Portugalia – plecarea

Portugalia – mănăstirile

19 ianuarie 2018 Comentarii (2) Calatorii, Portugalia

Portugalia – ziua 2

La ora opt hotelul pare cu desăvârșire pustiu, însă în sala de mese de la ultimul etaj găsim micul dejun pregătit conform înțelegerii. În timp ce mestecăm chiflele cu șuncă și cașcaval urmărim prin fereastra panoramică dinamica plafonului de nori din care cad perdele de apă asupra Guimarãesului. Liniștea din hotel combinată cu peisajul gri sunt de o tristețe bacoviană, însă, conștienți că le vom lăsa în urmă ne gândim că Porto ne va întâmpina cu vreme bună. Până la gară ne adăpostim din nou sub umbrele, apoi regăsim interiorul confortabil al trenului de Porto.

Urcăm în tren

Călătoria derulează pe înapoi peisajul înregistrat cu o zi înainte. De data asta vagoanele sunt aproape goale. După efuziunea nopții de Revelion, prima zi din an începe cu un recul. Puținii călători par cufundați în introspecții sau comunică cu glas scăzut și în această atmosferă potolită, vocea iritată a conductorului mă face să ridic privirea. Care ar putea să fie problema? Interlocutorul lui, un călător bine îmbrăcat îi răspunde pe un ton normal, în timp ce conductorul e tot mai furios, răstindu-se în propoziții scurte și categorice, subliniate prin gesturi frânte. Trenul încetinește la intrarea într-o gară și conductorul îl poftește pe călător să coboare, cu un gest fără echivoc, dar călătorul nici nu se mișcă, susținându-și calm punctul de vedere. În acest moment conductorul, care în Portugalia nu poartă uniformă ci un costum elegant pe gulerul căruia e brodată discret sigla operatorului feroviar, pune mâna pe umărul pasagerului ce reacționează violent, eliberându-se. Conductorul face un pas înapoi, dar își intensifică tirada, susținut și de colțuroasa limbă portugheză ce te taie cu „j” -uri și „ș”-uri. A înțeles că are de a face cu o persoană ce-și cunoaște drepturile, dar și el le știe pe ale sale. Trenul a plecat mai departe și ca să se calmeze un pic mai verifică câteva bilete în jur, după care revine la pasagerul recalcitrant, continuându-și tirada.

-Deci, nu vrei să cobori? pare a spune.

-N-am nici cea mai mică intenție, îi dă cu tifla călătorul.

-Bine. Vedem noi care pe care.

Dintr-un buzunar al costumului său modern scoate un telefon mobil la care vorbește calm, în timp ce trenul oprește într-o nouă stație.

-Gata, îi spune pasagerului. Am chemat poliția. Acum cobori?

-Nu.

-Treaba ta. Oricum, trenul nu pleacă mai departe.

Și chiar nu pleacă. Așteptăm vreo 20 de minute apariția a doi agenți în uniformă ce vin și ascultă perorațiile ambelor părți, după care pasagerul e poftit din nou să coboare și chiar o face fără să se opună, încadrat de oamenii legii. Cu asta trenul pleacă mai departe și conductorul vine la noi cerându-ne biletul magnetic pe care-l verifică cu aparatul lui portabil.

-E pentru amândoi? întreabă arătând cu degetul de la unul la altul.

Dăm din cap sincron, în sus și-n jos, în timp ce ne gândim că ăsta e în stare să cheme poliția.

-Călătoriți dus-întors? ne mai întreabă răsucind mâna cu degetele ridicate ca pentru semnul victoriei.

De astă dată clătinăm din cap stânga-dreapta, terorizați de ideea că unele neamuri, cum ar fi bulgarii, fac semnele cu capul inver.

-Uite ce e, teoretic e OK. Ați plătit două călătorii, nimic de zis, dar regula spune că fiecare călător trebuie să aibă biletul lui. Biletul ăsta are două călătorii, dar când l-ați validat la peron s-a validat doar una și ar fi posibil ca unul din voi să se întoarcă cu el. Acum vă las în pace, dar la coborâre vă rog să-l validați din nou. O să faceți?…

Dăm din cap automat.

