Scurt, pe Tisa

Nevoia de reset

29 iunie 2015 Comentarii (0) Calatorii, Europa, Italia, Jurnale

Stromboli – partea 1

Spre Stromboli

Spre Stromboli

De astă data sunt împreună cu Cosmina, Claudia și Radu. E după-amiază târziu. Cerul e senin, dar marea e brăzdată de hulă. Suntem în extrasezon, ceea ce explică de ce suntem pe vapor doar o mână de oameni. În dreptul insulei Panarea ne fură privirile o stâncă stearpă biciuită de talazuri și dincolo de ea, pierzându-se într-un nor izolat, conul gigantic al lui Stromboli. Stăm lipiți de hublouri, nemulțumiți de petele de pe sticlă ce ne împiedică să fotografiem. Trecând peste valuri vaporul înaintează cu repeziciune, până când trupul insulei ajunge să umple orizontul. Se fac pregătiri de acostare în Ginostra, o mică așezare ridicată pe suprafața relativ plană de la baza conului vulcanic. Cât timp se descarcă de pe vas coletele poștale ieșim pe cheul minuscul dornici de panoramare. Norul de pe vârf a mai coborât închipuind un capac perfect pe sub care soarele lăsat spre apus aruncă o lumină ireală, de un portocaliu intens. Dintr-o privire ne dăm seama că așezarea e izolată față de restul insulei, căci pantele verticale ale vulcanului se termină direct în mare, nelăsând loc nici măcar unei firave poteci.

Vroiam să vedem lavă incandescentă și dintre opțiunile apropiate geografic ne-am gândit la Stromboli. Vulcanul este activ tot timpul erupând lent, ceea ce-l face un obiectiv destul de sigur ce se pretează la turism, iar insula pe care o formează în Marea Tireniană, mică și abruptă, e locuită, beneficiind de curse maritime regulate. Într-un sfârșit de decembrie cu coduri roșii de frig și ninsori am zburat spre Catania, apoi după un intermezzo în Taormina am ajuns în Lipari, principala insula din arhipelagul vulcanic. De aici o cursă de aliscafi (navă de viteză pe aripi portante) urma să ne ducă la destinație în mai puțin de o oră.

Ne îmbarcăm din nou pentru Stromboli, ce e pe fața diametral opusă. O vreme ne mai bucurăm de lumina soarelui în agonie, apoi intrăm în umbra insulei și vasul trage la un debarcader. De cum se deschid ușile detectăm un iz de sulf și coborâm entuziasmați de amprenta vulcanului.

Așa cum se întâmplă în așezările izolate, sosirea navetei e un eveniment. În fața schelei stau localnicii cu cărucioare, așteptându-și pachetele, apoi pe țărm ne opresc gazdele ce-și oferă camerele în chirie. Pentru scurt timp liniștea locului e sfărâmată. Se aud saluturi, apoi motoare pornind, portiere trântite sau păcănitul percutant al vreunui scuter. Toată lumea are o destinație precisă, doar noi încercăm să înțelegem pe ce lume am ajuns. Ultimii trec pe lângă noi cei cu cărucioarele scârțâind, apoi dispar și ei și vechea liniște se instaurează. Până și vasul ce a cauzat momentul de efuziune e deja uitat, părând nefolositor. Doar marea se mai aude împrăștiindu-și valurile pe nisipul negru ce, purtat de vânt ne scrâșnește sub tălpi. Gata. Au plecat toți. De aici, de pe țărm, satul pare părăsit.

