Peru – dincolo de ocean, dincolo de munti

Peru – partea a III-a: Titicaca, Cusco

23 ianuarie 2016 Comentarii (6) Calatorii, Peru

Peru – partea a II-a – Sudul

Se crapa de ziua. Prin fanta ingusta lasata de perdele îmi dau seama ca am intrat intr-o busculadă. Autocarul înaintează sacadat, metru cu metru. Dupa ceas ar trebui să fim aproape de Lima. În ritmul ăsta se scurg doua ore, apoi șoferul reușește să intre pe o străduță secundară, căutându-și un alt drum spre autogară.

Dupa un nou parcurs pe pietris printr-o vale ce se contureaza din ce in ce mai mult, cu versanti arizi, destul de inalti, buggiesul opreste langa o pata ovala ce se dovedeste a fi un morman de oseminte amestecate cu cioburi ceramice. E ceea ce a ramas dintr-un fost cimitir ravasit de cautatorii de comori. Ovalul contine mostre reprezentative: cranii, oase diverse, bucati putrede de franghie, cioburi. Un craniu mai pastreaza inca bucati de scalp. Mai departe, cat vedem cu ochii, pe intinderea nisipului sunt imprastiate oase albite de soare...

Prin fata geamului trec de-a valma case neterminate, dar locuite, cu mustati din fier beton lasate in aer in vederea unui viitor etaj. Foarte putine sunt tencuite, cele mai multe etalandu-si zidaria nuda, iar cele zugravite au culorile sterse de straturi succesive de praf. In harababura arhitecturala nu se distinge nici un plan de urbanism, in schimb e evident gustul indoielnic al proprietarilor. Trotuarele sunt de toate formele, inaltimile si latimile, inchipuind un mozaic dizgratios. Reteaua electrica, atunci cand exista, e in dezordine totala, cu fire ce se intretaie si se inoada grotesc. Gunoaie. Se pare ca nevoile te pot face insensibil la criteriile estetice. Ghidul avertizeaza ca saracia e mare si noile cartiere ce se ridica la periferie nu au parte de infrastructura, curentul electric si canalizarea instalandu-se ulterior.

Mai spre centru apar reclamele si infrastructura rutiera: sosele mai largi, semafoare, scuaruri. Exista si aici gunoaie, dar sunt stranse si depozitate in locuri speciale pentru a fi ridicate. Uneori panourile publicitare sunt uriase. Apar sigle de institutii si diverse magazine cu produse de stricta necesitate. Traficul se fluidizeaza. Pe stalpii electrici sunt lipite afise diverse. Deja zona este stabilizata iar cladirile sunt terminate, chiar cu elemente de stil: balustrade, stucaturi si foarte adesea gratii. In cele mai multe cazuri, vechiul pare mai nobil ca noul. Apar graffiti prin fata carora trecatorii se intretaie cu caini vagabonzi, apoi strazile se umplu cu edificii, cu biserici si institutii, mari magazine afisand produse de firma. Taxiuri, parcuri ingrijite, agenti de circulatie. Lima noua se suprapune si coexista cu cea veche. Apar hoteluri cu arhitectura coloniala, piete, statui, laolalta cu sosele rapide si treceri la nivel ce iau sfarsit in terminalul companiei Linea. Cu totul am intarziat doua ore, cam cat am stat prinsi in ambuteiaj.

Linea nu are curse spre sud. Schimbam autogara cu un taxi „contrafacut”. In Lima oricine isi pune pe parbriz inscriptia TAXI si te duce oriunde vrei la jumatate de pret fata de masinile oficiale. Pe noi ne duce un patron de restaurant cu o Toyota Avensis. Recunoaste deschis ca nu e taxi, dar isi face treaba.

Din nou Cruz del Sur. Nu bine ne instalam cand in autocar isi face loc un barbat cu uniforma inscriptionata ca „securidad”, ce fotografiaza fiecare persoana pe locul sau, asta dupa ce la imbarcare bagajele de cabina au fost „pipaite” cu un detector si la fel si noi.

Plecam. La marginea orasului intram intr-un ambuteiaj identic cu cel de azi dimineata. Cu toate ca Panamericana are aici trei bezi pe sens, ramanem blocati aproape o ora.

Cat vedem cu ochii, doar desert si localitati sarace. Curentul rece al Pacificului, ce urca dinspre Antarctica paralel cu coasta, creeaza un fel de ceata, numita garua, ce face ca desertul sa fie mohorat. Acum imi explic de ce nu ma atragea Peru vazut in imaginile din Google Earth. In anotimpul uscat, cand e sezonul turistic in Peru, pacla e accentuata pe coasta si asta se reflecta in imaginile foto. In lumina cenusie dunele de nisip nu au stralucire, nu au umbre, nu au culoare. Acolo unde soseaua le taie, trecand prin ele, li se vede in sectiune nucleul din pietris si bolovani. In acest peisaj ostil localitatile sunt rare si mizere, cu aceleasi case din caramida, netencuite si neterminate, cu vesnicele mustati ale armaturilor din fier beton lasate pentru o incerta continuare, ingradite cu garduri din rogojini de bambus, langa care ard mocnit gunoaie degajand un fum inecacios ce ajunge pana la noi prin filtrele instalatiei de aer conditionat.

DSC05880

Desertul peruan la sud de Lima

Uneori panamericana seamana cu soselele nord americane ce strabat perfect drept intinderi aride, vag valurite, insotite de linii de comunicatii pe stalpi de lemn si mari panouri publicitare ce par nelalocul lor in acest peisaj pustiu.

Dupa patru ore ajungem in Chincha, de unde peisajul se schimba. In desert apar mari plantatii de vita de vie. Zona este renumita pentru viticultura si turistii sunt purtati pe aici in tururi cu degustari de vinuri si pisco, bautura traditionala peruana. Soarele a biruit garua si totul prinde din nou culoare.