-OK! Am încredere în voi. Poftim biletul și călătorie placută.

Conductorul pleacă mai departe cu costumul lui din stofă și pantofii lustruiți impecabil în timp ce mă uit nedumerit spre Cosmina:

-Ce-o vrut ăsta?

-Habar n-am!

Înapoi în Porto

Porto ne întâmpină cu un cer întunecat, dar nu ne pasă atât timp cât nu plouă. Un aspect neplăcut al situației de a fi în tranzit îl constituie faptul că ai asupra ta toate bagajele. Într-o anexă a sălii centrale descoperim safeurile pentru depozitare, dar nu le folosim căci rucsacurile noastre sunt minime și deci ușor de cărat. Ieșim din gară pe ușa laterală izbiți neplăcut de un miros înțepător de urină. Străzile încă ude sunt pline de gunoaie, iar parcul Libertății e încă ocupat cu o scenă ce pune în umbră statuia ecvestră. Orașul pare să nu-și fi revenit după noaptea de Anul Nou, chiar dacă circulația se desfășoară, aparent, la cote normale.

O luăm spre biserica Clèrigos, recomandată de prietenul portughez. O mulțime de turiști ce intră și ies par să ne sugereze că alegerea a fost bună. Ghidul National Geographic ne face atenți asupra „geamului oval”, dar suntem avizați deja asupra traducerilor pompieristice ale acestei colecții pentru a nu lua textul în sens metaforic. Pe vremuri mă delectam cu o carte de fizică distractivă, iar azi am găsit omoloaga ei din domeniul călătoriilor în ghidul National Geographic, ba amuzându-ne de „perlele” ce apar ici colo, ba indignându-ne de-a dreptul de propozițiile neterminate sau fără vre-un sens. Biserica nu e deosebită și singurul oval descoperit e cupola navei, dar sperăm să-și merite banii urcarea în turn ce oferă o perspectivă aeriană asupra orașului. Un bărbat stă de strajă la ușa de acces dând voie la urcare pe măsură ce pe galeria de retur cineva coboară, dar în sfârșit ne vine rândul și pornim. Angajați pe scara cu puțin mai largă decât un lat de umeri suntem în dificultate când ne întâlnim cu cei ce vin în sens invers. Locul nu permite o încrucișare decât la colțuri și mă felicit pentru ideea de a-mi lăsa rucsacul la casierie. Frecându-ne de pereți ajungem totuși la lumină în vârful turnului, pe o terasă perimetrală cu nimic mai largă decât scara de acces, înțelegând de ce urcarea se face la paritate cu coborârea.

Vedere din turn

Cei 75 de metri ai turnului sunt potențați de faptul că biserica se ridică pe o colină, astfel că priveliștea de jur împrejur este într-adevăr aeriană. Pe plăcile de alamă prinse de balustradă sunt gravate în linii sugestive clădirile mai importante ce intră în orizontul vizual, astfel că printre talazurile de țiglă ale acoperișurilor ne este ușor să identificăm insulele gării Säo Bento și a catedralei, Sé. Chiar dacă Torre dos Clèrigos nu se ridică, nici la propriu, nici la figurat la înălțimea cupolei bisericii San Pietro din Vatican, etalonul nostru în materie de panorame urbane, priveliștea ne mulțumește. Înfruntând aceleași șicane ca la urcare ajungem puțin șifonați la nivelul străzii de unde traversăm parcul subminat de magazine underground spre următorul obiectiv, librăria Lello, în cafeneaua căreia se spune că J.K. Rowling a scris aventurile lui Harry Potter, pe vremea când preda engleză în Porto.

Descrisă în ghiduri ca o interesantă construcție art nouveau, librăria combină ingenios afacerile cu turismul percepând o taxă de intrare ce se scade din prețul cărților, în cazul unei achiziții. Pe dinafară clădirea nu e cine știe ce, dar imaginile găsite pe net scot în evidență mai ales o interesantă și opulentă scară interioară. Cu gândul la admirabilul palat Vulturul Negru din Oradea natală, sau Gran Hotel de acum un an, din Mexico City aș fi dispus să plătesc taxa, dar suntem în prima zi din an și librăria e închisă. Trecem ușor peste inconvenient căci din cele văzute până acum suntem dispuși să mai venim și traversând parcul înapoi descoperim Casa Oriental, un alt obiectiv semnalat de National Geographic.

