară printr-un orificiu practicat în oglinda navei, închipuind, nimic altceva decât o uriașă eche.
 

Înainte de a coborî în magazie, mai admir catargul principal, care aici are grosimea unui bărbat lat în umeri. De unde or fi avut strămoșii asemenea arbori?

 

Magazia este situată sub linia de plutire așa că spațiul este cufundat în beznă. Pentru a fi vizitabil s-au instalat câteva lumini permanente, în rest există iluminat local pe care-l pornești de la butoane, cât timp vrei să vezi ceva. În pupa e cambuza, ale cărei rafturi sunt pline cu roți de cașcaval, carne afumată, saci cu mazăre și fasole și lăzi cu biscuiți. Apăsăm pe butoane și unul din ele asmute un câine (electronic) în compartimentul vecin, unde e depozitat combustibilul (cărbune): numai bucătarul se atinge de provizii.
Magazia e plină de cutii și butoaie și, bineînțeles, de șobolani ce apar pictați peste tot. Pentru a ne face o idee despre munca la acest nivel, există un atelier de ridicat lăzi de 80kg cu un scripete (greeeeu!), cu o macara cu doi scripeți (merge), cu una cu trei (o-ho!) și una cu patru (fulg). Ridicând capace găsim piper, scorțișoară, cardamom și cărămizi (lest).

 

 

Urcăm pe punte. Din borduri urcă pe catarg scările de pisică din parâme groase, ca o plasă. O apuc în palmă și trag de ea vârtos. Mă imaginez urcând în plină furtună, pe un tangaj pronunțat. Scara e sigură. Ieșirea pe platforma de la mijlocul catargului e protejată cu plasă. S-au gândit la toate, olandezii ăștia!
Puntea superioară, din prova, e ca acoperișul unui șopron, în care echipajul de peste 200 de suflete își mânca terciul pe mesele lungi, bordate cu bănci, și tot aici își are cuhnia bucătarul, o cămăruță minusculă ocupată aproape în totalitate de cuptorul zidit. Sub puntea superioară din pupa e marele cabestan la care se adună toate parâmele deviate prin scripeți, apoi, în ordine spre pupa, salonul unde mâncau ofițerii și în final, cabina căpitanului, mare, luminoasă, cu ferestre imense cu ochiuri pătrate și mobilier de epocă. Mult ridicată deasupra mării și dispusă ferit, această cabină era, se pare, locul cel mai uscat de pe corabie. Aici se țineau hărțile și tot aici argintăria și obiectele de preț, ascunse în cufere cu pereți dubli și chichițe.
Ieșim înapoi prin salon. Neavând ferestre, salonul e luminat cu două felinare mari, plasate deasupra mesei încărcate cu pui rotisați, caşcaval și sticle cu vin. Tot aici, pe pereți sunt fixate rastele pentru muschete și pistoale.

 

Un nivel mai sus găsim timona, compasul magnetic şi o ladă cu alte instrumente de navigaţie. În spatele timonei se înşiruie cabinele ofiţerilor, a doctorului (plină cu cutiuţe cu alifii, pudre şi bandaje), a armatorului (mobilată cu un pat şi un birou) şi în final, fix deasupra cabinei căpitanului, dormitorul lui, iarăşi luminos, cu ferestre mari decupate în oglinda vasului. Toate cabinele de la acest nivel sunt scunde, nepermiţând alura verticală completă, în plus, înafară de cea a căpitanului, toate sunt micuţe ca suprafaţă (chiar şi cabina armatorului). Se vede chiar şi din alocarea spaţiului că din cele mai vechi timpuri căpitanul era intangibil.

 

O ultimă scară ne duce la punctual cel mai înalt (dacă lăsăm la o parte arborada): puntea pupa. Două tunuri rotative, de calibru mic, sunt fixate în borduri. În timp ce mă joc cu unul, nu pot să nu remarc înălţimea apreciabilă la care am ajuns, peste nivelul mării. La baza pavilionului găsesc un felinar imens cu sticlă verde, folosit probabil ca lumină de pupa. De aici nu-mi rămâne decât să mai privesc încă o dată arborada, după care coborâm punte după punte şi reintrăm în muzeu pentru a-i descoperi colecţiile.

Clădirea rectangulară pune la dispoziţia publicului trei laturi: cea de nord, dedicată experienţelor, axată pe prezentări media, cea de est, găzduind obiecte, picturi, decoraţiile navelor, instrumentele de navigaţie, albumele foto, machete, atlase şi serviciile de argint şi porţelan şi latura de vest dedicată povestilor.
Începem cu nordul. Sălile media. O primă observaţie este că s-a renunţat complet la iluminatul natural. Toate ferestrele sunt obturate şi sălile întunecate sunt luminate artistic. Latura de nord, etajul doi, prezintă un film pe tema sclavagismului.