Ajungem in Ica cu o ora intarziere si ne lasam pe mana lui Willi, unul din multii taximetristi la camasa ce poarta un ecuson ce-i da un aer oficial. Big Willi, cum ii spunem noi, pare uns cu toate alifiile si dupa ce ne baga in masina, mai aranjeaza inca o gramada de turisti tinandu-ne in habitaclul supraincins, ceea ce-i anuleaza intregul capital de simpatie din partea noastra. Ca multi alti agenti ce traiesc din turism are un caiet plin cu recomandari din partea fostilor clienti. Ne intreaba de unde suntem si ne deschide caietul la notita unui cuplu de romani carora le-a aranjat sejurul, dar deja cunoastem sistemul asa ca nu ne impresioneaza.

Big Willi ne duce la Huacachina (5 kilometri) pentru 10 soles si ne recomanda hotelul Cuasi ce se dovedeste bun si mult mai ieftin decit hotelul ce-l alesesem noi citind recomandarile din Lonely Planet. Desi ghidul e destul de recent (2013), se pare ca e ramas in urma cu preturile sau hotelurile ce s-au vazut inscrise in ghiduri si-au crescut tariful.

Huacachina este o oaza in adevaratul sens al cuvantului. Intre dunele de nisip de 100-150 de metri inaltime exista un luciu de apa inconjurat de palmieri si hoteluri cu piscine albastre. Cateva barci de inchiriat plutesc pe apa, la terase se consuma mancare si bautura, iar la tarabe se vinde artizanat. Locul are aerul unei ministatiuni de odihna insa ceea ce atrage turistii aici si nu altundeva sunt dunele de nisip.

DSC05868

Oaza Huacachina

Desertul este arareori frumos, asa cum este prezentat la televizor sau in fotografii. Cea mai mare parte a intinderilor desertice sunt de fapt zone aride acoperite de pietris. Doar acolo unde apare nisipul fin ce se aduna in dune aurii cu forme unduioase, doar acolo desertul e frumos si Huacachina e la marginea unui astfel de desert.

Dunele de nisip de la Huacachina

Dunele de nisip de la Huacachina

Desi nici eu, nici Cosmina nu suntem fani piscina, incepem cu o baie, pentru depresurizare. Apa racoroasa ne prinde bine, apoi la ora 17, in formula completa, urcam pe jos uriasa duna de nisip ce domina oaza in partea de vest, pentru a surprinde apusul de soare printre nisipuri. Distractia locala e datul cu buggies, niste masinute necarcasate cu cauciucuri balon, adaptate sa strabata dunele de nisip. Buggies constau intr-un sasiu cu roti, o colivie de bare, un motor puternic ajungand pana la 4000 de centimetri cubi, un volan, 8-12 scaune dotate cu centuri si tot atati turisti ce urla ca la montagne russe atunci cand masinuta coboara dunele abrupte.

DSC05495

Intalnire cu buggies

Din pacate mersul prin nisip e o corvoada mai mare decat ne inchipuiam, asa ca nu ajungem prea departe, si tot ce e in imediata vecinatate a oazei e scurmat de buggiesuri si impestritata cu gunoaie (pungi de nylon si PET-uri). Peste tot unde ajunge omul, lasa ceva in urma lui si raspunsul lui Lawrence al Arabiei ni se pare aici nepotrivit (Lawrence, de ce iti place desertul?/ Pentru ca e curat).

Cu chiu cu vai, ajungem pe varf ce dupa altimetru are 110m inaltime. Dincolo de creasta sunt numai dune, cat vedem cu ochii, nisipul continuand inca 50 de kilometri, pana la ocean. Soarele ce straluceste da farmec desertului, insa un vant taios ne sableaza cu nisip si ridica in aer pungi dizgratioase. Dunele din jurul oazei sunt poluate cu gunoaie, dar nu avem putere sa ne indepartam suficient ca sa scapam de ele si ne oprim pe muchia subtire si sinuoasa asteptand apusul. Nisipul din aer patrunde peste tot si aud butoanele aparatelor foto scrasnind in timp ce simtim cum pulberea abraziva ne patrunde si noua in cele mai ascunse locuri.

DSC05602

Asteptand apusul

Soarele apune aruncand umbre amestecate cu lumina colorata. Ultimele buggiesuri se intorc de pe dune cu turistii lor urlatori.

Apusul

Apusul

Coboram si noi si cinam la o terasa. Inainte de culcare dam un tur oazei si retinem numele unui local care, daca vreodata a avut prea multi clienti chinezi, acum cu siguranta a scapat de ei: Huacafuckingchina.

10.01.2016

Inca de cu seara am convenit cu Grasu sa mergem sa prindem rasaritul pe dune, dar lucrurile au mers prost. In primul rand m-am trezit cu o jumatate de ora intarziere, apoi am constatat ca sunt inchis in hotel. Pe cand sa desfac zavoarele ce baricadau receptia, a aparut si baiatul ce motaia dupa tejghea, dar cel mai rau era ca nu puteam intra in hotelul vecin, unde mai gasise o camera Grasu, fiind ferecat si el. Am dat cu pietricele in geam ca Gyuri Pascu, urmand sa strig daca trebuie „Maria! Maria!!!”, dar geamul s-a deschis si a aparut Grasu.

– Hai!

Cinci minute mai tarziu era jos. E deja ora rasaritului, in care umbrele se fac si se desfac. Nu mai avem timp sa mergem cine stie unde asa ca urcam tot pe duna din vest, luand-o de asta data din celalalt capat.

De data asta se merge mult mai bine pe nisip. Roua diminetii a umezit la suprafata nisipul creind o pojghita care chiar daca se rupe sub pasii nostri ne ajuta mult la mers.