Casa Oriental

N-am apucat să citim glumele din ghid așa că acceptăm să fim surprinși. Vitrinele colorate și puternic luminate sunt pline ochi cu conserve, ca cele de sardine, marcate strident cu diferiți ani. Ce naiba? Predispus spre umor asociez cutiile datate cu imaginile asemănătoare ce susțin sloganul lui Cristi Tzecu „conservă-ți clipele” și-mi imaginez că ele sunt goale, exact ca în bancul cu tipul care a cumpărat conserve de elefant nimerind fix gaura mațului. Intrăm într-un spațiu tapetat cu șiruri de cutii aranjate cronologic, de la începutul secolului trecut până în ziua de azi, având pe tavan un uriaș mecanism cu roți dințate în mișcare, închipuind un ceas ce macină timpul. Să aibă Cristi Țecu dreptate? Nu prea înțeleg ideea afacerii, dar fac totuși câteva fotografii și observându-ne ezitarea, o fată cu melon și sacou înzorzonat cu insigne cere voie ca să ne explice:

-Este o afacere portugheză din 1910. Conservele conțin sardine, iar pe eticheta ce marchează anul mai sunt scrise câteva cuvine despre faptele ce au dat unicitate acelor vremuri. În principal oamenii caută cutii din anul nașterii lor, dar nu numai ele putând fi un interesant cadou. Where are you from?

-România.

-Ah! Eu sunt din Moldova. De fapt părinții mei erau din Moldova, de aceea nu cunosc limba.

Portumoldoveanca

Fata e amabilă așa că-i cer să pozeze în decorul cu sardine din ultimul secol. Aș cumpăra și eu de cadou o cutie de-asta, dar mi-e frică să nu se înțeleagă că din cauza poluării înăuntru e numai ulei și pești morți.

Traseul continuă coborând în pantă accentuată pe străzi înguste, pavate cu macadam. O fântână de piatră pare să fie locul de întâlnire al porumbeilor, deloc temători de uriașa pisică albastră ce se uită la ei dintr-o pictură murală. Până la Sé, vechea catedrală, trebuie să urcăm din nou. Din loc în loc descoperim simbolul scoicii ce ghidează pelerinii spre locurile sacre și ajunși pe esplanada din fața edificiului chiar dăm peste unul ce, trudit, zace cu bagajele lui pe un izolir. Turnurile masive de granit și dantelăria de arce năpădite de mușchi îi par indiferente. Ghidul National Geographic susține că „naosul cu trei nave este plăcut de gol” și mai ales că altarul capelei Jurământului „este un exemplu eminent al bărbăției argintarilor portughezi”, dar catedrala este închisă. Păcat. Chiar dacă nu sunt mare amator de locuri goale, muream de curiozitate să văd bărbăția argintarilor portughezi.

Catedrala

Gata și cu Sé, urmează Ribeira. Aurul a exercitat întotdeauna o atracție și fluviul Duoro (fluviul de aur) se vede deja, dar un indicator ne deturnează, tot spre aur, dar spre cel ce îmbracă interiorul bisericii Säo Francisco. Ghidul National Geographic susține că „excesul decorativ a șocat atât de mult clerul, încât nu s-a mai ținut nici o slujbă aici”. Biserica se poate vizita în schimbul unei taxe însă am constatat de prea multe ori că tot ce e bun în lume e gratis, așa că preferăm aurul fluviului.

Reîntoarcerea la natură nu e niciodată dezamăgitoare. Chiar dacă cheiul dealungul căruia sunt amarate câteva vase de pasageri e aglomerat, spațiul dintr-o dată larg și masa de apă ce pare să absoarbă agitația umană ne permite să ne depresurizăm. În fața pasarelelor de îmbarcare suntem momiți pentru croaziere pe fluviu, pe care le refuzăm politicos. Ideea croazierelor este plăcută, însă acum nu dispunem de timpul necesar, amânănd pentru un viitor incert. Pe vremuri cădeam și noi pradă tentației de a epuiza o destinație prin vizitarea tuturor obiectivelor și încercarea tuturor atracțiilor, dar între timp credem că ne-am făcut mai înțelepți și lăsăm loc de revenire, ceea ce facem și acum cu inima împăcată.

