E dimineață. Cârpa e din nou uscată și genunchiul încă doare. Nu știu dacă voi fi în stare să cobor la șosea. Îmi fac rucsacul și cobor la ferestruica bucătăriei să-mi comand un ceai.
-Nu aveți cumva o fașă elastică? o întreb pe fata de la bucătărie
-Nu mai avem. Am avut câteva astă primăvară dar le-am tot dat turiștilor ...
Îmi mestec mâncarea căutând să-mi amintesc traseul. De la cabană se coboară ușor până la rămășițele elicopterului prăbușit, se trece de gâtuitura văii apoi urmează o lungă porțiune pe curbă de nivel, coborâșul dur prin pădure până la cabana Turnuri, continuarea tot dură, serpentinată pe vale, apoi o lungă porțiune pe curbă de nivel șerpuind peste vreo 3 muchii, o nouă coborâre serpentinată prin pădure și apoi drumul forestier ce iese după aproximativ 7 km în orașul Victoria. Lung. Îmi trebuie un toiag. Scotocesc cu privirea în colțul odăii, acolo unde sunt adunate câteva mături laolaltă cu mopuri și alte scule de făcut curat. O coadă neverosimil de strâmbă nu mai păstrează nimic la capăt și o confisc pentru un scop mai nobil. Îmi termin mâncarea, îmi iau rămas bun de la cabanieri și sprijinindu-mă ca Moise în toiag, ies în fața cabanei.
Afară e frig și ceață oarbă. Știu că asta nu înseamnă nimic, că este doar urmarea orei matinale și că odată ce soarele se va iți peste creastă, ceața se va volatiliza lăsând atmosferei limpezimea de cristal. La anexe doi tineri pun samarele pe măgari, pregătindu-se să o ia la vale după marfă. Îmi iau inima în dinți și pornesc. Piciorul și-a mai revenit de aseară dar tot mă fulgeră cu durere de câte ori mă las pe el. Sper că după ce se va încălzi, durerile vor mai ceda și în plus, încerc să-l suplinesc cât pot de mult cu toiagul pe care îl folosesc încă cu stângăcie.
Cobor destul de iute până la elicopter. La începutul anilor `90, când am trecut pe aici prima dată, fuselajul era încă întreg. De atunci însă, odată cu restrângerea activității sau chiar închiderea multor uzine din orașele de la poale, oamenii au urcat, au făcut bucăți aluminiul scump și l-au cărat la centrele de preluare obținând bani pe măsura trudei. A mai rămas în iarbă, drept mărturie a accidentului aviatic, doar blocul motor, mare și greu, de neurnit. Pentru mine locul nu are o valoare emoțională deosebită, drept urmare nu fac aici decât un scurt popas, doar ca să bifez atingerea primului reper din parcursul de azi.
Poteca trece de gâtuitura văii și se angajează pe fața abruptă a versantului în câteva serpentine. Am mai pierdut din altitudine și astfel am ajuns sub plafonul de nori ce constituiau ceața din căldarea superioară. Mă opresc ca să-mi scot geaca de Goretex. Din acest punct pot urmări cărarea până la pădurea de brad de deasupra cabanei Turnuri și îmi propun să nu mă opresc până acolo.
Pe curba de nivel piciorul nu mai protestează și iau viteză. Aud în spate talăngile măgarilor și în minte încropesc un concurs stupid cu aceste dobitoace: nu mă voi lăsa depășit, cel puțin nu până la coborâșul abrupt din pădure. O vreme mă țin bine însă talăngile se aud tot mai aproape. În final reușesc. La limită.
Prin pădure pierd altitudine cu repeziciune. Acum șontâcăiesc în spatele măgarilor pe care doar faptul că poteca serpentinează sub mine mă ajută să nu-i pierd din vedere. Acoperișul roșu al cabanei Turnuri se zărește ca o pată mică dedesubt.
Mi-am propus o pauză la cabană și cu gândul captiv la această binefacere, uit o vreme de necazuri. Când ajung, în sfârșit, pe mica terasă de piatră din fața intrării, îmi spun că nici n-a fost atât de greu. Situația e de natură să-mi crească moralul: după elicopter, este al doilea reper atins. Hai că merge!
Intru pentru câteva clipe în sala de mese pe care o găsesc neschimbată. Aici am petrecut, acum mai bine de zece ani, câteva revelioane. Pe atunci, ajutor de cabanier era Ajax, uriașul Saint Bernard ce parcă dormita tot timpul. Bietul, s-a dus demult. Îmi aduc aminte de noaptea de revelion în care coșurile de pâine dispăreau misterios și de Corina care, în clipele de confuzie generală, le scotea de sub fața de masă, goale, în timp ce șoptea ca pentru ea:
-Mănâncă, purcelașule ...
Ies la aer și mă așez pe o băncuță. Din cămăruța cu priciuri se ivește un turist cu periuța de dinți în mână. Băieții cu măgarii au poposit și ei, convenind cu cabanierul asupra mărfurilor pe care le vor aduce din vale. Plec mai departe.
De la Turnuri poteca coboară abrupt în serpentine. O vreme, piciorul odihnit face față, apoi, când să protesteze, poteca se îndreaptă urmând curba de nivel. Parcursul de până acum mă îndeamnă să fiu optimist. Cu pauze, încet, încet, nu am nimic altceva de făcut toată ziua decât să ajung la șosea.
Tropăitul mărunt al măgarilor mă ajunge din urmă. Acum poteca serpentinează din nou abrupt și mă trag din potecă pentru a le face loc să se bulucească spre râu. Știu că aici, la adăpostul unei uriașe stânci există o mică băncuță pe care mă așez pentru un scurt popas. Curentul de aer, antrenat de râu, îmi face bine. Rămân o vreme pe băncuță ascultând vuietul râului, apoi îmi dau cu apă rece pe față și plec mai departe. De aici înainte, poteca se strecoară în coborâre lină dealungul văii, pe sub brazii bătrâni. Câte-un buștean căzut în cărare sau uneori vreun bolovan mă întârzie obligându-mă să mă folosesc de toiag, apoi apar din nou serpentinele, dealungul cărora recunosc cu bucurie o sumedenie de indicii cum ar fi amenda de la țeava cu gaz. Ochii îmi sunt deajuns ca să mă ghideze în prezent, în timp ce gândurile mele fug înapoi în timp, în iarna lui 1993, când împreună cu toți cei aflați la cabană am coborât voluntari pentru a căra cu spinarea bucatele viitoarei mese de revelion. Eram pentru prima dată în Făgăraș și Costi, băiatul de care mă atașasem, îmi arăta secretele traseului:
-Aici, la trunchiul ăsta prăbușit ce seamănă cu o țeavă cu gaz, începe o scurtătură ce ne scoate aproape de indicatoare ...
Costi lucra la una din fabricile de muniție de sub munte și un accident de muncă, o explozie, îl lăsase fără partea din față a danturii. Ne-am împrietenit imediat și la sfârșitul turei, când fiecare a luat-o către casă am refuzat să ne schimbăm adresele:
-Dacă e să ne întâlnim, ne vom mai întâlnim, sus pe munte ...
De la indicatoare poteca se domolește din nou, tăind pe curbă de nivel cinci muchii. Într-unul din pliuri, la câțiva zeci de metri de râul ce coboară din versant, Costi mă scoate din potecă și mă împinge să sui un perete abrupt de pământ, pe sub brazi. Aproape acoperit de zăpadă, un mic monument marchează neștiut, o viață frântă:
-A fost o prietenă. A luat-o avalanșa, chiar aici.
Nu-mi vine să cred. Panta nu e mare, în plus locul e împădurit. Cum se poate una ca asta? Dar viața ne este întortocheată și plină de neprevăzut și micul monument pe lângă care lumea din potecă trece fără ca măcar să bănuiască, marchează concret acest lucru.
Iată râul, iată și taluzul de pământ pe care-l urc cu inima bubuind. Micuțul monument e tot acolo, credincios. Ridicat în calea uitării unei ființe dragi, are pentru mine o altă semnificație. Semnele timpului au pus stăpânire pe loc, acoperind piatra cu mușchi și înegrind metalul până la a face aproape ilizibile literele de pe plachetă, însă amintirile mele sunt vii, curate, exact ca în clipele ce le-au zămislit. Au trecut 17 ani de atunci. Cu Costi nu m-am mai întâlnit niciodată.
De aici înainte drumul e monoton. Ajuns în drumul forestier, știu că sunt ca scos din munte. Piciorul mă deranjează în continuare dar drumul e relativ drept și în plus, de aici înainte sunt șanse să prind vreo mașină. Până în oraș mai sunt șapte kilometri. Nu mă grăbesc ...
Dorin Chiș - Oradea - iulie 2012