DSC05677

Spre creasta

Desertul este un imens laborator de forme, lumini si umbre. Strabatem toata creasta cu aparatele foto la ochi, apoi coboram la hotel.

DSC05835

Forme

Micul dejun e saracacios: unt, gem, oua prajite, cafea sau ceai si cel mai bun, fresh de papaya cu ananas.

Ne intalnim cu totii in piscina. Buna inventie pe caldura asta! La 10:30, asa cum ne-a promis, apare Big Willi. Ne propune sa ne arvuneasca zborul deasupra liniilor Nasca si hotelul in Nasca pentru 115$/persoana, dar pana la urma hotaram ca ne descurcam singuri. Dupa ce mai facem un tur de oaza, ne impachetam si evacuam hotelul.

Cosmina negociaza feroce cu un taximetrist si scoate transferul la Ica cu doar 6 soles. Plecam mai departe tot cu Cruz del Sur. Inainte de a iesi din oras, autocarul (ce se crede un fel de Dumnezeu al soselei) trece pe rosu in tandem cu un camion care trebuind sa evite ceva pe banda lui vine peste noi rupandu-ne oglinda retrovizoare.

Avem locuri panoramice, adica sus, la parbriz. Autocarul are aer conditionat, dar soarele arde si e suficient sa ne lipim talpile desculte de sticla parbrizului pentru a ne da seama de asta.

DSC05892

Desertul de piatra

Dupa desertul de nisip urmeaza desertul de piatra sub forma unor munti sterpi prin vaile carora dam totusi peste livezi de portocali. Un foisor pe structura din metal e plasat pe marginea drumului oferind o vedere aeriana asupra unor desene Nasca si dupa doua ore jumate ajungem intram in oras.

DSC05900

Foisorul din care se vad „Arborele” si „Manutele”

Consultand din nou Lonely Planet, ne hotaram asupra hotelului Kunan Wasi care pare sa aiba un bun raport calitate/pret. La iesire din autogara avem surpriza sa gasim un localnic afisand un carton pe care scrie mare Kunan Wasi si cand il abordam sperand sa ne transporte la hotel, constatam ca de fapt, bazandu-se pe faptul ca Kunan Wasi e prezent in ghidurile turistilor si deci cunoscut, vinde locuri la un altul, „la fel de bun, dar mai ieftin”. Nu facem targul.

Kunan Wasi e edulcorat ca un tort. Cineva a avut fantezia de a-l umple cu funde si dantele ca in decorurile pentru nunti. De cum preluam camera le strangem si le ascundem pe toate in dulap si cu asta revenim la normal.

Ne este foame si iesim in oras sa ne umplem burtile. Intr-un local fara pretentii in care mananca lumea de pe strada, meniul zilei contine supa de gaina, peste cu fasole si tortilla cu vegetale. Ne place grozav si in ciuda portiilor uriase, lingem farfuriile.

Revenim la autogara ca sa ne cumparam bilete pentru cursa de maine noapte la Arequipa, apoi ne scarpinam sa gasim o oferta de zbor deasupra liniilor Nasca. In Nasca zborurile turistice sunt cea mai mare afacere, asa ca nu e greu sa cumperi asa ceva. O batranica ne vede zgaindu-ne la un afis al companiei Aero Paracas si scoate din plasa un dosar cu oferte, pliante, harti si desene. Ne invita la ea la agentie ce e pe una din strazile adiacente, incepe oferta cu 85$/persoana si cumparam pana la urma cu 70$/persoana, platind un avans pentru care primim chitanta.

Ne petrecem seara in Plaza de Armas, alaturi de localnici. In Peru se mananca mult in localuri si se iese in piata, astfel ca locul e chiar aglomerat. Copiii se fugaresc si adultii discuta intre ei in timp ce ambulantii incearca sa vanda tot felul de flecustete. Ca o particularitate locala, in triunghiurile cu gazon iarba e inlaturata dupa modelul liniilor nasca. Ne cumparam banane, suc si chipsuri.

Inainte de culcare intru peste drum de hotel la un internet (1,5 soles/ora), ca sa mai postez pe site, apoi incheiem ziua in camera cu TV. Desi este cald, trebuie sa ma acopar cu ceva. Caut in dulap pilota cu fundite, ma infasor in frisca si adorm imediat, in ciuda unor vociferari ce ne invadeaza camera de la o terasa din vecinatate.

11.01.2016

Dimineata primesc un email de la Grasu: „Vii la micul desayuno?” Raspund: „Nu”. Am citit pe net ca au patit-o multi. Zborurile din Nasca cu micutele avioane Cessna se cam lasa cu varsaturi.

La ora 8 asteptam in receptia hotelului microbusul promis, ce vine cu exact 15 minute intarziere, mai culege de la un alt hotel un cuplu mai in varsta si avand echipajul complet pentru un Cessna C207, o ia catre aeroport.

Aerogara ne impresioneaza placut. Zborurile turistice sunt atat de dese incat, la fel ca in siteurile intens vizitate, a fost nevoie de reglementari stricte. In urma unui accident in care doua avioane s-au ciocnit s-a stabilit un itinerar de zbor pe care avioanele il parcurg decoland unul dupa altul la intervale de 6 minute, zburand alternativ la doua altitudini diferite. Sunt multe companii ce opereaza zboruri turistice si toate inspira incredere. Noi vom zbura cu Travel Air.

Ne sunt verificate din nou pasapoartele, platim taxa de aeroport de 25 soles/persoana, suntem cantariti si abia apoi luam loc intr-o sala de asteptare unde vizionam un film tematic. Poporul Nasca a intrat in colaps in jurul anului 700, din lipsa apei. Toate dovezile arheologice converg spre aceeasi concluzie. Ma mir ca liniile Nasca sunt considerate si azi misterioase. Vechile apeducte subterane, cimitirele si figurile uriase ce nu se vad decat din perspectiva aeriana nu inseamna, in opinia mea, decat un strigat mut adresat zeilor din cer: suntem aici, laolalta: oameni, pasari, animale si plante, va rugam, trimiteti apa!