Duoro și podurile

În zona orașului, malurile fluviului sunt înalte, astfel că Duoro curge printre ele ca printr-un defileu. Casele cu etaj ale Ribeirei coboară pantele abrupte până la malul fluviului unde se termină sub formă de restaurante și cafenele, iar dincolo, pe celălalt mal e Gaia, cu pivnițele adăpostind vinul de Porto. Locul e plin de istorie și de semnificații. Portus înseamnă port și desemna pe vremea cuceririi romane partea nordică a așezării, orașul de pe malul drept, Gaia de azi fiind vechiul oraș Cale. Prin fuziune, noul oraș dăruit în 868 de regele Asturiilor contelui Vimara Peres s-a numit Portus Cale, denumire ce s-a extins și asupra comitatului ca Portocale, și mai apoi asupra întregii țări ca Portugalia. Dacă pe vremuri fluviul despărțea cele două orașe ca o graniță naturală la care s-a oprit chiar și invazia maură, azi sunt nu mai puțin de șapte poduri ce întregesc orașul. Dintre toate, de departe cel mai pitoresc este podul Dom Luis I construit întree anii 1881 și 1886 de un colaborator al lui Eiffel care a făcut celălalt pod de metal al orașului, podul feroviar Dona Maria. Cele două poduri se aseamănă, dar Dom Luis I este mult mai impunător, având și două platforme, una jos, la firul apei și una peste arc, la mare înălțime. Străbătând timpul până în zilele noastre, acest pod este funcțional și este un simbol al orașului, o imagine ce se confundă cu Porto.

Podul Dom Luis I

La picioarele podului sunt ancorate două rabelos, vasele specifice care transportau cândva vinul de porto către mare. Intrat în atenția englezilor ca alternativă la vinul francez ce devenise indezirabil din cauza blocadei napoleniene, vinul de Porto s-a reinventat din necesitate. În timpul transportului pe mare, adeseori vinul se deprecia și cineva a avut ideea de a-l stabiliza prin adăugarea de rachiu de struguri distilat, astfel că vinul cunoscut azi e un cupaj de must și distilat ce asigură păstrarea zahărului rezidual, crescând în același timp conținutul în alcool.

Vinul de Porto este primul vin cu origine controlată. Deși Chianti și Tokay au delimitări geografice anterioare, lipsa unui regulament specific asociat acestora le descalifică. Produs din strugurii podgoriilor cultivate pe terasele râului Duoro, vinul era transportat la Porto unde era depozitat pentru maturare în pivnițele reci din Gaia, în baricuri speciale din stejar. Astăzi o flotă de rabelos stă ancorată în fața pivnițelor, cu butoaie expuse ostentativ pe punte și cu blazoanele diferitelor firme producătoare decorându-le velele. Barajele hidrocentralelor din amonte au întrerupt tradiția, vinul transportându-se acum pe cale rutieră, însă vasele se construiesc mai departe pentru a concura în cursa dedicată lor ce se desfășoară anual în 24 iunie, ziua sfântului John Baptistul, protectorul Portoului.

Rabelos

Asemănările cu vasele vikingilor sunt evidente. Deoarece râul era înșelător, cu vaduri și cataracte periculoase, rabelosurile au fundul plat. O punte înaltă și boltită la pupa asigura un fel de cabină dedesubt, în locul cel mai uscat, iar o platformă ca o schelă ridicată în spatele catargului dădea posibilitatea cârmaciului de a vedea de la înălțimea ei atât cursul râului cât și întregul vas cu încărcătura lui. Necesitatea de a scoate cârma din apă acolo unde adâncimea mică făcea probabilă lovirea ei de stânci a dus la cârmirea cu ajutorul unor văsle, numite espadela. Cele două rabelo ce stau ancorate în fața mea au cârmele lungi, aproape cât jumătatea carenei, închipuind o frumoasă coadă de păun.