 

 

Dăm pe repede înainte şi trecem la etajul inferior unde se prezintă portul Amsterdam. În prima sală, în nişte coloane înalte din plastic transparent se prezintă marfa adusă de vapoare: cărbune, cacao, petrol, produse electronice. O altă sală prezintă o uriaşă machetă a portului, înconjurată de displayuri touch screen de unde se pot comanda elementele de pe machetă: se pot porni nave, macarale portuare, etc. Cum? Pe unul din multele ecrane ce bordează macheta, la comanda de pe display, unul din proiectoarele din întunericul tavanului proiectează filmul fiecăruia. Să fim înţeleşi: concepţia e OK, doar că prezentările multimedia prea seamănă cu ceea ce vedem zilnic pe ecranele computerelor. În acest muzeu vrem să vedem obiecte vechi, lucruri autentice, palpabile (chiar dacă nu avem voie să punem mâna ). Acestea fiind stabilite, fentăm şi parterul cu "a thrilling 25-minute virtual adventure at sea" şi fugim repede spre est unde începem cu etajul doi: picturile.

Cum spuneam, în întreg muzeul s-a renunţat la iluminatul natural. În sala întunecată, fiecare lucrare este luminată individual. Colecţiile sunt grupate pe curente artistice: perioada romantică, impresionismul, realismul etc.

 

Fără să fiu preocupat de autori sau titluri, fac surfing pe imagini, cucerit de detalii: flamuri fâlfâind, decoraţia bogată a corăbiilor, dar mai ales lumina redată în apă, în fumul exploziilor sau în nori. Aşa cum peisajele polare, cu gheaţa translucidă, cu reflexii albastre, nu pot fi egalate de nici-un peisaj tropical, oricât de splendid, marea, într-o infinitate de forme şi culori, este cea care face ca marina să fie o pictură unică, de neegalat. Brooks Lensen vorbea despre fotografia artefact, cea care, fără a apela la metaforă, este splendidă în sine, aşa cum o bijuterie nu are altă armă decât frumuseţea ei intrinsecă. Ei bine, devin extatic în preajma picturii-artefact, "mă omor" după tablourile "fotografice" care redau imaginea aproape documentar şi sunt nespus de încântat că pot fotografia după pofta inimii.

 

Nişte canapele ne oferă prilejul de a adăsta în acest spaţiu al mărilor, de a ne lăsa invadaţi de peisaje, de a trăii cu ele. Ieşim cu greu din galerie, pentru a trece la chestii mai concrete: instrumente de navigaţie.
O reţea de leduri de pe pereţii acestei noi săli întunecate, întruchipează bolta înstelată cu constelaţiile ei, ce i-a slujit pe primii navigatori.
 

Înconjurate de aceste licăriri, în vitrine dispuse în mijlocul încăperii, stau suspendate instrumentele concrete: sextant, compas, astrolab şi câte şi mai câte! La fel, pe displayuri touchscreen se pot mânui aceste aparate în sensul că, pe ecran se vede ceea ce s-ar vedea prin cătarea acestor instrumente, în timp ce deplasarea unui cursor mimează punerea în mişcare a diferitelor părţi mobile ale instrumentelor şi cum se vede efectul acestor mişcări în cătarea electronică. Astfel, aliniez punctul luminos al soarelui cu linia orizontului, transpunând în grade înălţimea astrului şi de pe podeaua fermă a Scheepvaart Museumului mă gândesc cum s-ar face asta în realitate, pe o punte legănată de valuri.

 

Următoarea sală e magnifică. E vorba despre decoraţiile corăbiilor. Vechi sculpturi, cu lemnul perforat de carii şi gloanţe de muschete, ciobite de schije, cu braţele rupte, dar tocmai de aceea, magnifice. Nu contenesc a mă mira de ce suntem fascinaţi de lucrurile vechi şi nu găsesc decât o singură explicaţie: pentru că aceste lucruri sunt unice. Ele nu pot fi copiate. Oricâţi bani am avea, oricâtă tehnologie, lucrurile vechi sunt făcute de către timp iar timpul este singurul pe care nu-l putem subjuga.
 

Alături e sala atlaselor. Mai puţin impresionantă decât m-aş fi aşteptat, înfăţişează contururi cunoscute, dar disproproţionate, deformate. Alături, sala albumelor foto. N-a fost Cosmina chiar aşa de extaziată încât să se abandoneze lată în fotoliu, dar în spătar era ascuns un difuzor din care o voce îţi şoptea povestea din albumul foto.

 

 

Un etaj mai jos am găsit sticlă, porţelan, argintărie. Depozitate în dulapuri, te făcea să scotoceşti ca un hoţ, prin mobilele altora, curios peste ce o să dea.

 

Nu în ultimul rând, sala machetelor, înfăţişând de la vechi corăbii, până la yachturile şi catamaranele de azi.

 

Gata. Eram extenuaţi. Muzeul nu este mare, dar eram la capătul unor ore bune. De când hălăduiesc prin lume am învăţat un lucru: nu epuiza nici-o resursă. Lasă loc pentru întoarcere. Ieşim aşadar din muzeu, cu speranţa că vom reveni.

Dorin Chiş - aprilie 2014                                        index albume