Jurnal India

Nilgiri Tea

01.01.2013

Şi în India, ceaiul a pătruns de la mama lui, din China, iar englezii, mari amatori, au incurajat cultivarea lui. După regiunea în care se cultiva, ceaiul indian este de două feluri: ceaiul de Assam, cultivat în munţii din nord (Himalaya, regiunea Darjeeling) şi Nilgiri, cultivat chiar aici. Mă urmăreşte imaginea plantaţiilor de ceai printre care am trecut cu autobusul în drum spre Ooty. Vreau o şedinţă foto într-o plantaţie de ceai şi azi voi pleca să caut una. Nu am chef de micul dejun oferit de Mount View. M-am săturat de omletă şi toast. O las pe Cosmina să doarmă, înghesui în buzunarul rucsacului nişte pachete cu biscuiţi şi cobor în autogară. Autobusele indiene fac curse atât de des încât practic nu trebuie să le aştepti. Chiar acum pleacă o maşină spre Doddabetta, baza de plecare spre vârful omonim, marcat pe un panou turistic ca şi atracţie locală. Urc. Pentru 5 rupii autobusul mă transportă gâfâind cale de 6 km. Cobor într-o intersecţie din mijlocul unei păduri. Un indicator îmi arată clar drumul spre vârf.

Părăsesc Ooty

Pornesc pe jos pe drumul în pantă accentuată. O mulţime de maşini trec pe lângă mine înecându-mă cu fumul lor. După un kilometru, o fereastră în perdeaua de vegetaţie ce bordează drumul îmi dezvaluie peisajul vălurit dedesubt. Nu am nici-un interes pentru vârful râvnit de coloanele de maşini ci mai degrabă pentru cele două sau trei plantaţii de ceai pe care le zăresc sub mine. Găsesc o cărare ce o ia printre tufe şi urmând-o, ajung la gardul de sârmă ghimpată al primei plantaţii.

Un bărbat pirpiriu cu o cuşmă portocalie lucrează ceva îngropat în tufe. Mă vede şi-mi face semn să înconjor până în faţă, la poartă, pornind şi el într-acolo. Nu ştie boabă de engleză dar îţi freacă policele de arătător într-un gest mai mult decât sugestiv. Plătesc şi intru.

Grădina de ceai

Mă învârt fără ţintă pe cărările ce se afundă în plantaţie, căutând unghiuri favorabile. Din păcate tufele sunt tinere, uneori pipernicite, alteori dispărând chiar şi întrerupând în felul ăsta şirurile ordonate. Nu e ce mi-am dorit. Plantaţia nu are aproape nici-un copac care să dea a treia dimensiune covorului verde şi practic îi lipseşte aerul acela de grădină în care ai vrea să te pierzi. Uneori fotografia poate să mintă prin omisiune şi încerc acest truc ieftin căutând să decupez doar o mică suprafaţă în care aerul să fie acela pe care-l vreau, dar nu, umbrind cu palma displayul micuţului Sony şi derulând imaginile îmi dau seama că nu am reuşit.

Părăsesc dezamăgit plantaţia şi cobor la şosea. S-a făcut cald. Soarele mă loveşte cu razele lui aproape materiale. Am luat un singur flacon cu apă din care beau parcimonios. Şi apa e caldă accentuându-mi iritarea. Găsesc o altă plantaţie dar nici asta nu corespunde criteriilor mele estetice. De fapt este doar o pepinieră. Încerc câteva cadre şi aici dar plec mai departe dezamăgit. Nu pot să uit imaginile superbe surprinse pe retină în timpul călătoriei spre Ooty. Oare voi mai găsi aşa ceva?

Mă târăsc pe sub sârma ghimpată a unui gard ca să intru în perimetrul altei plantaţii, dar nu găsesc nici aici ceea ce caut. Problema este că toate culturile peste care am dat sunt cumva la mâna a doua, având un aer nu prea îngrijit. Mă resemnez şi mă întorc la şosea. Pe drum înainte se mai zăresc plantaţii dar nu par mai atrăgătoare ca cele de până acum. Renunţ.

Pepiniera

Pe şosea

Mă întorc în Ooty pe jos. Sporadic mă depăşeşte câte o maşină sau vreun moped. Trec de intersecţia unde am coborât dimineaţa şi mă las dincolo de cumpăna apelor pe drumul serpentinat ce străbate o pădure. Aici măcar sunt la umbră. Panta mă ajută să prind viteză şi mă las la vale cât mă ţin sandalele.

Într-o curbă pădurea cedează şi apar câteva clădiri. Aş fi trecut mai departe fără să le bag în seamă dacă deasupra lor nu aş fi observat covorul verde al tufelor de ceai tapetând dealul abrupt şi mai mult, tabla purtând inscripţia "High Hill Tea Estate" şi mai ademenitor, "Visit and photo, 10rs". Întreb surescitat unde trebuie să plătesc, găsesc persoana şi sunt liber să mă plimb prin grădină. De data asta e altceva. Încă de pe şosea se simţea o altă atmosferă. Mustăcesc. Tot nu e ca în etalonul meu, dar totuşi, mult mai bine ca ceea ce am fotografiat deja. Aici tufele de ceai sunt viguroase şi plantaţia bine întreţinută. Proaspăt tunse, tufele îmbracă dealul cu o suprafaţă netedă ca gazonul unui teren de golf, în plus verdele crud al frunzelor contrastează plăcut cu cerul de un albastru pur, ici colo pătat de câte un nor imaculat.

Mă dezlănţui pe cărările din pământ roşu ce şerpuiesc pe curbele de nivel. Regăsesc plăcerea fotografiatului. Da, asta e ceea ce căutam. Acum mă simt răzbunat.

Cu toate că grădina îmi satisface toate pretenţiile, nu zăbovesc înăuntru mai mult de 30 de minute. S-a făcut târziu şi mă grăbesc să mă întorc la hotel când într-o largă curbă a drumului dau peste un indicator spre "tea factory". Stau în cumpănă: să merg, să nu merg. În cele din urmă îmi propun un compromis, adică o vizită rapidă.

Planta de ceai este una singură (Camellia sinensis) însă în funcţie de modul de prelucrare a frunzelor, după recoltare, ceaiul rezultat poate fi: alb, verde, negru etc. Mă tentează să mă instruiesc puţin în acest domeniu.

Fabrica peste care am dat aparţine corporaţiei TATA şi poate fi vizitată în schimbul unei taxe de intrare de 15Rs. Câteva tuk-tuk-uri şi două autocare ce stau la umbră în parcare adeveresc acest lucru. Traseul de vizitare începe la etajul superior unde frunzele de ceai recoltate sunt deşertate pe o bandă rulantă sub formă de sită, de sub care este suflat aer cald, cu scopul de a veşteji frunzele şi a le face moi. La capătul traseului, un utilaj le răscoleşte şi le răsfiră, uniformizând în acelaşi timp stratul de vegetale de pe bandă. Printr-un jgheab aproape vertical frunzele trec la etajul inferior unde sunt preluate de un tocător cu un ax melcat după care urmează încă trei treceri prin nişte valţuri de mare viteză ce fac ca frunzele tăiate să se răsucească. Rolul tocării şi al rulării frunzelor este acela de a sparge celulele şi a pierde sucul vegetal. Întotdeauna m-am întrebat cum se rulează frunzele, mai ales că în unele locuri am citit că operaţiunea se face manual, fază la care imaginaţia mea îmi aducea în prim plan nişte chinezi bătrâni. Se pare că TATA nu are angajaţi chinezi sau, nu mai are atâta timp ca pe vremuri. Tocătura formată din particule minuscule este vărsată într-un tambur rotativ, unde se răsfiră din nou. La ieşire, un ventilator puternic pulverizează apă peste frunzele întinse pe o nouă bandă rulantă cu înaintare lentă. Aceasta este etapa de fermentare în care are loc o reacţie cu oxigenul din aer, frunzele schimbându-şi culoarea de la verde la maroniu roşcat. Urmează trecerea printr-un cuptor unde enzimele responsabile cu oxidarea sunt dezactivate şi totodată frunzele sunt uscate, proces prin care apa ce se evaporă scoate la suprafaţă substanţele ce dau aroma şi parfumul ceaiului. Urmează sortarea după dimensiune în aşa numitul fibromat, ce reţine praful şi eventualele resturi de crenguţe. Cu asta ceaiul este gata de a fi ambalat, lucru ce se execută tot mecanizat, în timp ce vizitatorii sunt dirijaţi către un magazin în care găsesc ceaiul în diferite pungi sau cutii de tablă. Entuziasmat de cele văzute, cumpăr două sortimente de ceai, cu senzaţia celui ce muşcă dintr-un măr tocmai rupt de pe creangă şi ies în parcare.

Ooty

Tuk-tuk-urile au plecat. Oraşul se desfăşoară sub mine, la baza dealului, până la care curg pante abrupte. Ca să economisesc timpul scurs în fabrică, părăsesc şoseaua ce coboară în serpentine şi o iau drept în jos pe o cărare ce se strecoară printre tufe. O jumătate de oră mai târziu sunt pe strada principală, căutând o farmacie. Chiar dacă e iarnă şi chiar dacă suntem la munte, indienii nu încălzesc camerele astfel că mă trezesc cu gâtul în pioneze în fiecare dimineaţă. Am sperat că în câteva zile îmi va trece dar suntem veniţi deja de mai bine de o săptămână şi nu înregistrez nici o ameliorare, drept pentru care sunt hotărât să caut nişte pastile.

În prima farmacie îi explic tipului în halat necazul dar nu mă înţelege. Cu degetul mimez o ţepuşă ce mă înţeapă în gât dar nici aşa nu ştie. Îl cheamă pe un puşti din stradă care se prinde pe dată şi îi explică pe limba lui. Îl văd cu o foarfecă în mână vrând să decupeze câteva pilule de dioxicilină dar îl opresc la timp: nici chiar aşa. Îmi trebuiesc doar nişte dropsuri mentolate. E pierdut. Iarăşi nu înţelege şi iarăşi trebuie să vină copilul isteţ ce nu are studii de medicină ci doar şcoala străzii. De astă dată vine cu un borcan în care stau frumos ambalate nişte bomboane Strepsils. Dacă ştiam că şi indienii au Strepsils, scăpam de toată vorbăria. Mai cumpăr pe drum apă şi o chită de banane şi încheiem seara la hotel, cu filme pe HBO.

Pe străzi

Dorin Chiş - Oradea - aprilie 2013