Gata și cu Porto, căci orașele sunt obositoare. Deoarece librăria și catedrala au fost închise am terminat mai repede decât preconizam turul nostru turistic. Spre Aveiro avem tren în fiecare oră și consultând ceasul o luăm repede la deal pe scările ce pornesc de la capul de pod oferind, în spate, panorama portului.

Spre deosebire de restul Europei, portughezii stau prost cu inscripțiile. De la banalele nume de străzi până la utilele indicatoare din nodurile de transport, inscripțiile se lasă căutate, atunci când nu lipsesc cu desăvârșire. Deși știm că ar trebui să fie un tren la 14:31, pe indicatorul electronic al gării nu apare și suntem la un pas de a cădea în capcană… dacă nu scrie, nu este… dar Cosmina se interesează la biroul de informații și se întoarce victorioasă: putem merge la peron, indicatorul e defect!

Până în Aveiro trenul face o oră. Trecerea fluviului pe un pod înalt de la periferia orașului ne strânge în jurul ferestrei, apoi peisajul cade în cenușiu, cu localități obscure la un țărm de ocean apăsat de nori. Destinația zilei este Leiria așa că pentru micul orășel asemănat cu Veneția avem la dispoziție doar trei ore. Cândva port la Atlantic, orașul a devenit continental în 1575 când o puternică furtună a deviat cursul râului Vouga ce a colmatat portul. În 1808 legătura cu oceanul a fost deschisă din nou prin actuala lagună ce invadează orașul cu câteva canale pe care se vântură în scop turistic vechile moliceiros, bărcile de odinioară ale pescarilor. Ghidul avertizează ca exagerată comparația cu Veneția, dar recomandarea portughezului și mai ales faptul că bărcile turistice sunt pictate în stil naiv mă face să-mi doresc să arunc o privire.

Gara Aveiro

Pornim din gară pe strada lungă și dreaptă ce săgetează orașul drept spre canalul principal. Fiindcă nu vrem să ne dăm cu bărcile ci doar să le vedem, estimăm că avem timp suficient pentru a lua și masa. De la micul dejun luat în Guimarães am făcut câțiva kilometri cu rucsacurile în spate și gheara foamei ne scormonește prin stomac, dar cu toate că întâlnim câteva localuri, sunt toate închise. Prima zi din an a înghețat complet pulsul orașului și mi-e teamă că nu ne va rămâne decât alternativa pungii cu covrigei din rucsac. La un colț de stradă picăm peste un mic restaurant doldora de mușterii unde cu chin și vai găsim o masă liberă, însă există o singură chelneriță ce e debordată și cum în următorul sfert de oră părem a fi transparenți ne luăm catrafusele și plecăm mai departe.

Sensul giratoriu din centrul orașului se suprapune cu un pod lat aruncat peste principalul canal. Ajunși în kilometrul zero al Aveiroului, suntem dintr-o dată asaltați: dacă până aici orașul părea mort, acum pare să fi înviat brusc. Șoseaua cedează loc canalului, blocurile de locuințe se transformă în vechi case cu etaj a căror fațade art nouveau se înșiruie ca o galerie continuă de tablouri, localnicii se metamorfozează în turiști iar automobilele se preschimbă în moliceiros. Un chitarist cu pălăria la picioare înviorează atmosfera în timp ce urmașii vechilor pescari încearcă să momească turiști pentru bărcile trase le debarcadere. O atmosferă senină de veselie potolită pare să anime locul aducându-ne și nouă cheful de viață.

