Crişul Negru la Borz (jud. Bihor): o chemare!

 

Orice acţiune poate fi o sămânţă. Faptul că anul trecut, într-o tură pe la bujorii sălbatici de la Borz, am aruncat o privire cursului Crişului Negru, a stat la baza turei nautice de duminică. Desigur, mai trebuia să se ivească şi conjunctura favorabilă numită apă mare, conjunctură pe care primăvara ploioasă a asigurat-o cu vârf şi îndesat.

 

Crişul Negru împreună cu Crişul Alb şi cu Crişul Repede sunt cele trei Crişuri ce explică toponimia regiunii Crişana. Numele Crişului Negru este o curiozitate în sine, fiind un pleonasm, Criş provenind din dacicul krisos ce însemna negru. Râul se formează din contopirea altor două crişuri ce izvorăsc în Munţii Bihorului şi care după 144km trec în Ungaria unde se varsă în Tisa. Pe teritoriul ţării noastre el are un parcurs montan, după care iese în Câmpia de Vest. Propunerea mea era de a străbate porţiunea de defileu, aval de orăşelul Beiuş, între localităţile Uileacu de Beiuş şi Sânnicolau de Beiuş, un traseu pe apă de 12km, fără ruperi de nivel şi fără construcţii hidrotehnice. Singurele riscuri erau sălciile amfibii ce ne-ar fi putut dezechilibra cu tentaculele lor sau rapiditatea curentului, combinată cu valuri uriaşe ce ne-ar fi putut prinde pe picior greşit. Ca avantaje ar fi şoseaua ce urmează fidel cursul văii şi care asigura asistenţă de la mal în caz de necazuri.

 

Am plecat împreună cu Cosmina, Fred, Adi şi Marcel. De partea noastră le aveam pe Baghera (Fordul negru), Gringo (caiacul Wood Duck) şi Verişorii siamezi (cele două plastice). Ideea era de a face două echipe, una pe şosea cu maşina, cealaltă pe apă cu caiacele şi de a face două coborâri schimbând echipele între ele.

 

Startul a fost stabilit la Uileacu de Beiuş, aval de baraj. Primii au plecat pe apă Fred, Adi şi Marcel. Râul era umflat dar nu atât de mult cât m-am aşteptat. Zdrenţele de nylon ce atârnau de crengile tufelor şi ale copacilor de pe maluri se ridicau cu vreo 2 metri mai sus decât actualul nivel, semn că am întârziat un pic. Chiar şi apa era deja destul de curată. Totuşi, privit de pe mal, râul alerga nebuneşte, ca o bandă rulantă scăpată de sub control.

 

Nici n-am apucat să le facem prea tare cu mâna că Adi ne-a şi arătat fundul caiacului. Târât de apă a ieşit destul de greu la mal, plătind tribut ochelarii. Echipa s-a pus pe treabă şi a golit caiacul de apă, după care s-a mistuit în orizont.

 

Am mai rămas pe dig bucurându-ne de soare, după care am pornit agale spre podul de la Urviş, convenit ca punct de întâlnire. Pe drum am dat peste un indicator ce arăta direcţia spre punctul final al turei. Dar nu indica bine

 

Am ajuns la podul de la Urviş chiar când caiacele treceau pe sub el. Se pare că râul avea viteză mult mai mare decât aproximasem noi...
-Şi-am fi ajuns chiar mai repede dacă nu m-aş mai fi îmbăiat eu încă de două ori, se lăuda Adi.
Pe scurt, o creangă interpusă pe traiectorie l-a descălecat atât de metodic că a rămas gol goluţ, fără lance şi fără armăsar, apoi a treia oară nici nu mai ştie cum a rămas pe jos. Hotărât să câştige experienţă a schimbat cu Marcel, fraternizând cu Gringo.
-Cu ăsta e domnie!

 

Am convenit că îi aşteptăm la podul de la Sânnicolau, până la care mai aveau de trecut locul numit "La vultoare". Vultoarea se depărta de şosea şi nu era accesibilă fotografului dar i-am prins pe băieţi ceva mai jos la "repetiţii".

 

În final am găsit o plajă nămoloasă unde ne-am regrupat în jurul Bagherei. Prima parte se terminase. O mică băltoacă se forma din apa provenită dintr-un ghem de haine aruncat în grabă.
 

N-am putut pleca. Baghera patina. Mi se păruse mie terenul cam moale dar am mizat pe faptul că eram 5. Am pus mâna la împins, la făcut balans şi alte alea alea la finalul cărora nu m-am putut abţine să nu-l întreb pe Fred:
-Neoprenul tău miroase aşa a cauciuc încins?

Motto: "Dacă v-a plăcut,
Dacă v-a plăcut,
Dacă v-a plăcut şi numai dacă v-a plăcut
O luăm de la-nceput!"

Baghera ne-a dus înapoi la barajul de la Uileac de unde am ieşit pe râu cu Cosmina şi Fred.

 

Râul era plin de vitalitate şi de acum noi făceam parte din el. Înfigeam padela în apă ca într-un aluat şi întorceam caiacul în jurul ei într-o mare de bulbuci. Era grozav. Mă opream din când în când să fotografiez şi până terminam, apa mă ducea periculos de aproape de sălcii. Îmi plăcea însă. Ba frânând, ba ţâşnind cu putere, evitam capcanele râului. Acolo unde cursul se domolea, puneam şi noi padela jos şi plutind neauziţi ascultam ciripitul păsărilor. Fiind parte din râu, aveam prilejul de a vedea tot acel peisaj cum există atunci când nimeni nu-l perturbă, când este doar cu el însuşi.

 

Întotdeauna se întâmplă aşa. Acasă îmi imaginez toate situaţiile posibile şi iau măsuri, dar când ajung pe râu văd că am fost prea prăpăstios şi mă relaxez. Neîncăpându-mi în piele de surescitare, nu mi-am luat în caiac echipamentul pregătit minuţios acasă şi când ploaia ne-a surprins în raza localităţii Borz, am regretat această grabă. Cerul negru venise peste noi cu rapiditatea ploilor de mai. Prima dată am remarcat ciocanele de vânt. Deşi râul gonea, vântul din faţă ne ţinea în loc şi trebuia să padelăm ca să ne continuăm drumul. Apoi au venit perdelele reci de apă. Mi-ar fi fost de ajuns căciula, dar nu o aveam. Mi-am pus vesta de salvare pe cap şi ne-am continuat parcursul.
Când am ajuns la podul de la Urviş, ploaia trecuse. Marcel era la post cu aparatul foto şi am trecut pe dedesubt ca armatele victorioase pe sub Arcul de Triumf.

 

Mai departe urma "Vultoarea" cu pasajele ei pregătitoare.
 

Fred povestea că râul se îngustează mult în curbă şi imediat se intră direct în valuri dar că este apă destulă şi nici un bolovan nu se arată la suprafaţă. Având fustiţele trase peste cockpituri, am intrat cu chiote direct în mijlocul bulboanei. Într-o clipă un val de apă m-a îngropat până la bărbie şi am simţit apa intrându-mi pe sub haine pe la guler, scurgându-se jos pe piept. A fost utimul act al cursei căci în faţă se zăreau podurile de la Sânnicolau unde am tras la plaja mâloasă. De astă dată Baghera ne aştepta mai la distanţă, pe teren ferm.