Museteica
Suntem in masina, pe Transfagarasan. Habitaclul confortabil ne separa de ploaia rara de dimineata iar motorul ne impinge catre creasta astfel ca atunci cind coborim in caldare la Bilea suntem ca si picati din cer: rafalele vintului ne moaie oasele iar primele pante ne lovesc dur avintul. Unde sunt turele de alta data cu 2-3 legaturi feroviare, un autobus sau un stop si apoi 4-6 ore de urcus, ce ne pregateau pentru aventura alpina? Bieti montaniarzi de duminica, spilcuiti in GORETEX-uri ne silim sa atingem creasta, dar pe naiba, ma bucur ca sunt aici si-mi promit sa nu fac mofturi daca va fi cazul sa stau toata ziua ud in bocanci sau daca ma va razbivintul si frigul.
Vechi imagini cunoscute : saua Caprei, lacul alpin, citeva corturi, poteca si dincolo de ele, tinta noastra, muchia Buda-Riiosul-Museteica. Picioarele mi-o iau inainte, imi umflu pieptul si nu inteleg de ce prietenii mei zabovesc atit in urma.
Inainte de a cobori pe sub peretii ce strajuiesc caldarea Caprei, chiar pe muchie zaresc monumentul: stiu ca este o intilnire atemporara cu Tontu si Balint, cei doi prieteni cu care m-am simtit intotdeauna atit de bine, fie cu pensula in mina pe virful vre-unui turn, fie la lumina lampilor cu carbid in maruntaiele pamintului, fie in fundul vre-unui canion sau pur si simplu la o terasa pe marginea unui suc. Stop cadru. Noapte disperata de inceput de an. La toate buletinele de stiri, cei 4 oradieni plecati din Bilea in ultimele zile ale lunii decembrie sunt dati disparuti. Nimeni nu pronunta cuvintul dar cine a fost macar odata acolo sus iarna, stie ca dupa atita timp doar o minune ... Inainte de a ma cobori in somn il rog pe Dumnezeu sa-mi arate ... Visez bulgari imensi de zapada pravaliti haotic apoi dintr-o data silute negre, tepene, inghetate, ridicindu-se dintre troiene si urcind panta abrupta cu miscari sacadate de roboti, surzi la strigatele mele, telecomandati.
Pe piatra alba biciuita de vintul incarcat cu aroma pajistilor alpine scrie insa cu totul altceva sub numele celor 4: « atunci cind viata nu este decit o picatura intre minutul dinainte si cel ce urmeaza, mi se pare trist ca nu privim cerul mai des si nu culegem flori, noi cei ce inca nu am murit ». Motor.
Perenele limbi de zapada de sub peretele lui Buteanu sunt puternic cariate de ploi. Piriiasul ce se scurge pe sub una din ele a sapat un tunel cu ferestre in forma de trefla si pereti parca modelati cu linguroiul.
A inceput ploaia. Suntem la 3 pasi de ... « 3 pasi de moarte » cind ne hotarim sa facem cale intoarsa la refugiul « Fereastra Zmeilor » pentru a ne adaposti. Pentru ochiul orasanului refugiul nu este mai mult decit un garaj de tabla, pentru mine insa e imaginea desfatarilor alpine: aici am baut sampanie cu Barbatu in 1995 si tot aici mincam acum placinta cu mere de la Mike care plateste astfel pentru toate expresiile deocheate cu care ne-a veseli pe drum. Somn voluptos sub darabana ploii apoi, dupa 3 ore scurse ca un minut, trezirea cu sulita de foc a soarelui strecurata prin fanta usii.
Imi cresc arcuri in talpi si navalesc pe usa afara. Norii patrund buluc in caldare ca o turma de mioare haituita de ciini, se disperseaza, devin cirpe sub bisturiul razelor de soare si incerc sa surprind aceasta metamorfoza pe pelicula luptind cu imboldul de a profita de clementa naturii si de a lua-o la picior spre crucea alba ce marcheaza virful Arpasul Mic.
Ne impachetam la repezeala. Corina varsa lacrimi de crocodil: si-a aruncat sacul de dormit la soare pe o stinca si acum, cind sa-l vire in rucsac, a observat ca tocmai a sugativat o mica baltuta cuibarita in gavanul pietrei.
Ziua e pe sfirsite asa ca fara fasoane urcam de-a dreptul spre virf pe un jgheab pe care-l identificam cu greu jucindu-ne de-a v-ati ascunselea cu norii. Foalele plaminilor bat sa se sparga, gambele devin dure iar de sub talpile Vibram lespezile curg la vale, instabile. Dar iata-ne sus! Uriasa iluzie! Nimic mai efemer si inutil ca o culme batuta de vint si muiata de plafonul jos al norilor, un pretext pentru coborirea abrupta ce-ti infige degetele dureros in virful bocancului.
Providential gasim chiar pe creasta de legatura cu virful Buda o mica depresiune strajuita din toate partile de pereti, cam in panta dar in acest decor ostil, paradis al camparilor. Intindem corturile si ne bucuram de spectacolul de lumini si nori al apusului, sus pe virful Arpas. Cita grandoare! Cit de laudaros e Retezatul atunci cind isi expune fara retinere peisajele superbe, cit de impudica e Piatra Craiului atunci cind se lasa admirata nuda, cit de lipsit de mister e Bucegiul oferind totul vederii pe platourile dezgolite! Pe linga ele Fagarasul e inteleptul care nu-ti ofera nimic, care pare tern, pe care il descoperi acasa dupa 2 luni cind simti ca ceva iti lipseste, cind te sufoca orasul si ti-e rusine si nu mai vrei sa traiesti asa, atunci te apuca un dor nebun de crestele lui, atunci abia realizezi cit e de mare si vertical.
A doua zi
Dimineata reconfortanta cu soare si biscuiti. Zvintam corturile si coborim in marele V dintre Arpasul Mic si Buda. Urmeaza portiunea pe care ghidul o descrie ca fiind cea mai dificila, escaladarea peretelui Budei. Pare impunator dar odata ce-l ataci o firava urma te conduce prin hornuri pina la o panta inierbata ce te scoate pe virf. Instalam camera pe trepied si dupa comanda «Motor!» ne scremem pe vine si urlam ca apucatii «Suntem pe Buda, vrem hirtie !», strigatul nostru de izbinda, apoi pornim mai departe spre Museteica ce se zareste masiv in fata.
Transhumanta norilor a inceput, ceea ce face sa marsaluim aproape continuu prin masa lor albicioasa. La un virf secundar gresim muchiile dar ne dam seama la timp ca in dreapta jos nu se mai aude huruitul de bariton al cascadei Capra si ne intoarcem, apar calcarele de pe Riiosul, ne scarpinam un pic ... in cap, dar nu, de aici nu se mai poate gresi si dupa un nou urcus atingem Museteica pe care-l gasim locuit de porumbei. Descoperire stranie. La 2400m porumbeii blinzi par la ei acasa. Ne apropiem de ei si ne tolereaza prezenta fara rezerve. Observam ca sunt inelati, lucru care explica in parte prietenia lor cu oamenii.
Coborim abrupt prin acelasi plafon, atenti sa nu ne trezim suspendati in vre-un perete. Piraiele ce incep sa se formeze au uneori aspect de canion si adesea alegem muchiile dintre ele . Zgomotele transfagarasanului par din ce in ce mai apropiate si in cele din urma zarim panglica vinata pritre ultimii aburi ai plafonului sub care coborim. O poteca ciobaneasca ne ajuta sa iesim pe sub ultima treapta verticala a caldarii. Suntem pe asfalt. Traian face stopul pina la Bilea si se intoarce cu masina sa ne recupereze…
- Dorin Chis -