Moliceiros

Urmăresc acostarea unei moliceiros ce-și varsă turiștii la unul din pontoane. Bărcile suficient de lungi pentru a îmbarca 15-20 de oameni au pe provele arcuite în sus tablouri în stil naiv cu sfinți, fapte de viață sau, surprinzător, scene erotice, încadrate într-o împletitură multicoloră de elemente geometrice sau florale. Urmașele vechilor ambarcații cu fund plat necesare pentru recoltarea din lagună a algelor marine ce erau valorificate ca fertilizator agricol, moliceirosurile de azi devenite inutile în urma trecerii la îngrășămintele chimice și-au regăsit vocația în turism. Renunțând la catarg în favoarea motoarelor outboard, ele pot să se strecoare pe sub podurile aruncate peste canal. Pupele ascuțite, terminate cu cârme înalte nu lasă loc motoarelor, dar soluția găsită de portughezi a fost de o uluitoare simplitate: au montat o oglindă interioară pe care au fixat motorul, au decupat fundul pentru a putea lăsa cizma la apă și au lăsat mai departe vechea pupă cu cârmă ca un simplu ornament, ca o mască în jurul oglinzii și a motorului.

Canalul principal

Cu curiozitatea satisfăcută ne amintim din nou de foame. Chioșcurile la care se vând ovo mole (un desert local) nu ne atrag iar restaurantele închid (nu e chiar strict, dar prânzul se servește până pe la ora 16, după care localurile se redeschid către seară, începând cu ora 19), așa că salvarea ne vine de la un mall în care câteva unități de tip fast food ne oferă pizza, salate și hamburgeri. Cu burta pusă la cale ne grăbim către gară căci vremea a trecut îngrijorător de repede. Cu toate că a fost cam pe fugă, Aveiro ne-a plăcut.

În fața casieriilor regăsim invenția numită coada unică. Portughezii așteaptă întotdeauna într-un singur rând din care cel ajuns în prima poziție poate accesa oricare casă care se eliberează. Cu toate că în acest fel șirul poate fi înspăimântător, se înaintează rapid, nu se crează blocaje și mai ales se elimină legea lui Murphy care spune că dacă sunt mai multe soluții, invariabil o alegi pe cea mai proastă. Atunci când am ticluit planul de călătorie mi-am notat doar că ultimul tren pleacă spre Leiria la 17:50, fără a verifica parcursul, și casierul ne atrage atenția cu profesionalism că va trebui să schimbăm în Coimbra și mai ales că avem doar zece minute pentru aceasta.

-Dacă trenul cu care plecați are întârziere, vorbiți cu conductorul.

Observația ne pune pe gânduri. Având rezervat hotelul în Leiria ar fi indicat să și ajungem. După Lisabona și Porto, Coimbra este al treilea oraș al Portugaliei, deci implicit o mare gară, dar noi trebuie să schimbăm în Coimbra B, ceea ce ne face atenți. Garnitura asemănătoare trenurilor urbane anunță stațiile și le și afișează pe un display electronic, ceea ce e de un real folos. Până să ajungem la destinație ne aducem aminte de trenurile de noapte din vremea comunismului, în care nașul umbla cu lanternă fiindcă era beznă totală, fiind exclus astfel orice display și orice anunț: oare cum știau unde să coboare puținii turiști care căutau aventura în România?

Trenul se încadrează în grafic și ajunge în Coimbra la ora stabilită. Legătura spre Leiria e trasă la un alt peron până la care trebuie să traversăm câteva linii pe o trecere semaforizată. N-am mai văzut așa ceva într-o gară și ideea mi se pare haioasă. Urcăm bucuroși că ne-am încadrat în timp, însă garnitura nu pleacă până ce nu apar și câțiva călători întârziați, fapt ce ne luminează asupra sfatului primit în Aveiro ca în caz de întârziere să vorbim cu conductorul. Deși mi se pare o prostie să dai peste cap programul câtorva zeci sau chiar sute de oameni din cauza a doi-trei întârziați, nu neg că e reconfortant sentimentul de a te ști așteptat.

Noul tren este un intercity în care nu există display care să anuțe stațiile și în plus faptul că a plecat cu întârziere ne trezește suspiciuni că am putea coborî după ceas, dar măcar e luminat cum trebuie și e confortabil. După ziua lungă, cu multă alergătură ne ajunge somnul, dar picotim doar, atenți la stații. În gările intermediare nu coboară și nu urcă nimeni, majoritatea călătorilor preferând, ca și noi, Leiria.

La ora când coborâm e demult întuneric. Gara mică, departe de oraș, are aerul unui loc de la capătul pământului. Cei câțiva călători coborâți odată cu noi s-au urcat în mașinile ce i-au așteptat, lăsându-ne împreună cu un tânăr, student probabil, ce-și cară sacoșa în refugiul unei stații de autobuz. Îl întrebăm dacă vine vreun autobuz și ne confirmă, doar că va trebui să așteptăm multișor. Inițial găsim că e o idee bună, dar după câteva minute nu mai avem stare și cum rucsacurile nu sunt grele, hotărâm să o luăm pe jos.

Atunci când ai hotelul rezervat ai implicit o țintă, doar că trebuie să o găsești. Am în buzunar o foaie ruptă din caiet, pe care mi-am făcut o schiță cu pixul: strada lungă din fața gării, un sens giratoriu, trecerea pe sub autostradă, un alt sens giratoriu, o intersecție în cruce, o curbă amplă pe care șoseaua o face paralel cu un râu, un parc și ultima intersecție din care ar trebui să se vadă Hotel D. Dinis. N-am măsurat drumul, dar la o primă impresie pare să totalizeze vreo trei kilometri, ceea ce înseamnă măcar o jumătate de oră de mers. Poate că aș fi găsit o variantă mai scurtă de-a dreptul prin oraș, însă n-am vrut să intru în păienjenișul străzilor, preferând ceea ce pe hartă părea un fel de centură.

Până la primul sens giratoriu facem aproape un kilometru, dar abia dacă ne depășește vreo mașină. Cât despre autobuz, nici vorbă. Câteva ramuri de portocal aplecate peste un gard ne oferă două fructe pe care le băgăm în buzunar. Îmi plac aceste semne de bunăvoință din partea… Nu știu din partea cui vin, dar sunt evident un semn de bunăvoință. Pe jos, cu tot avutul în spate, noaptea, într-un loc prin care n-am mai fost niciodată, într-o țară străină, pe niște străzi părăsite. Pentru mine sună ca o definiție a călătorului. Sunt conștient că opțiunea firească ar fi fost să așteptăm autobuzul sau să chemăm un taxi, dar tocmai asta nu vreau și mă bucur că m-am însoțit cu cineva care gândește la fel. Spune-mi cum călătorești, ca să-ți spun cine ești. Fiecare om se mișcă în spațiul libertății sale ce are două granițe: una exterioară și una interioară. Atunci când nu ai bani sau ți se interzice accesul undeva te izbești de granițe exterioare, dar atunci când ai putea și totuși nu o faci te oprești la propriile tale granițe. Gradul de libertate al propriei tale ființe este cel ce te pune să cumperi bilete și să faci rezervări, însă atunci când ești liber n-ai nevoie de lucrurile astea. Atunci când cercul graniței interioare este mai larg decât cel al granițelor exterioare, nimeni și nimic nu te mai poate opri. Au fost oameni care au plecat în jurul lumii fără un ban în buzunar sau care au trecut frontiere păzite cu strășnicie. Aceia sunt oamenii cu adevărat liberi, dispuși să primească totul, gata oricând să riște, pregătiți în fiecare moment să pornească.

Castelul din Leiria

Soluțiile sigure sunt întotdeauna ermetice. Habitaclul unui taxi ar fi fost foarte comod, șoferul ar fi știut exact unde să ne ducă, dar n-am fi primit cele două portocale.

Alte imagini:

  • Din nou în Porto
  • Gara Sao Bento
  • Perspectivă din turnul Clerigos
  • Conserve de... timp
  • Stradă în Porto
  • În spatele catedralei
  • Porto: centrul vechi
  • Porto: Duoro
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • Porto
  • Olhinhos = ochii mici
  • Aveiro
  • Turisti în Aveiro
  • Portret

Mai departe

2 Responses to Portugalia – ziua 2

  1. Rotund Alexandra spune:

    Mi-am adus aminte de excursia nostră cu trenul Teiuș-Cluj-Oradea!
    Așadar și în Portugalia, trenul așteaptă călătorii 🙂
    Oare noi am „învățat” de la ei sau invers?!?

Lasă un răspuns