|
|
Aşa cum am încercat să sugerez încă din titlu, de astă dată am ajuns pe lacul
de pe Tisa. Sâmbătă dimineaţă am plecat din Oradea împreună cu Cosmina şi
nelipsitul Mike şi după 2,5 ore (130km) parcam la complexul balnear din
Tiszafured, situat chiar pe malul gârlei (parcare gratuită - cum treceti peste
calea ferată la ieşire din localitate, prima intrare pe stânga).
Pentru început ne-am asezat româneşte la prânz
- un prânz grăbit de peisajul în
mişcare ce ne trecea prin faţa ochilor: câteva canoe din care se vâslea alene.
Chestia asta este în stare să te înebunească aşa că am aruncat cât colo merindea
şi am ieşit pe apă.
În sfârşit eram pe Tisa! Numai noi şi cititorii acestui thread ştiu ce greu a
fost! Am pornit pe canalul umbrit, minunându-ne de frumuseţea naturii sălbatice:
maluri înţesate de arbori năpădiţi de plante căţărătoare, canalul împestriţat cu
nuferi, raţe sălbatice şi alte păsări şi, din când în când câte o barcă cu motor
ca să ne trezească din reverie.
După 1,5km canalul ne-a vărsat în Tisa. La subsuoara canalului am găsit un stâlp
cu tăbliţe indicând locul în care ne găsim şi direcţiile de urmat pe traseele de
agrement ce treceau prin acel loc.
Mare apă! Cu ochii pe GPS consemnez un curent de 0,8km/h. În scurt timp trecem
pe sub poduri (rutier si de cale ferată) şi nimerim în plin poligon de arătat
muşchii motoarelor de pe bărci: din toate părţile suntem asaltaţi de siaje
nervoase printre care micile noastre ambarcaţii fug speriate ca rudele de la
ţară nimerite în mijlocul bulevardului. Planul era să coborâm câţiva km buni pe
Tisa însă în aceste condiţii ieşim pe primul canal cu indicator, căutând
liniştea umbrită a unei căi necirculate. Brrr, ce experienţă neplăcută!!!
Da, ştiu că par din secolul trecut însă în materie de agrement nu îmi place
motorul. Indienii americani numeau civilizaţia "marele zgomot" şi se retrăgeau
din calea ei fiindcă le distrugea serenitatea. Iată ce scrie Sam Rizzetta ăn
prefaţa cărţii sale (Construcţia de caiace şi canoe, calea rapidă şi uşoară):
"De atunci am avut multe şi interesante experienţe cu bărci, de la cele mai mici
caiace până la monstruoasele vase de linie şi aproape totul între aceste limite.
Am fost propulsat de către vele, electricitate, gaz, petrol, cărbune, şi abur,
dar eu mă mulţumesc să vâslesc solo într-o mică ambarcaţie uşoară. Bărcile cu
motor pot fi rapide şi au posibilitatea de a transporta lucruri pe ape mari. Dar
ele aduc, de asemenea, zgomot, fum, poluare, costurile ridicate, precum şi
probleme complexe de întreţinere, remorci, şi taxe. Am vândut ultima mea barcă
cu motor anul trecut. Există o bucurie specială atunci când te deplasezi tăcut
peste apă, doar prin puterea ta. Exerciţiul este reconfortant şi revigorant.
Pacea vine de la conexiunea intimă cu apa şi natura sălbatică şi în timp înveţi
să apreciezi frumuseţea naturii. Excursia necesită o planificare atentă, precum
şi învăţarea şi exersarea abilităţilor care te fac tot mai competent, mai
degajat în aer liber, şi mai independent pe apă. Şi, probabil, antrenamentul
mental şi fizic au făcut să devin un fan de bărci.
Canoele şi caiacele m-au purtat prin locuri în care bărcile cu motor nu pot
ajunge. Am fost înconjurat de sute de lamantini prietenoşi în apele tropicale şi
am luat cina în sunetul cufundarilor şi în strălucirea luminii nordului, pe
lacurile pustii din zonele boreale. Am navigat cu canoea mile întregi prin
lacuri ca o bijuterie, precum şi pe râuri unde rareori întâlneşti o fiinţă umană.
Elani, urşi, vidre, castori şi delfini bruni au înotat alături de mine, fără
prudenţă. De multe ori am privit nemişcat cum vulturii au smuls peştii din apă
chiar de lângă canoea mea şi a zburat deasupra capului aproape la îndemână.
Râurile înspumate din Appalachia au fost un minunat loc de joaca si refugiu
natural unde, uneori, a trecut o zi fără să văd o altă fiinţă umană.
Acestea sunt doar mostre de minuni deschise de noi, ca vâslaşi. Un caiac sau
canoe poate fi un magic prilej de aventură şi o legătură mai strânsă cu natura."
Poate că nici Sam nu v-a convins: nu are importanţă. Să vă arat totuşi cum ne-am
tupilat neauziţi pe acest canal.
Străbaterea canalului a fost deosebit de plăcută, nu numai datorită peisajului,
ci şi pentru că arborii umbreau traseul asigurând răcoare. Bineânţeles că ne-am
fi putut întoarce "pe propriile urme" numai că nu ar fi fost aventuros şi atunci
am hotărât ca la capătul canalului să ieşim in largul lacului de unde,
bazându-ne pe hartă şi GPS, să găsim în zidul de trestii un îngust canal ce
ne-ar fi adus din nou la cursul principal al Tisei. Doar că ...
Pe hartă întinderile albastre par nesfârşite numai că, la faţa locului, aceste
întinderi sunt fragmentate de brâuri de trestii, de câmpuri de plante plutitoare,
etc., astfel că doar pe canale se poate trece nestingherit. Înaintam aşadar pe
canal sperând să debuşăm în marele lac, ceea ce nu se întâmpla. Canalul se
lărgise şi vegetaţia arborescentă cam ceda în faţa păpurişului, însă întinderea
de apă pe care o aşteptam se lăsa aşteptată mai ceva ca marea falie Atlantică.
La un moment dat am ajuns la un îmbietor ponton din lemn unde am făcut popas de
o piersică.
Un mare panou ne-a pus în temă cu fauna locală, în timp ce la mică depărtare se
ghicea printre coroanele copacilor un observator. Ne-am îndreptat într-acolo cu
gândul de a urca să vedem mai bine peisajul însă un ranger ne-a oprit la
piciorul scării să ne întrebe dacă avem bilet şi cum nu ştiam ce-i ăla, ne-a
trântit un:
-Go away!
Ceea ce am şi făcut. În porţiunea asta a canalului ne-am întâlnit din ce în ce
mai des cu canoe pline de tineri râzând, ceea ce însemna că ne apropiem de un
punct de închiriere de echipament nautic şi în scurt timp am ieşit la larg: în
faţă se zărea ştrandul şi debarcaderul de la Porozlo.
Aici ne-am fi dorit să înoptăm numai că maşina era în Tiszafured, de cealaltă
parte a lacului. GPS-ul arăta că la venire am făcut 13km şi cum drumul de
întoarcere era cu ceva mai lung mi-am văzut coechipierii desumflându-se. După ce
le-am expus situaţia, de comun acord am hotărât să tragem la mal şi să merg pe
şosea după maşină (cam 8km).
În Porozlo, pe lângă caiace şi canoe se puteau închiria şi biciclete, numai că
eu nu aveam la mine bani, în plus maşina era plină şi nu aş fi avut cum să o
aduc înapoi, aşa că am pornit curajos perpedes. Ştiam că Fred era pe drum spre
noi cu motocicleta şi după aproximativ 1,5km l-am recunoscut rulând pe şosea. Cu
ajutorul mâinilor nu mi-a fost greu să-l opresc şi pe şaua motocicletei,
fluturând din pleoape din cauza vitezei, am ajuns în doar câteva minute la
destinaţie.
Seara am petrecut-o în campingul din capătul sudic al localităţii, răcorindu-ne
cu bere Borsodi, apoi încălzindu-ne la loc cu un vin roşu de Recaş. Sub asaltul
nu foarte convingător al ţânţarilor, vecinii noştrii mestecau într-o căldare
uriaşă cu bograci.
Dimineaţa am strâns tabăra şi ne-am mutat în micul port de ambarcaţii. Deoarece
aveam de gând să închiriem un caiac pentru Fred, aveam parcarea gratuită (altfel
costa 500 forinţi - 100 de forinţi = 1,6lei). Până ce prietenii mei au dat la
apă caiacele, în ciuda faptului că habar n-am să gesticulez maghiara, mi-a
revenit cinstea să tratez închirierea, fiind orădean de baştină, adică mai de la
graniţă: Fred - francez, Mike - din Suceava şi Cosmina din Sibiu.
Am găsit cu uşurinţă dugheana şi m-am adresat cât se poate de simplu:
-Egy kajak, kérem (un caiac vă rog)
Bineânţeles, e o capcană în a pronunţa corect singurele trei cuvinte pe care le
cunoşti dintr-o limbă căci tipa s-a apucat să-mi turuie pe limba ei, lucru ce
mi-a adus aminte de încă trei cuvinte:
-Nem értem a magyar (nu înţeleg maghiara)
M-a privit bănuitoare:
-Mielőtt beszélni ... (înainte vorbeai ...)
În fine, cu pixul si hârtia am înţeles că ne va costa 400 forinţi/oră şi vom
plăti la întoarcere aşa că am luat o vestă, o padelă (rudimentară) şi un caiac
străvechi din fibră de sticlă şi am ieşit pe apă.
Pentru azi am lăsat canalele şi ne-am propus să experimentăm luciul întins al
lacului, spre care am pornit pe braţul Tisei Mici.
La fel ca şi Tisa Mare, dar nu cu aceeaşi intensitate, şi acest braţ este
parcurs de multe ambarcaţii cu motor, însă de cum ieşim pe un canal lăturalnic
ce ne varsă în lac, rămânem aproape singuri. Apa e aproape oglindă, deja este
torid şi atunci când în cursul unei şedinţe foto de la marginea unui câmp de
flori galbene îl aud pe Fred plescăind în spatele meu, suspectez că mişcarea a
fost voită. Din fericire apa nu e adâncă (doar până la brâu) dar chiar şi aşa
reintrarea în caiac se lasă cu căteva giumbuşlucuri.
Continuăm traseul pe lac însă pe la ora prânzului
realizăm că circuitul propus este prea mare pentru a-l termina în timp util
(Mike are un tren de prins) şi hotărâm să facem cale întoarsă.
Cu toată ora înaintată, mai găsim timp de o baie, prilej pentru a încerca
tehnicile de reintrare în caiac şi chiar rollback-ul (nereuşit!)
Fazele reintrării în caiac
Urmeaza rollbackul:
Chiar dacă nu ne-a reuşit rollbackul (a mers doar roll-ul, în loc de back a
ieşit doar Fered), am concluzionat că ieşirea a fost plăcută şi mai mult, că
zona este frumoasă, meritând cu prisosinţă să mai venim. Ne-am împachetat
jucăriile şi am dat să plecăm ... dar parcă lipsea ceva. Aaaa, daaaa: Mike n-a
făcut nici o boacănă!
-Nici nu şti câtă lume ai dezamăgit, îi spun.
-Lasă că s-a răsturnat Fred în locul meu ...