Dupa aproape 30 de minute suntem chemati la imbarcare. Pe pista, incadrate in cercuri trasate pe beton, asteapta nenumarate aparate. Ne imbarcam pe locuri bine stabilite, cei mai grei in fata si cei mai usori in coada.

DSC05964

La bordul avionului Cessna C207, pregatiti pentru decolare

Pornim imediat. Ni se dau casti in care copilotul, o fata, ne va indica ce e de vazut. Desi avionul este minuscul bordul este invadat de ceasuri si cadrane. Aparatul ruleaza spre capatul pistei, primeste permisiunea sa decoleze si se ridica cu usurinta.

Am primit un fluturas continand itinerariul de zbor si figurile pe care le vom vedea. Prima este „Balena”. Dimensiunile figurilor nu sunt impresionante si liniile sunt mai putin vizibile decat ma asteptam. Fiecare pasager e plasat in dreptul unei ferestre si avionul se inclina cand pe o aripa, cand pe alta, ca fiecare sa vada de pe partea lui. Urmeaza niste figuri geometrice: triunghiuri, trapeze. Apar mici munti rosiatici pe pantele carora e desenat profilul unui copil numit bombastic „Astronautul”, apoi aparatul zboara mult timp peste o uriasa campie umpluta cu sedimente in care albiile secate ale torentelor se intrepatrund ca niste serpi. Apare „Maimuta” cu coada ei faimoasa, dar liniile ei sunt greu lizibile. Pe fluturasul ce-l am in fata urmeaza „Cainele”, dar nu-l vad, apoi „Colibri”, vizibil, favorizat de dispunerea pe un platou neted si curat.

DSC06035

„Colibri”

„Condorul” trece aproape neobservat, apoi urmeaza „Paianjenul”, foarte frumos, dar mic si „Alcatrazul” cu zig zagurile sale. Vad „Papagalul”, apoi  intersectam Panamericana cu foisorul de observatie langa care sunt „Mainile” si „Arborele”. Avionul urmeaza linia soselei pe care se vad ruland camioanele. Aterizam si copilotul se ofera sa ne faca fotografii. La un moment dat mi s-a facut rau, Cosmina e un pic galbena, dar e bine: nimeni nu a vomat. Ne intoarcem la hotel cu microbuzul companiei.

DSC06097

Inainte de a primi certificatul de survolare a liniilor Nasca

Nu ma mir ca poporul Nasca nu a rezistat: e foarte cald. Fiecare raza de soare pare materiala. Mancam la localul de ieri, aproape aceeasi mancare. Ora 13 pare sa fie ora de varf, nu mai e nici un loc liber.

La ora 14 suna telefonul din camera: a venit omul cu care ne-am tocmit pentru un tur prin desert. Coboram si facem cunostinta cu Edu. In fata hotelului e parcata o Toyota Hilux nou nouta. Edu ii da ocol si Cosmina ridica mana catre clanta portierei, dar Edu nu se opreste ci trece drumul pe partea cealalta unde e parcat un buggie: va fi interesant!

Luam loc pe sirul de scaune din mijloc. In spatele nostru mai e un sir cu patru scaune un pic mai ridicate inchipuind un amfiteatru. Fireste vehiculul nu are usi. Scaunele sunt comode, profilate, dotate cu centuri de siguranta. Facem turul pe la hoteluri si mai imbarcam trei turisti si un ghid vorbitor de engleza, apoi Edu ne imparte ochelari care sa ne protejeze ochii de curent si plecam.

Pentru scurt timp urmam Panamericana inspre Lima (nord), apoi iesim inspre est pe o pista de pietris ce trece printre plantatii de cactus si dupa cativa kilometri oprim la o fantana Nasca.

DSC06144

Fantana Nasca

Undeva, intr-un fel de depresiune, sunt trei izvoare. Versantii sunt traluzati in trepte. De aici, pe a patra directie, apa pleaca printr-un canal deschis de asemenea taluzat cu bolovani. Nasca aveau si canale subterane, ferite de soare, in care accesul se facea prin puturi taluzate cu bolovani intr-o curioasa forma spiralata.

Inainte de a pleca mai departe Edu culege de pe un cactus niste goange mici din care ne da fiecaruia indemnandu-ne sa le strivim. Goanga rotunjoara ca o gogoasa ne umple cu un suc rosu, dens, ce pateaza ca afinele. Foarte pretuite, pepile astea sunt principalul furnizor de pigment rosu folosit pentru colorarea textilelor sau in cosmetica. Aflam ca plantatiile printre care am trecut nu sunt intretinute pentru plante, ci pentru acesti paraziti.

Plecam mai departe pe pista de pietris, printr-un peisaj cu mici movile de bolovani. Acesta e pampasul, sterp, arid. Buggiesul are un motor Nissan de 4000 centimetri cubi, care trage bine. E foarte cald. valuri de aer fierbinte ne vin in fata. Dupa 20 de minute ajungem la un site arheologic in care distingem un fel de piramida formata din pereti labirintici de pamant construiti pe o ridicatura de pamant. Aici erau ingropati nasca in pozitie fetala, inconjurati de boluri ceramice cu mancare ce trebuia sa le fie de folos in urmatoarea existenta. Siteul arheologic este dedicat ceramicii. Cateva alei marcate cu bolovani varuiti inchipuie un traseu de vizitare, dar nici macar un ciob nu vedem.

DSC06187

„Piramida” nasca

Mai departe. Dupa un nou parcurs pe pietris printr-o vale ce se contureaza din ce in ce mai mult, cu versanti arizi destul de inalti, buggiesul opreste langa o pata ovala ce se dovedeste a fi un morman de oseminte amestecate cu cioburi ceramice. E ceea ce a ramas dintr-un fost cimitir ravasit de cautatorii de comori. Ovalul contine mostre reprezentative: cranii, oase diverse, bucati putrede de franghie, cioburi. Un craniu mai pastreaza inca bucati de scalp. Mai departe, cat vedem cu ochii, pe intinderea nisipului sunt imprastiate oase albite de soare. Facem cativa pasi si descoperim un par negru, bogat, iesind din nisip. In dosul lui e un alt craniu si un altul, la mica distanta, e imbracat inca cu piele in culori vii.

DSC06285

Cimitirul Nasca

Oriunde te uiti numai oase, numai par iesind din nisip sau dintre pietre. Plecam mai departe. Trecem printr-un sat de numai cateva case din care ne cumparam apa rece si Coca Cola si buggiesul isi continua cursa pe vale spre cateva dune de nisip, pentru ultima parte a programului. Face o scurta oprire pentru a mai lasa aer din roti, apoi porneste in forta la deal. Cupleaza 4×4 si reductorul si „munceste” pentru a ajunge in varful unei dune de unde o ia la vale abrupt, urca alta, ia curbe stranse etc. In varful unei dune abrupte se opreste, de asta data de tot si suntem invitati la un program sportiv. Din portbagajul deschis Edu scoate pentru fiecare o placa de nisip pe care inainte de a le imparti le da metodic cu ceara.

Vantul spulbera nisipul. Suntem instruiti rapid cum sa ne dam in fund sau pe burta si merge nesperat de bine, exceptand urcarea.

Cu plansa pe nisip

Cu placa pe nisip

Ultima tura e rezervata competitiei si Grasu iese campion. Edu si ghidul lui sunt obisnuiti cu munca de animator si il scot in fata pe Grasu:

– O vorba pentru familie?

– No TV.

DSC06389

Turistii, plansele si buggiesul

Urmeaza clasica fotografie de grup, aliniati cu plansele in fata buggiesului, apoi pornim pe drumul de intoarcere. Iesim de pe nisip si ne oprim pentru a reumfla rotile, dupa care o luam spre oras in viteza. Intoarcerea dureaza 40 de minute in conditiile in care Edu nu-si menajeaza masina. Ruta e de data asta pe alta vale, in decorul colorat al apusului. Odata cu soarele dispare si caldura si buggiesul deschis devine inconfortabil.

Ajungem in Nasca odata cu lasarea intunericului. Pofticiosi cumparam struguri, pere, banane si mango, iar Grasu isi ia o portie de cartofi prajiti si pui la caserola.

La hotel umplem camera de nisip, facem dus, apoi fugim sa prindem cursa Cruz del Sur in care adormim imediat.

12.01.2016

Cu toate ca ne-am luat locuri scumpe, jos, fotoliile nu se rabat suficient cat sa dormim confortabil. Strabatem un tinut muntos, arid, peste care se suprapune silueta conica a vulcanului Misti, de 5800 m altitudine.

Dimineata ajungem in Arequipa. Spre deosebire de majoritatea oraselor, aici exista o autogara care centralizeaza sosirile si plecarile tuturor companiilor, de unde luam un taxi pana in centru.

Din hotelurile recomandate de Lonely Planet am ales Hosteria, dar taximetristul ne recomanda un altul asa zis similar, dar mai ieftin. Adevarul este ca multe hoteluri recomandate de ghid nu mai au preturile specificate. Hotelul la care ne duce taxiul se afla intr-o veche cladire coloniala, e colorat, destul de placut, insa mirosind puternic a betisoare parfumate ce ascund de obicei mirosul de vechi. Nu ne plac betisoarele parfumate asa ca taximetristul nu-si incaseaza comisionul.

Hosteria ne place din prima. Tot vechi, situat intr-o cladire coloniala de care Arequipa nu duce lipsa, are clasa. Insotiti de femeia de serviciu mergem sa vedem cateva camere si hotaram ca vom ramane. Femeia ne sfatuieste sa negociem, ceea ce si facem si dupa un telefon dat patronilor ni se acorda o reducere de aproape 10%.

Hotel Hosteria, Arequipa

Hotel Hosteria, Arequipa

Ne mai odihnim cateva ore, apoi iesim in oras. Hotelul este pe una din strazile adiacente manastirii Santa Catalina, iar Plaza de Armas nu e departe. Ne fascineaza vechile cladiri si magazinele cu lucruri colorate. Plaza de Armas este intr-adevar frumoasa, cu catedrala masiva de piatra ce ocupa o intreaga latura a pietei si celelalte trei strajuite de cladiri cu arcade de piatra.

Plaza de Armas, Arequipa

Plaza de Armas, Arequipa

Intram intr-un testaurant sa ne potolim foamea. De data asta Grasu incerca o friptura de alpaca, iar noi pizza. Asa cum banuiam, peruanii nu sunt experti in pizza.

Incercam turul prin partea centrala a orasului propus de ghidul National Geographic. Dupa cateva biserici si case vechi ajungem la Museo Santuario Andinos unde intram sa vedem celebra mumie a Juanitei. Juanita nu este o mumie in adevaratul sens al cuvantului corpul ei nefiind eviscerat si imbalsamat, ci datorita circumstantelor, inghetat, drept pentru care mai este cunoscuta si ca „fecioara de gheata”. Turul ghidat incepe in sala de cinema a muzeului cu un film de prezentare realizat de National Geographic.

