01.01.2016

E încă noapte adâncă și judecând după respirația regulată din jurul meu, doar eu m-am trezit. Nu-mi vine să trag fermoarul sacului de dormit și să bâjbăi după bocanci în antreul cortului, dar vinul și ceaiul băut aseară nu-mi lasă alternativă.

Afară e plăcut. Ploaia pare să se fi oprit de ceva vreme și cerul e plin de stele. Deasupra noastră pereții negri ai canionului se termină într-un profil zimțat, cu dinți abrupți, așa ca în desenele cu munți a celor mici. Îmi place nespus că mă aflu aici și mai ales că mâine vom continua să ne afundăm în sălbăticie.

*

La ora 6 se dă deșteptarea. Deja e lumină afară și ne putem începe ziua. Cerul s-a acoperit de nori însă nu sunt semne că va ploua. Ne spălăm, mâncăm, ne strângem catrafusele și la 7:30 suntem gata să pornim mai departe.

Fericiți

În mod evident, încă nu suntem aclimatizați. Cosmina acuză dureri de cap, dar mai sever, orice pantă cât de mică ne taie respirația obligându-ne să ne așezăm.

-Nu știu până unde o să ajungem în ritmul ăsta.

-No te preocupas. O să ne aclimatizăm.

Mai mult poposind decât mărșăluind ne trebuiesc două ore pentru a ajunge la tabăra 1. Aici talvegul văii și-a pierdut înclinarea, locul având aspectul unei lunci plate străjuite de versanți. Câteva ziduri din bolovani împart terenul după rațiuni necunoscute și două-trei clădiri minuscule învăluite în fum parfumat de lemn par să deservească siteul. Un indicator atestă faptul că am ajuns la Llamacorral, la 3780 de metri altitudine.

Camp Llamacorral

Ne permitem un popas mai lung la adăpostul unui zid. Hotărâm să ne regalăm cu un mango pe care-l curăță Cosmina. Miezul galben-ocru este dulce, aromat, dens și cremos și la finele operațiunii Cosmina e mâzgălită pe ambele mâini.

-Dă-mi, te rog, un șervețel umed, îi cere lui Grasu.

-Cred că mai bine tragi o fugă până la apă, îi sugerez cu ochii la râul ce curge la câțiva pași.

-În condiții normale, da…

Adevărul este că umblatul pare să fie cea mai solicitantă ocupație. Nu credeam că deplasarea propriei persoane poate să ajungă o probă de voință!

În deschizătura văii se profilează un vârf piramidal, înzăpezit. Deocamdată nu avem repere ca să-l putem identifica, dar în unanimitate suntem de acord că e fotogenic.

Mai departe valea urcă imperceptibil, permițându-ne marșuri mult mai lungi. Se pare că la Llamacorral trăiesc oameni sezonier căci pe terasele laterale apar culturi de cartof și rapiță. Ne încrucișăm cu doi săteni în șlapi, în aparență tată și fiu, foarte de treabă, deschiși și joviali, ce vin să dea mâna cu noi. Copilul are câțiva pești colorați înfipți într-o țepușă.

-Mâine ajungeți la Huaripampa, ne încurajează bărbatul.

-Mâine, poimâine… sau răspoimâine, râdem noi.

-Nu aveți vreo țigară?

-Ne pare rău, nu.

Întâlnire în șlapi

Ne despărțim și fiecare își vede de drum. În scurt timp ajungem la laguna Ichiccocha. Poate cândva să fi fost aici o oglindă de apă, acum însă râul trece printr-o terasă acoperită cu mâl crăpat în poligoane neregulate. Talvegul văii e obturat de o movilă de material sedimentar, dincolo de care valea se transformă într-o luncă complet plană prin care râul șerpuiește și se desface în mii de brațe ce dau locului un aspect mlăștinos. Prezența apei favorizează vegetația ce crește abundent, atrăgând populații întregi de cai, vaci și măgari ce pasc în comuniune cu câteva rațe și o specie de păsări de apă de talie mare, asemănătoare berzelor. Acolo unde grohotișurile drenează apa de pe versanți terenul se transformă în mlaștină și alge roșiatice colorează locul pe suprafețe limitate. Scheletul unui animal, în conexiune anatomică, marchează locul în care acesta a murit, probabil din cauze naturale. Pentru altitudinea de 3800 de metri mi se pare că locul freamătă de viață și ca și cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns din versanții de rocă compactă curg cascade impresionante, din locul în care suntem numărând nu mai puțin de șapte, la o simplă întoarcere a capului.

Verificarea AMC-ului

La capătul lagunei descoperim o mică clădire rotundă cu acoperiș țuguiat, aidoma celor de la Llamacorral. Pe harta noastră rudimentară în acest loc e trecut un loc de campare și într-adevăr pajiștea plană presărată cu stânci pare cât se poate de primitoare.

E trecut de prânz și norii au început să se adune. Rafale reci aduc cu ele mirosul ploii. Cuminte ar fi să ne oprim, dar ni se pare că am muncit prea puțin și hotărâm să continuăm până la Laguna Grande. Pornim mai departe poticnit și după un nou popas din care ne e greu să ne ridicăm recunoaștem că era mai bine să ne fi oprit. Cu toate că fiecare metru parcurs înapoi ne doare, hotărâm să ne întoarcem la locul de campare de la Ichiccocha și constatăm că hotărârea a fost cea mai grea decât fapta căci drumul îl parcurgem rapid, fără popasuri.

Odată ce întindem cortul ne simțim în vacanță. Ca și cum ar fi vrut să ne încredințeze că am luat decizia corectă, câteva rafale de ploaie trec peste noi, răpăind pe pânza cortului. Suntem la adăpost, dar ne chinuie foamea și avem chef de ceva cald, așa că Grasu încropește o supă dintr-un borcănel de pastă de roșii, câțiva tăieței și multe condimente.

Invențiile lui Grasu

Ne petrecem după amiaza vârâți în sacii de dormit lecturând cu voce tare din Lonely Planet, apoi către seară ploaia cedează și în lumina piezișă a soarelui ce se lasă în deschizătura văii facem o scurtă plimbare prin lagună.

Apusul face risipă de culoare. În lumina lui caldă mâncăm cuș-cuș și mulțumiți ne întindem la somn. Cu toate că suntem la aproape 4000 de metri sunt 19 grade celsius.

Sfârșit de zi

Grasu pare să se fi aclimatizat cât de cât, dar pe mine și pe Cosmina ne doare capul, ne ard obrajii și avem frisoane. Mă gândesc că suntem de două zile la altitudine și sperăm că mâine răul va ceda.

-No te preocupas, mâine vom fi aclimatizați.

Mai departe:

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Save