înapoi  

 

 înapoi

 

Obiectiv: Grădina Zmeilor

Durata: 1 zi

Transport: mijloace auto

Localizare: Grădina Zmeilor se găseşte în raza localităţii Gâlgăul Almaşului, la circa 10 km de oraşul Jibou.

    

Atingerea Zmeilor

Localitatea Galgaul Almasului, din Salaj, situata pe soseaua Cluj - Zalau (la 67 km de Cluj, 35 km de Zalau, 9 km de Jibou), adaposteste o rezervatie naturala, considerata de specialisti unica nn Europa. Sunt trei astfel de locuri în lume: fund de mare cu roci vulcanice. Iata o posibila zona turistica, necunoscuta si neexploatata pana in prezent. Ea este vizitata intamplator de grupuri de turisti. Rezervatia figureaza intr-un vechi ghid turistic sub denumirea de "Gradina Zmeilor". Localnicii o numesc "Fata Cătănii". Legenda povesteste despre o fata indragostita de o catana si transformata intr-o stana de piatra de blestemul mamei vitrege. Pana la alunecarile de teren din 1971, aceasta stanca avea forma unei fete cu parul lung, cu ulcior in mana si o donita nn spate. Celelalte stanci au diferite forme si au fost botezate de localnici cu diverse nume. Intreg complexul de stanci este considerat un fund de mare cu roci vulcanice. Daca am face abstractie de vegetatie si purtati de imaginatie, in apropierea stancilor care prezinta urme de scoici, melci, te poti considera un veritabil scafandru.

Cu pedalele in vant!
Cand am pornit cu bicicletele spre Gradina Zmeilor din Galgaul Almasului, nici prin gand nu ne-a trecut ca excursia noastra va deveni deschizator pentru un sir de alte reportaje, adevarate expeditii spre necunoscutul salbatic. Mai greu a fost pentru Calin Paval, tehnoredactorul cotidianului si impatimit de natura si escaladari, in timpul sau liber, care a trebuit sa-si faca incalzirea pedaland pana la Jibou, unde urma sa-mi alatur si eu pedalele excursiei noastre. Calin, care are un oarecare antrenament in mersul cu bicicleta, a ajuns in Jibou in mai putin de o ora, desi aceasta, fiind prima tura mai lunga, i-a provocat si lui o oarecare jena in partea dorsala. Eu, care obisnuiesc sa folosesc bicicleta doar in cazul in care trebuie sa ma duc pana la mecanic, dupa masina stricata, am cunoscut durerile seii abia spre seara, cand kilometrajul imi arata 30 de kilometri de proptit fundul in seaua bicicletei. Nimic nu te face sa te simti mai liber, decat pedalatul in vant, prin niste sate in care circulatia autovehiculelor este ceva rar. Prima halta am facut-o in Tihau, la umbra unui salcam, unde, din cauza caldurii toride, am avut nevoie de cateva inghitituri pentru a ne desprinde limba de cerul gurii. Urcusuri, coborasuri, am ajuns in Galgaul Almasului, unde, nestiind incotro sa ne uitam dupa "zmei" (pe drum nu exista nici macar o tablita indicatoare a obiectivului turistic, unul din cele mai frumoase din judetul Salaj si unice in Europa), am apelat la bunavointa unei babe ce statea pe o banca din fata casei, una dintre putinele persoane intalnite la acea ora, restul fiind probabil la munca campului. Nu mai aveam mult de mers: o iesire de pe drumul betonat, un urcus usor pe un drum pietruit, apoi unul mai dur pe un deal, iar privelistea stancilor atarnate de cer ni s-a deschis chiar in fata. Muschii picioarelor au inceput sa urle de durere, iar limba-mi atarna pana la schimbatorul de viteze, asa ca am fost nevoit sa o iau pe jos, in timp ce Calin a mai reusit sa pedaleze cateva zeci de metri. O halta noua, culcati pe iarba, in linistea perturbata doar de zumzetul gazelor. Un pic de pepsi, iar cu privirile descetosate am reusit sa desprindem o cararuie, care, poate, ducea incotro vroiam noi. Eu, tot la impins, Calin, mai sportiv, din nou, pe bicicleta. Disparem amandoi undeva prin stufaris, iar dupa cateva clipe, aud racnete de stupefactie de undeva din fata, unde, probabil, Calin a reusit sa pedaleze deja: +Superb! Excelent!;, spunea ecoul, iar dupa cateva zeci de metri de impins, am ajuns, si eu, in prima poiana unde privirile mi-au cazut pe prima aglomerare de stanci ciudate. Alpinistul din Calin nu i-a mai dat pace, si a inceput catararea spre platoul de sus. Dupa mai multe incercari, alunecusuri, radacini rupte si zgarieturi, Calin a ajuns sus, unde, spre marea sa stupefactie, si-a dat seama ca, spre varf, exista un drum mult mai usor. Drum pe care-l urmez eu. Sus, orizontul ne dezvaluie "Gradina Zmeilor" in toata splendoarea sa, sau, mai bine zis, in toate stancile sale. E timpul pentru cateva poze, peisajul e atat de magnific, incat iti da impresia de naucire. Cuprinzand cu privirea ceea ce ar putea oferi "Zmeii", ne luam cateva puncte de reper si coboram de pe prima stanca. Jos, unde ne-am lasat bicicletele, observam un fel de cararuie pe care am putea sa ne apropiem de celelalte stanci.

Spiridusii prefera ochelarii
In nebunia noastra, ne urcam, din nou, pe biciclete, desi habar nu avem unde duce si cum arata cararuia. Luam peste fata cateva crengi, dupa care ajungem intr-o noua poiana, marginita de ziduri aproape oblice de stanca, unde simtim nevoia, din nou, a unei opriri. Calin isi da la o parte pletele de pe stufaris, moment in care isi da seama ca ii lipseste ceva: +Mi-am pierdut ochelarii!;, zice el cand, dupa ce a dat cu mana prin par, degetele i-au mers in gol. +Nu se poate;, ii zic eu, +mergem inapoi, pe acelasi drum, si-i cautam;. Facem, deci, stanga imprejur, de data asta, fara biciclete, si o luam la pas, spre prima noastra poiana, loc despre care Calin isi amintea inca apasarea ocherilor pe creier. Cautam ca nebunii, nimic. Mai mult, eu, mare scula, îi mai si fac morala, cum ca in stufaris ochelarii nu se poarta in par, ci agatati de pantaloni, de unde pica mai greu. Ajungem inapoi, la cea de a doua halta, luam un dop de pepsi, si ne continuam drumul, pe jos, sa vedem pana unde mai duce labirintul de stufaris. Ajungem, in cele din urma, la iesirea din aglomeratia de ferigi, tufe etc, intr-un loc liber, bombardat de soare, de unde ni se deschide o noua aglomeratie de stanci ciudate. Fara glas, mergem inapoi dupa biciclete, hotarand sa ne incropim tabara in locul pe care tocmai l-am descoperit. In drumul de intoarcere o luam, evident, pe alta cararuie, bolta de stufaris ascunzand de noi orice reper. Incercam sa rezolvam labirintul, iar dupa ce, printr-un ochi de frunze vedem o bucata de stanca, ne ghidam inapoi pe cararuia adevarata. Un relevment - doua, tot le-am pierdut, si dam, din intamplare, de un coridor de stanci netede, inalte de circa 15 metri, printre care se putea trece doar strecurandu-te, fara rucsacurile in spate. Trebuie sa fii acolo ca sa intelegi sentimentul acela de apasare al granitului, cand deasupra ta abia se vede o urma de cer. Topografiem, deci, si locul acela, dupa care ne regasim bicicletele. +Unde mi-s ochelarii;, mi-a venit mie randul sa intreb, desi doar cu cateva zeci de minute in urma dadeam cu morala despre unde trebuie sa-i porti in padure. Din nou, cercetari in stanga, in dreapta, ochelarii ioc, dar ne-am linistit amandoi. Poate ca asta o fi tributul pe care l-au luat, de la noi, spiridusii stufarisului si al stancilor, si e mai bine asa, decat sa ne ia o fractura, doua, pentru ca avem de cand sa ne cataram pe fiecare stanca. Calin ataca primul zid; la prima vedere nu-i ceva deosebit, insa urcusul merge greu din cauza faramatarii pietrei. In cele din urma, Calin ajunge sus, unde da peste un hau adanc de vreo zece metri. Ii trag doua poze, "vino jos omule, vreau si eu", incepe sa-mi urle sangele in mine. Coboara Calin, atac eu stanca, si la cat de usoara se dovedea la prima vedere, a fost al dracului de greu sa ajung chiar si pana la primul pinten. Incerc sa ma lipesc de stanca neteda, buricele degetelor cauta cu disperare orice scobitura, urc, poate, milimetru cu milimetru, si ajung si eu in locul de unde doar haul se mai deschide langa mine. Calin urca, din nou, si el, incearca o alta abordare, in timp ce eu incerc sa-mi stapanesc suvoiul de adrenalina ce imi bombardeaza nervii. Stam cateva minute agatati intre cer si stanca, dupa care zicem ca e timpul pentru alte stanci. Aiurea, urcatul a mai reusit cumva, dar coboratul e mai dificil. Escalandandu-ma intai pe mine, caci Calin era undeva deasupra pozitiei mele, cauta el posibilitatile de proptire pentru mersul inapoi, imi mai tine cate un calcai, ma dirijeaza ca un politai in intersectie si ajung, in cele din urma, la "primul etaj", de unde Calin sare, iar eu ma las doar tarandu-ma. Jos, in timp ce adrenalina isi facea de cap, Calin imi zice: "Uite, ai facut prima catarare libera din viata ta. Ai noroc, ai ramas intreg", uitand sa adauge ca e vorba de prima catarare libera pe vreo stanca, pentru ca pe Muntele lui Venus, m-am tot catarat, pana acum, liber, fara franghii, si tot nu mi-am rupt nimic.

Un uliu, o grota si ceva semne de imbecilitate
Ne luam bicicletele si urmam cararuia pana la iesirea din stufaris. Stoarcem prima sticla de pepsi, adunam ceva vreascuri, facem focul, scormonim in rucsacuri si ne punem pe fript slanina, carnatul si ce-o mai fi. Chiar dupa atata miscare si emotii, mestecatul merge destul de greu. Parca am fi satui doar de la privelistile ce ne inconjoara. Trecem peste hamait, cu prostiile de rigoare vizavi la carnatul pus la jar, dupa care mergem sa descoperim cealalta parte a aglomeratiilor stancoase. Spre marea noastra dezamagire, in locurile mai usor de atins de "turisti" dam peste semnele lasate de unii imbecili - sticle aruncate de-a valma, murdarie, inscriptii tampite la baza stancilor. Loc in care Gradina Zmeilor a ajuns un monument natural de imbecilitate. Din intamplare, dam si peste o grota, ce, dupa cat de neteda are peretii, da impresia ca-i sapata de brate umane. O exploram cat ne da voie bezna, doar amandoi avem o neasemuita placere de a explora vagaunile, dar nu prea dam de nimic neobisnuit. Pe drumul de intoarcere, Calin observa cuibul unui uliu, asezat maiestuos pe faleza unei stanci. Facem calcule peste calcule, dar ne este imposibil sa ajungem pana acolo. Nici o problema, ne asteapta alte stanci, mai accesibile, care si cad prada adrenalinei noastre. Nu mai simtim juliturile, ne cataram tot mai sus, uneori atarnand doar de o amarata de radacina. O stanca ciudata, in diametru de doar vreun metru juma', face misto de noi. Calin reuseste sa o "doboare" doar pana la mijloc, mai sus nu se poate, da impresia ca se poate pravali in gol. Eu, mai venusian, ii fac galerie de la primul etaj. De pe o stanca pe alta, coborasuri - urcusuri, dam, din intamplare, peste un alt coridor ingust de stanci care-ti dau impresia ca te preseaza. Un copacel crescut la cativa centimetri de un perete, ii da lui Calin sansa sa escaladeze o stanca neteda, ca-n palma.

Inapoi la "civilizatie"
E timpul pentru a face stanga-mprejur. Mai dispunem doar de energie cat sa mai cuprindem, inca o data, privelistea stancilor singuratice. Ne luam rucsacurile, de-acum mult mai usoare, si urmam cararuia in speranta ca spiridusii ne vor da inapoi ochelarii. Sperante. La vale merge usor, desi partea dorsala vibreaza a durere in seile bicicletelor. Pedalam in gol, in uitare, pe drumul de intoarcere, ce acum pare mult mai lung, decat dimineata. Din nou, pe sosea, in comune si, in cele din urma, in Jibou, viata cotidiana galagioasa a semenilor si a masinilor nu pot, inca, sa ne rapeasca din salbaticia din care am venit.

DEAK Zoltan

preluat de la: http://www.bioslex.org/descoperimsalajul/descoperim%20salajul%20-%20atingerea%20zmeilor.html