La marginea satului

La marginea satului

Nisip vulcanic

Nisip vulcanic

Bărci pescărești

Bărci pescărești

Plecăm și noi dealungul plajei, pe un drum pavat cu dale. Spre mare se înșiră vechi bărci pescărești trase pe uscat iar în cealaltă parte se ridică impunător craterul vulcanului cu coama lui de gaze irizate cu portocaliu în lumina apusului. Câteva carene sfărâmate întregesc impresia de capăt de lume. Cotim odată cu coasta, ajungând la o plajă lungă, bordată cu clădiri estivale. Nici un suflet de om nu animă locul. Privirea fuge peste ziduri spoite, cu ferestre albastre protejate de obloane grele și balcoane umbrite cu rogojini. Cactuși, leandri și portocali încearcă să dea impresia de viu, dar marea sună fals, ca pe un țărm pustiu. Printre ziduri din beton dibuim o trecere îngustă ca un canion și urcăm nesfârșite trepte abrupte ce ne scot la capătul pantei, deasupra clădirilor nelocuite. O poartă masivă de fier și lângă ea, pe perete, un mozaic de piatră brută închipuind un pescăruș ne certifică bănuiala: am ajuns!

strmboli-7

Resort

În jurul plajei

În jurul plajei

Îndărătul ușii descoperim un patio atrăgător, sugerând seri caniculare petrecute în trândăvie. Șezlonguri, măsuțe, panouri despărțitoare cotropite de plante agățătoare, o mica grădină exotica găzduind piscina, amfore decorative, iluminat architectural difuz și scări conducând la terasele de pe acoperiș. Obloane albe închid apartamentele ce dau spre patio și doar unul singur e tras, parcă invitându-ne să intrăm. Intrăm. Interiorul combină anticul cu modernul într-un melanj cuceritor. Masa ușa și bufetul, masive, cu forme desuete și lemnul atacat, mirosind a vechi sunt contrabalansate de scaune, măsuță, veioză și canapea purtând amprenta Ikea, noi nouțe, fără urmă de uzură. Farfuriile și vesela, moderne la rândul lor, dar având modele rustice sunt suplinite cu prosoape de bucătărie curate. Un coș plin cu fructe sugerează ospitalitate iar pe peretele din față, mare, imensă, o pictură cu un vulcan în plină erupție creează atmosferă.

  • Il Gabbiano
  • In patio
  • Pictura tematica
  • Dormitorul
  • In dormitor
  • Stil

În spatele nostru apare o femeie cu un mănunchi de chei. Este gazda noastră, Marcella. Ne invită să ne facem comozi informându-ne că suntem singurii client ai resortului și după ce verifică datele rezervării ne informează că nu vom putea pleca peste două zile, așa cum am plănuit, din cauza vântului.

-Vor fi valuri mari și când sunt valuri, cursele de aliscafi se suspendă.

Scoate un smartphone pe ecranul căruia derulează prognoza meteo lunară cu săgeți amenințătoare țintind sincron în aceeași direcție, dar nu ne pasă, ne place atât de mult aici încât acceptăm cu placere recluziunea. Totul este de bun gust fiind atrăgătoare și numai ideea de a rămâne.

Marcella locuiește în sat. După ce facem schimb de numere de telefon, ne urează o seară plăcută și se retrage. Ieșim și noi într-un tur de recunoaștere, printre case ce par nelocuite, căutând un local în care să ne potolim foamea. Pe vârful dealului biserica este deschisă, dar nu întâlnim țipenie de om. Găsim un magazin alimentar cu prostioare și întrebând de restaurant suntem îndrumați în port, peste drum de debarcader.

Reclama stradală

Reclama stradală

Biserica

Biserica

Înăuntru dăm peste rumoarea obișnuită a unui local comunal. Pe peretele din fund un televizor pălăvrăgește nebăgat în seamă în timp ce lumea se veselește în jurul unor păhărele, fără ca atmosfera să degenereze în vre-un fel. Un cârlionțat purtându-și aurul la vedere, cu centrul de greutate într-o brățară ce-i împodobește încheietura mâinii, ne sugerează verbal un posibil menu. Pare patronul localului așa că mergem pe mâna lui. Desigur, paste, dar până se pregătesc primim niște aperitive din partea casei. Câțiva turiști la o masă dintr-un colț par să fie, ca și noi, niște rătăciți. Îmi place insula asta. Cred că aș putea trăi aici 100 de ani!

Partea a doua:

IMG_7283

Save

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *