HOME  inapoi

 

Noi si Dunarea la Cazane 

 

Coborîm pe peronul garii din Orsova dintr-un accelerat super aglomerat ce ne-a creat o ora si jumatate de chinuri. Conform întelegerii, Mike ne asteapta abia sosit si el de 3 minute. Nu ne-am vazut de la începutul vacantei, ne strîngem mîinile salbatic apoi ne aruncam rucsacii din spinare si din 2 pasi sîntem pe malul Dunarii. Imensa apa. Simt ceva deosebit de puternic si de placut, dar mi-e cu neputinta sa definesc acel ceva. Poate ca vine de la lectura miilor de pagini cu navigatori ce ne-au pregatit pentru o croaziera ratata…

Revenim la noi însine. Mike are în sfîrsit un rucsac ca lumea si înca nu unul oarecare ci un VauDe, rosu ca al meu acu’ 2 ani. E imposibil sa plecam mai departe înainte de a afla cîte ceva unii despre altii, asa ca ne asezam pe o terasa la o cafea.

20 de minute mai tîrziu dam iama pe pontonul unde acosteaza navele de pasageri si aflam ca planul nostru de vedea Cazanele de pe puntea unui vaporas se naruie din lipsa de obiect. Pornim pe jos. Ocolim imensul golf al Orsovei. Mike îsi cumpara tigari, apoi din piata de lînga autogara tîrguim prune cu care umplem bocancii ce atîrna de rucsacul VauDe.

Soarele sta sa apuna. Urcam mereu calauziti de sosea. Nici nu mai stiu ce ne-a inspirat cînd am brevetat expresia “sos hematitic”, o înlocuire dragalasa a cuvîntului sînge, pe care acum o folosim excesiv stîrnind rîsete. Dupa o curba, putin mai jos de cumpana apelor, parasim soseaua înfundîndu-ne pe o vale unde-ntindem tabara.

Seara se terminî cu ceai, foc, palavre si somn.

 

 

24 septembrie 1994.

Ma trezesc cu sentimentul ca azi e ziua mea. Le comunic baietilor senzatia si ei îmi cînta “La Multi Ani!”. Apreciez asta.

 

Plecam. Trecem de Ieselnita. Fotografiem smîrcuri si pescari. Începem sa ne intersectam cu patrule ce ne întreaba doar unde mergem si atît. E cald asfaltul frige si glumim mereu. Maniacul e vegetarian convins si vrea sa se apuce de yoga, o tema fumata pentru Mike, care încearca sa-i dea mereu peste nas, însa…Maniacu’ nu degeaba-i maniac. Tac si ma distrez.

Aici Dunarea e înca larga. Pare un lac imens, napadita cum e de matasea broastei. Doar în departare se ghiceste albastrie taietura Dunarii, în coasta Cazanelor Mici, dar pîna acolo mai e mult si asfaltul dogoreste. Înaintam cu stoicism, ca pedepsiti de Cel de Sus, pe lînga casutele cochete construite pe palma de pamînt dintre sosea si malul apei. Observam ca masinile mari nu transporta decît materiale de constructie sau imense bidoane din plastic noi-noute carora noi le zicem salande, bazîndu-ne pe proprietatile lor de a pluti chiar si de-a curmezisul Dunarii. Înainte de Cazanele Mici un Nissan, avînd la volan un barbos, opreste de la sine pentru a ne scapa pe noi de corvoada drumului. O clipa sîntem tentati sa acceptam ceea ce ne-a fost oferit cu atîta marinimie, însa scopul nostru e sa vedem Dunarea, asa ca în final refuzam cu mii de multumiri.

Cazanele Mici nu ni se par deosebit de impresionante. Ajungem curînd la confluenta cu Mraconia, loc cunoscut ca paradis al pictorilor. Ascundem rucsacii dupa niste tufe si urcam pe rîu sa aruncam o privire. Ne întrebam ce cauta niste mogîldete spînzurate în corzi, spargînd cu pickamer-ele partea superioara a unui imens dinte de calcar, pe care probabil aceleasi mîini au trasat o imensa cruce cu var. Mraconia se termina printr-un sector strîmt invadat de ape dupa constructia barajului de la Portile de Fier. Totul are aspectul unui fiord cu ape limpezi, doar linistea, ce ar parea fireasca în acest peisaj serafic e tulburata de zgomotul unui agregat instalat pe o constructie plutitoare, ce alimenteaza pickamer-ele. Dincolo de “fiord” orizontul se deschide larg si apa formeaza un golf întins. Revenim la rucsaci, facem o baie binevenita, apoi pornim mai departe. Chiar pe viaductul Mraconia o patrula ne legitimeaza fara intentii criminale. Mike îi serveste cu tigari. De la soldati aflam ca în uriasul dinte de calcar, de circa doua luni, se sculpteaza bustul lui Decebal, lucrarea fiind finantata de Iosif Constantin Dragan. Ne uitam din nou la ea, dar în afara unei forme vagi, naturale, ce aduce cu bustul înaintasului, nu deslusim amanunte edificatoare. Încerc sa mi-o imginez terminata: va fi mareata.

Plecam mai departe. Soarele e înca sus cînd o cotitura a drumului ne scoate în imensul golf al Dubovei. De asta data marimile se dilata, comparatiile se umfla, epitetele plesnesc. Ne trebuie mai bine de o ora pîna în sat unde la o fîntîna ne racorim cu apa proaspata. Ne interesam de la localnici si aflam ca nu e posibil sa parcurgem pe uscat Cazanele Mari. Aici abrupturile se sfîrsesc direct în unda Dunarii facînd imposibila construirea soselei ce îsi urmeaza calea printre dealuri. Ni se recomanda sa înoptam în Ponicova, un sat de peste deal, caci sus pe Ciucar sînt vipere. La drept vorbind ne doare în cot de vipere. Urcam coasta Ciucarului si într-o mica sa de unde golful Dubova si Cazanele Mici se vad perfect, hotarîm sa înoptam. Gasim gramezi de lemne uscate, loc de cort, o vatra veche, însa nu avem apa. Cu trei aschii tragem la sorti si Maniacu e cel care va trebui sa se sacrifice. Nu avem nici-un recipient si Mike insista sa folosim pe post de burduf buzunarul rucsacului sau care înca mai este impermeabil.

În scurta vreme ne instalam tabara caci se însereaza cu mare repeziciune, apoi Maniacu ce a gasit un izvor în apropiere si s-a întors deja pregateste o supa de fasole boabe. Stam la povesti în jurul focului. E noapte demult si focul trosneste lînga noi. Ceva mai încolo începe padurea cu zgomotele ei, batai de aripi, cîntul vre-unei pasari de noapte sau zgomotul unei crengi rupte. E cald. Îmi aduc izolirul si sacul de dormit, hotarît sa înnoptez lînga foc. La ora 12, baietii îmi cînta din nou “La Multi Ani!” si îmi ofera o conserva de carne de vita cu o lumînare aprinsa deasupra, în chip de tort. Originala aniversare, nu-i asa?

 

 

25 septembrie 1994

- Poate trece la un moment dat o barca cu motor pe-aici si ne-ntreaba tipii dinauntru: ”Baieti n-ati vazut undeva apa?”

E una din glumele lui Mike. Mai sporovaim un pic apoi ne culcam. Maniacu’ s-a dus în cort, eu cu Mike am ramas afara. Din cînd în cînd ma trezesc ca sa pun pe foc. Ma supara o crenguta rebela dintr-o tufa de spini. Încerc sa o rup si umblînd cu mîna prin tufis simt o întepatura groaznica. Îmi trag mîna fulgerator, dar în afara unui punctulet minuscul nu zaresc nimic. Durerea se stinge cu greu. Adorm.

 

Ma trezesc peste cîtva timp. Degetul întepat mi s-a umflat usor si ma doare cînd încerc sa-l misc. Ce sa fie? Ma fulgera ideea muscaturii de vipera. La lumina lanternei îmi cercetez degetul: nu se vede decît un singur punct. Sa fie o vipera stirba? Adorm plin de griji.

Racoarea diminetii da desteptarea. Cîteva bucati de jar mocnesc sub spuza. Aud zgomot de motoare si în scurt timp un remorcher si niste barje apar în apele golfului, mistuindu-se în Cazanele Mici. Se anunta o zi splendida. Gatim ceva la repezeala, sorbim un ceai, apoi ne ridicam tabara. Pentru a vedea Cazanele Mari de pe creasta Ciucarului Mare trebuie sa urcam un pinten împadurit. Ascundem rucsacii, apoi iesim din padure pe un fel de platou ciuruit de doline. Avem la noi bîte si sîntem mereu cu ochii dupa vipere. La marginea platoului gasim ruptura abrupta a peretelui, ce se termina jos în apele verzui ce poarta un cordon de matase verde. Pe malul celalalt soseaua se vede pe alocuri, iesind dintr-un tunel pentru a intra în altul si tot asa cît vezi cu ochii. La marginea apei într-o poienita se zaresc cîteva masini, iar pe apa mai jos o barca. Nimic nu aminteste razboiul. În aval, orizontul e barat de Ciucarul Mic scaldat în soare la ora asta. Pornim în amonte pe marginea zimtata a abruptului ce ne scoate din cînd în cînd în afara pe veritabile balcoane. E o liniste absoluta întarita de dogoarea soarelui ce alunga la umbra vietatile pamîntului. La capatul cazanelor ramînem înmarmuriti: pe zeci de km înainte, înzecindu-si latimea, Dunarea se-arata dreapta ca un canal, imensa si tacuta ca un colos dormind. Ne-ntoarcem tulburati mîncînd porumbele ca sa ne stingem setea. Sugrumati de aceste mici rautati privim din cînd în cînd fluviul ce curge sub noi.

- Ti- ai da drumul pe o tiroliana cu un capat aici si unul acolo jos pe celalalt mal?

Mike priveste o clipa, evalueaza parca distanta apoi încuviinteaza. Sînt aproximativ 300 de m. Nu-l cred.

Ajungem cu greu deasupra largului golf al Dubovei. Cineva spunea ca aici si-a desertat Dumnezeu sacul cu frumuseti. Pe el îl cred. Fotografiem, apoi mînati de sete coborîm grabnic la rucsacii nostri ce ne asteapta la umbra padurii. Culegem pere dintr-un pom iesit în cale la cîtiva zeci de m de locul unde cu o seara în urma ne-am întins cortul, apoi coborîm în Ponicova exact în dreptul bufetului. Ne desfatam cu suc, rahat si “bomboane cu pumnul”, apoi alune si toate acestea în timp ce urmarim la un TV color desene animate cu femei instant.

E cald. Adapostiti la umbra unei statii de autobuz ne încercam norocul la autostop. Din cînd în cînd trec patrule graniceresti, masini mai putin. Au mai mult noroc ce-i ce calatoresc la Orsova, dar dupa putina asteptare, reusim si noi sa oprim un autobuz ce face o cursa neregulamentara pîna în Liubova, un sat de pescari la vreo 30 de km de Moldova Noua. Urcam. Lînga el, soferul mai are un ortac. Înauntru miroase a benzina de la cele doua butoaie de tabla de mare capacitate ce zac la pupa. Pornim de-a lungul Dunarii, pe un drum neasfaltat de pe care masina ridica nori de praf, trecem pe lînga turnurile fostei cetati Tricule, apoi ne continuuam calatoria. Cînd ajungem la Liubcova soarele sta sa apuna. Coborîm într-o intersectie, lînga un localnic ce vinde cisme pescaresti. Sîntem asigurati ca peste o ora, din intersectia asta o masina de muncitori ne va duce la Moldova Noua, pîna atunci însa mergem sa vedem Dunarea ce împrastie lucirile portocalii ale soarelui în agonie. Zarim nu departe un port pescaresc si o pornim într-acolo pe îngusta stradela. La început, sirul lung de butoaie din tabla din fata fiecarei case ni s-a parut a fi o coincidenta prea deasa, apoi privind prin porti în curtile larg deschise si vazînd aceeasi coincidenta de butoaie si canistre pline de benzina ne-am dezmeticit de-adevaratelea. Ne strecuram printr-un adevarat depozit de benzina, printre oameni ce o transportau în toate directiile cu canistra, cu caruciorul gemînd de butoaie, cu autoturismul, caruta, tractorul sau cei mici cu damigeana. Parca jucam într-un SF în care trei intrusi ajung într-o comunitate în care cineva dinafara, mai presus de orice, îi conditiona sa care benzina, stergîndu-le memoria oricarei alte activitati.

Ajungem în micutul port. Cîteva barci din lemn joaca pe valuri. 2-3 pescari pun la uscat un navod, cîtiva cara motoare de puteri mici pt. barci. De la o posta se vede ca activitatea traditionala a decazut. În fata mea, siluetele negre ale barcilor si cea a unei rate saltînd pe valuri se profileaza în taietura portocalie a defileului. Încadrez cu grija acest cliseu de zile mari, dar nu apuc sa-mi duc la capat intentia ca, de la un post graniceresc aflat în imediata apropiere, 2 graniceri îmi interzic gestul. Sîntem legitimati din nou. Ni se explica faptul ca nu avem voie sa fotografiem pe o raza de … Sîntem foarte întelegatori, împachetam totul si ne carabanim. Observam ca si localnicii ne iscodesc din priviri si le dam dreptate: ca noi veniti nu stiu ce hram purtam. Revenim în intersectie, peste drum de vînzatorul de cizme si alte nimicuri, ace, brice si carice. Ma supara degetul întepat. S-a umflat un pic si ma doare cînd îl îndoi.

Hotarîm sa facem autostop, dar nu prea avem noroc. Cu toate ca sîntem la marginea localitatii, toti soferii ne fac semn ca nu merg mai departe. Nu întelegem nimic asa ca continuam sa urmarim drumul benzinei. De sus Liubcova cu locuitorii ei ar parea un musuroi de furnici ale caror drumuri se întretaie, fiecare ducîndu-si benzina unde stie el. La un moment dat, un barbat mai în vîrsta se opreste lînga noi:

- Nu le mai faceti semn, ne zice, nu va ia nici unul. Astia merg 1 km–2 mai încolo, la “embargo”.

- La “embargo”?!

Ne face un semn care s-ar putea traduce prin: “ Ce dracu nu v-ati prins înca?”

- Toti?!

 

- Tineretul se ocupa de asta. O spune dezaprobator, parca cu rusine fata de situatia creata. Pleaca.

Cum s-ar zice ne-am mai lamurit un pic. Mîncam conserve pe marginea drumului în timp ce nu departe de noi, în faptul înserarii tineretul se aduna debarcînd din autovehicule decapotabile, majoritatea iugoslave. Sînt îmbracati smechereste, la moda zilei, cu geci de piele si pantofi cu leduri la calcîie, tin pe dupa umeri o fata trasa si ea la pantaloni strînsi pe picior si “pumeti” si se lauda care mai de care:

- Am adus ieri x litri…

 

- Am facut ieri x lei…

- Diseara…

- Cine nu risca nu cîstiga…

Îi privim amuzîndu-ne.

 

- Parca vad, zice Mike, ca nici vînzatorul de cizme nu e vînzator. Daca te apropii de el se face ca-ti arata vreo cizma în timp ce-ti sopteste confidential: “mai sînt doua locuri în barca”. Ne amuzam copios, apoi lînga noi opreste o cisterna. Soferul coboara si ne descoase pe dedeparte sa se lamureasca daca sîntem periculosi sau nu, în timp ce zvonurile pornesc ca vîntul de-a lungul tuturor strazilor ce pleaca din intersectie: A VENIT BENZINA! Începem sa credem ca e periculos sa mai ramînem prin zona.

S-a înnoptat. Ora pîna la venirea masinii de muncitori s-a scurs demult în zadar. Azi noapte s-a trecut la ora de iarna si realizam ca soferul autobuzului, mult mai la curent probabil cu pretul benzinei si cursul valutar, a ignorat aceasta conventie. Sîntem asadar în prelungiri. Am timp sa reflectez la ineditul acestei zile, ziua mea cum se obisnuieste sa se zica, de parca în ziua asta nimeni n-ar mai avea voie sa traiasca. Acum 4 ani de ziua mea am stat închis în beci zidind peretele laboratorului foto, acum 3 ani am împartit coate si pumni la cazare, acum 2 ani am serbat cu vin la Izvoare si am fost cu Ildi, Alina si Dan în Cheile Tatarului, anul trecut am developat toata ziua daipozitive ORWO, iar anul acesta… În sfîrsit masina. Ne înghesuim în duba din spate printre oameni simpli, muncitori plecati la schimb sau tarani cu treaba la oras. Drumul e tot un hop si-o groapa. Adorm.

E aproape ora 21 cînd debarcam în Moldova Noua. E bezna si cineva ne conduce lînga un parc, de unde pleaca masini cu mineri în Carbunari. În seara asta nu pleaca nici una, dar a doua zi dimineata ar fi sanse. Conform temperamentului din sud, nimeni nu stie cînd va pleca si nici nu-l intereseaza. Cert e ca va pleca. Ne-nvîrtim un timp fara a gasi o solutie pentru a înnopta, apoi lasînd mofturile la o parte ne întindem pe jos, în cel mai întunecat colt al parcului. E caldut. Zgomotele nocturne ale strazii. De undeva miroase a cacat. Adormim cu speranta ca nu de sub izolir.

 

 

26 septembrie 1994

Ma trezesc cu sentimentul ca sînt privit. E dimineata deja, zgomotul masinilor amestecat cu cel al pasilor grabiti se aude distinct. Deschid ochii. Maturatoarele parcului stau în grup si ne privesc.

- Si asta noapte au fost aici, zice una.

Ne amuzam. Înainte de a ne carabani, Mike încearca senzatii tari pe scaunul foarte strîmt al unei roti verticale. Pîna în punctul mort superior îl urc lin împreuna cu Maniacu’, apoi urmeaza coborîrea vertiginoasa si oscilatiile bezmetice ale scaunului ce-l zgîltîie mai tare ca orice duba de muncitori.

Împreuna cu multi altii asteptam masina ce trebuie sa duca schimbul la Carbunari. Observ din nou temperamentul sudist al navetistilor pentru care timpul e etern, acea latura orientala ce pune barbatului în mîna siragul de margele ce trebuie împinse una cîte una cu degetul, un fel de clepsidra a timpului pierdut. Nu sîntem sudisti, nu sîntem obisnuiti cu aceasta pierdere de vreme asa ca stam ca pe ace, întrebînd mereu ora probabila de sosire a dubei sau fugind nerabdatori spre prima masina oprita. Orele trec si încet ne “orientalizam” si noi, timpul ne blazeaza si-n lipsa siragului de margele aruncam cu zarurile. Jucam “sportul mintii”, apoi trombon pe pedepse si iata-ma, primul pierzator, calarind o superba caprioara de beton varuit ce se adapa din bazinul fara apa al parcului, sub privirile destinse ale unui soldat. Urmatorul pedepsit e Maniacu’ pe care-l dam cu roata încercata de Mike, pe post de supliciu. Au trecut deja cîteva ore de asteptare asa ca venirea dubei ne apare tuturor ca un lucru firesc. Refacem drumul în sens invers spre Carbunari, aducîndu-ne aminte de un indicator sau de vreo curba mai strînsa, remarcate acu’ vreo 4 ani cînd veneam din Cheile Nerei cu speranta de a strabate Clisura Dunarii pe puntea unui vas. Vremea e superba si în haosul hurducaielilor încercam sa legam o conversatie cu un muncitor. În sfîrsit Carbunari, acelasi sat nenorocit, pe care-l depasim îndreptîndu-ne la pas spre Sasca Montana. Coborîm în padure pe lînga gura unei mine, desprindem de trunchiul unui copac doua ciuperci imense, una eu si alta Mike, apoi ne urmam drumul cu ele în rucsac. Mike si-a învelit ciuperca cu un tricou ca sa nu-si murdareasca rucsacul nou si odata ajunsi în Sasca a regretat profund gestul fiindca ciuperca îndaratnica l-a parasit pe nesimtite cu tricou cu tot. Cumparam pîine si împinsi de dorul unei bai în unda rece a Nerei luam drumul cheilor…

 

- Dorin Chis -

 

HOME  inapoi