In 1992 montaniardul peruan Miguel Zarate a urcat varful Nevado Ampato, de 6310 metri, gasind la altitudine bucati de lemn ars ce evident au fost aduse acolo de catre oameni. Intrigat de aceste relicve, in 1995 Miguel reuseste sa-l convinga pe americanul Johan Reinhard ce era si montaniard, dar si arheolog sa urce varful impreuna pentru a elucida misterul. Intamplarea face ca in acea perioada vulcanul vecin Sabancaya sa fie activ, cenusa lui fierbinte fiind purtata spre Ampato de pe care a topit zapada si gheata. In locul astfel eliberat ei au gasit initial un mormant avand ofrandele specifice de mancare si obiecte cu care erau ingropati cei morti spre a le sluji in viitoarea viata si de asemenea „mumia” Juanitei pe care au coborat-o in Arequipa.

Juanita s-a dovedit a fi o fata de 14 ani, din cate se pare, de vita nobila. Deoarece vulcanul ce fusese activ acum 500 de ani ii ingrozea pe incasi, acestia au procedat la aducerea unui sacrificiu uman pentru imbunarea lui. Initial cercetatorii au crezut ca fata a murit usor, ametita de efectul altitudinii si probabil de drogurile cu care cei alesi pentru jertfe erau purificati, insa in urma unor analize mai sofisticate s-a descoperit urma unei lovituri fatale la cap.

Muzeul expune imbracamintea ei, vasele ceramice cu mancare, statuete din metal cu reprezentari umane, de vicuna sau alpaca, precum si haine micute pe care urma sa le foloseasca in viitoarea viata, ca si copil. O ascensiune la peste 6000 de metri nu e un lucru usor si, data fiind marea varietate a ofrandelor ce au fost identificate ca venind chiar si din indepartatul bazin al Amazonului, se presupune ca acestui ritual i s-a acordat o mare importanta.

Ultima camera expune mumia. Din ianuarie pana in martie Juanita e plecata la laborator si in locul ei vitrina frigorifica din ultima sala a muzeului e locuita de Sarita, o „mumie”mai putin frumoasa, asa ca ne multumim cu ce gasim. In spatele sticlei, la -20C, cu un pic de gheata pe ea, trupul innegrit al Saritei are un par frumos, bogat. Din pacate fata nu i s-a pastrat, fiind roasa pana la os, spre deosebire de Juanita careia doar ochii ii lipseau.

Ultima vizita o facem la Manastirea Santa Catalina. Înfiintata in 1580 din donațiile unei vaduve bogate care s-a călugărit, mănăstirea putea găzdui în izolare totală față de exterior până la 200 de călugărițe dominicane. Primii 4 ani erau un fel de ucenicie, timp în care familiile fetei plăteau pentru a fi ținută si educata. După acești ani, fie se renunța la viața monahală ceea ce aducea o pată pe obrazul familiei, fie se mergea mai departe.

Santa Catalina - coridorul de acces

Santa Catalina – coridorul de acces

După cutremurul din 1960 care a afectat intreaga regiune, mănăstirea a avut nevoie de 10 ani de reconstructie, dupa care a fost deschisa publicului, in prezent mai adăpostind doar 30 de măicuțe retrase într-un sector privat. Deoarece măicuțele făceau un jurământ de izolare, interiorul mănăstirii este un adevărat oraș cu străzi și case de locuit, cu curți interioare și capele ce le asigura traiul fără nici o legătură cu exteriorul. Imediat după intrare se ajunge la camerele de vizite, singurele în care se putea oarecum comunica cu cei de afara printr-o fereastra cu două rânduri de gratii. Următoarea odaie era rezervată primirii înaltelor oficialități care vizitau mănăstirea și era locul cel mai avansat în care putea ajunge cineva ce nu aparținea mănăstirii. Mai departe se trece printr-un coridor deschis umbrit de câteva arcade, unde se mai vede și azi inscripția SILENCIO, dincolo de care se spune că novicele trebuiau să facă un jurământ al tăcerii.

Santa Catalina, interior

Santa Catalina, interior

Orașul interior e zugrăvit doar în alb, portocaliu și albastru. Radiația solară se reflectă dintr-un perete în altul amplificând la maxim saturația culorilor, cu producerea de efecte interesante la intalnirea dintre portocaliu si albastru. Periplul străbate curți interioare  delimitate de arcade și stâlpi. Apartamentele adăpostesc și azi mobilă veche, stilată. Azi piesele arată ponosit, însă pentru anii din care provin trebuie să fi fost de-a dreptul luxos. Paturile, în schimb, sunt întotdeauna sub formă de prici adăpostit de nise practicate în pereți având o cruce deasupra.

Santa Catalina - bucătării

Santa Catalina – bucătării

Bucătăriile sunt deosebite. Unele sunt amenajate într-un fel de curți interioare, în spații deschise, dar cele mai multe sunt în încăperi de piatră, cu tavanul foarte înalt, boltit, cu o gaură pe post de horn sau luminator. Puternic înnegrite, cu mese de piatră ce găzduiesc demonstrativ oale și ulcioare ceramice, cu piuă de zdrobit cereale și cuptoare conice din pământ, arată nemaipomenit.

Catedrala

Catedrala

Încheiem ziua cu o vizită nocturnă în Plaza de Armas, apoi la hotel. Grasu adoarme cu telecomanda în mână și paharul de bere alături. Seamănă cumva cu Juanita „adormită” cu ofrandele pe lângă ea.

Juanita din zilele noastre

Juanita din zilele noastre

13.01.2016

În țările turistice cum este și Peru, există rute clasice bătute de hoardele de străini. Prima parte a călătoriei noastre, Cordiliera Blanca și Trujillo, a fost în afara acestei rute pe care am intrat atunci când am revenit în Lima pentru a aborda sudul. „Drumul gringo”, cum i se mai spune, nu e rău. El atinge obiective de prim rang pe care oricine și-ar dori să le vadă, mai ales la o primă vizită într-o țară, însă firește, în funcție de afinități și preferințe l-am mai personalizat astfel că, înainte de Huacachina nu am mai trecut să vedem păsările și leii de mare din insulele Ballestas ce mi s-a părut o experiență prea pasivă și nici aici, în Arequipa, nu am optat pentru clasica rută prin Colca, cel mai adânc canion din lume, ci am preferat ascensiunea pe vulcanul Misti de 5822m, considerat cel mai înalt vârf non tehnic pe care poți ajunge fără echipament și cunoștințe de cățărare, doar să te ducă picioarele. În caietul meu rezervasem pentru această experiență trei zile, însă în urma experienței din Huascaran ne-am potolit și cum nici Colca nu ne atrăgea, trebuia să găsim alternative. Arequipa a fost terenul de joacă al Cosminei. Ea a ales hotelul și tot ea ne-a furnizat și următoarea destinație. Căutând prin Lonely Planet a găsit referiri la un lac sărat, temporar, ce se formează doar în anotimpul umed când găzduiește diverse păsări. Lacul se întinde pe altiplano, la peste 4000 de metri altitudine, teritoriu la care urcă un drum neasfaltat, greu, în serpentine. Ar fi fost posibil să ajungem acolo cu ceva autobuze locale, dar nu știam unde să le găsim și în cele din urmă tot întrebând am ajuns să tocmim destul de convenabil o mașină de teren ce urma să ne ducă într-un tur privat.

La ora 7 intrăm în sala de mese, dar nu găsim mare lucru pe bufet. Femeia de la bucătărie a început să scoată produsele, dar se vede treaba că în Arequipa lumea nu e prea matinală, căci femeia nu se prea grăbește, până la ora asta nefiind disponibile decât ceva fructe, brănză, cereale și lapte, cafea și ceai. Mâncăm ce apucăm și la 7:30 ieșim în stradă unde suntem deja așteptați de Jack ce a venit după noi cu o Toyota Cruiser.

Plecăm imediat. Abia pe drum ne lămurim că nu el ne va duce la Laguna Salinas, ci fratele lui, Coco, pe care-l luăm de acasă. Ne ia o jumătate de oră să ieșim din oraș. După Lima, Arequipa este al doilea oraș ca mărime din Peru, având două milioane de locuitori ale căror locuințe se ridică, tot mai sărăcăcioase și tot mai mizere, pe înălțimile ce domină orașul. Drumul ce duce la lagună trece printr-un pas situat între conul vulcanic perfect regulat al lui Misti și craterul larg, de 5100 metri altitudine a lui Pichu Pichu. Coco ne explică toponimia: în quechua Picchu înseamnă munte, Machu înseamnă vechi.

Până în satul Chiguata drumul e asfaltat. Pe ulițele lui strâmte se aude muzică și când ne uităm mai bine vedem că e difuzată dintr-un soi de megafon montat pe mașina de gunoi, în felul acesta având și gunoierii un job mai plăcut și fiind avizați și sătenii că e vremea să-și scoată pubela în stradă.

Vulcanul Misti, 5822m

Vulcanul Misti, 5822m

Dincolo de sat continuăm pe un drum de pământ, plin de gropi. Deși suntem în anotimpul umed nu a mai plouat demult și vegetația e plină de un praf alb înecăcios ce ajunge până în habitaclul mașinii. Pichu Pichu nu este prea atractiv din unghiul ăsta, în schimb Misti ce-și etalează scurgerile de cenușă este magnific.

Cu toate că drumul e rău pare destul de circulat. Depășim două autobuze locale ce lasă în urmă un fum negru contrabalansat cromatic de un nor de praf prin care trecem cu vizibilitate zero și încă două autobuze se văd sub noi, în serpentinele drumului. Trecem printr-un tunel săpat în stâncă unde ne încrucișăm cu un camion încărcat cu saci cu sare, apoi ajungem într-un pas dincolo de care se întinde aproape neted vestitul altiplano, la peste 4000 de metri altitudine. Un panou ne avertizează că am intrat într-o rezervație de vicuna, o specie de cămilă andină înrudită cu lama. Vânate pentru carne și blană, vicuna au fost la un moment dat pe cale de dispariție, dar au intrat într-un program de protecție și din 1995 nu mai sunt în pericol.

În scurt timp zărim primul exemplar, singuratic. Coco oprește pentru fotografii, apoi o luăm peste întinderea plană spre laguna semnalizată de asemenea printr-un panou montat la marginea drumului. Deși în anotimpul umed laguna ar trebui să aibă apă, acum o găsim uscată, lăsând în locul ei doar o uriașă întindere acoperită cu o crustă de sare.

Laguna Salinas

Laguna Salinas

Mașina oprește pe un dâmb dincolo de care avem laguna la picioare. Coborâm. De jur împrejur, pe linia orizontului se înșiruie conuri vulcanice. Atmosfera și peisajul sunt autentic alpine și după atâta praf aerul e din nou curat. Cu toate că soarele strălucește pe un cer profund, fără pată de nor, e destul de rece. Facem o incursiune pe pojghița de sare ce se sfărâmă sub tălpile noastre. În spate, Pichu Pichu e frumos dezvăluind din acest unghi abrupturi roșiatice și portocalii.

Alpaca

Alpaca

Revenim la mașină și o pornim spre coada lagunei. Pe marginea petei de sare apare o turmă de alpaca, o altă specie înrudită cu lama și vicuna. Spre deosebire de vicuna, care sunt animale sălbatice, alpaca au fost domesticite fiind principalul furnizor de lână al Perului. Coborâm cu aparatele foto. Animalele blănoase rămân nemișcate, cu privirile ațintite asupra noastră. Aici sunt la ele acasă făcând parte din peisaj. O vreme le iscodim de la mică distanță, apoi Coco ne duce mai departe la o turmă de vicuna. De data asta animalele sunt suple, asemănătoare căprioarelor. Alpaca sunt dolofane și au gâtul lung și drept perpendicular pe sol, în prelungirea picioarelor din față, câtă vreme vicuna au gâtul oblic, aplecat în față și urechile tot oblice, față e cele ale alpacei ce stau tot drepte. De astă dată animalele sunt mult mai sperioase și nu ne putem apropia de ele decât cu zoomul.

Vicuna

Vicuna

La coada lagunei mașina intră pe un drum ce se înfundă pe crusta de sare. Un camion marchează locul unde se încarcă sarea în saci ce urmează să fie transportați în Arequipa. Doi bărbați veniți cu o motocicletă lucrează cu o lopată și un târnacop. Unul sfarmă crusta pe care colegul lui o adună în grămezi. Acolo unde sarea a fost luată s-au format bălți de o culoare ireală, galbene, maronii, roșiatice sau chiar mov. Peisajul este extraordinar, parcă de pe altă planetă.

Ireal

Ireal. In fundal, Pichu Pichu

Muncitorul cu târnacop își lasă unealta și vine la noi rugându-ne să-i trimitem fotografiile cu laguna prin email. Poartă o cagula croșetată cu găuri doar pentru ochi ce-i ferește fața de soare și sare. Pe hârtia unui ambalaj ne scrie două adrese de email, extrem de lizibil. Creionul îi stă bine în mână, ca unuia ce are exercițiul scrisului.

Salineros

Salineros

Ne întoarcem. Altitudinea pare să se facă simțită din nou, manifestându-se prin greață. Coborâm continuu, inundați de praf. De data asta Coco alege niște scurtături pe un fel de piste de nisip ce taie serpentinele. Una din piste se înfundă obligându-ne să ne întoarcem pe aceleași urme, dar Toyota e voinicuță și face față.

Drumul pe sare

Drumul pe sare

La ora 13:30 suntem înapoi la hotel, ne odihnim puțin, apoi ieșim în oraș să luăm prânzul. Până acum am încercat tot felul de preparate locale și a venit rândul porcușorului de guinea (cui) ce sosește pe farfurie întreg, cu tot cu cap și lăbuțe, lățit peste o porție consistentă de cartofi prăjiți (papas). În timp ce eu cu Cosmina încheiem prânzul într-o gelaterie, Grasu se grăbește înapoi la hotel unde și-a rezervat o oră la băile romane din incintă, urmată de încă o oră de masaj cu pietre.

Ne place Hosteria. Hotelul are clasă și reveniți de la înghețată ne răsfățăm citind în biblioteca de la etaj.

Alte imagini (foto Grasu și Kiru):

  • Dune de peste 100m înălțime
  • Forme capricioase
  • Microrelief
  • Dantela
  • Muchia sub lupă
  • Deșertul
  • Valuri... uscate
  • Mișcare și zgomot
  • Peisaj nesfârșit
  • Urme
  • Deșertul frumos
  • Campanie electorală la margine de drum
  • Drumul spre Nasca
  • Ținutul arid
  • Livezile din văi
  • Observatorul din care se văd liniile Nasca
  • Desenele numite „liniile Nasca”
  • Avioanele Cesna
  • În cabina aparatului de zbor
  • „Astronautul”
  • „Arborele” si ”Mâinile”
  • Mormintele nasca
  • Osemintele cimitirului răvășit
  • Fețe palide
  • Pieile roșii
  • Strigăt mut
  • Pretutindeni oase
  • Din mers
  • Buggiesul
  • Hotel Hosteria - curte
  • Arequipa - hotel Hosteria
  • Expoziție de fotografie în interiorul mănăstirii Santa Catalina
  • Demonstrație de măiestrie
  • Nativi pozând contra cost
  • Artizanat
  • Catedrala din Plaza de Armas, Arequipa
  • Clădiri coloniale în Arequipa
  • Stradă în Arequipa
  • Arequipa
  • Santa Catalina - culoare caracteristică 1
  • Santa Catalina - îngemănare de culori
  • Santa Catalina - culoare caracteristică 2
  • Santa Catalina - prin labirintul interior
  • Santa Catalina - obiecte din bucătărie
  • Santa Catalina - orașul interzis
  • Santa Catalina - fereastră
  • Santa Catalina - spălător
  • Santa Catalina - bucătărie
  • Santa Catalina - colț liniștit
  • Santa Catalina - arhitectură specifică
  • Santa Catalina - oaza
  • Santa Catalina - pe acoperiș
  • Santa Catalina - picturi murale
  • Arequipa - ora albastră
  • Arequipa - intrarea la mănăstirea Santa Catalina
  • Vulcanul Misti
  • În față, Laguna Salinas
  • Necuprins
  • Alpaca
  • Peisaj andin
  • Drum pe sare
  • Alpaca
  • Vicuna
  • Turmă de vicuna
  • Iarbă țepoasă

Partea a III-a: Titicaca, Machu Picchu

6 Responses to Peru – partea a II-a – Sudul

  1. ALEXANDRA spune:

    Drum bun!!!
    Zboruri line si sa ne vedem cu bine 🙂

  2. ALEXANDRA spune:

    „13.01.2016 …am preferat ascensiunea pe vulcanul Misti… însă în urma experienței din Huascaran ne-am potolit” Oare ce v-a potolit la Huascaran?!?
    Banuiesc ca ai fotografiat pranzul cu „porcușorului de guinea lățit peste o porție consistentă de cartofi prăjiți” 🙂

    • Kiru spune:

      O să devoalez aici misterul pentru că va mai dura până să apuc să postez tura de altitudine. Pe scurt, am avut probleme de aclimatizare. In ceea ce priveste „prânzul”, da, există fotografii concludente (Grasu a fotografiat fiecare farfurie cu mâncare și fiecare cană cu ceai – berile nici nu mai spun 🙂 ).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *