Jurnal India

Încurcături cu autobuse

Succesul unei călătorii stă în varietate. 1000 de zile petrecute în paradis nu sunt cu nimic mai bune decât primele două. Ne-a plăcut la Alleppey dar a sosit vremea să plecăm mai departe.

Ne întoarcem în oraş cu unul din autobusele locale. Înafară de parbriz, nu are nici un alt geam. Doar jaluzele opace, pentru zilele toride. În ciuda aerului aprins, azi nu e o astfel de zi. Azi o singură jaluzea este lăsată.

Autobusul cu care ne întoarcem în Cochin

Ştiu unde suntem pe drum după panourile de reclamă. Pe fiecare stâlp de iluminat e prins câte un panou publicitar. La ieşire din Cochin am numărat 200 de panouri identice cu Ramco Cement, apoi cam tot atâtea (m-am plictisit să le mai număr) cu nişte frumuseţi locale, apoi iarăşi Ramco Cement, apoi alt fel de ciment. Acum nu trebuie decât să-mi aduc aminte succesiunea ca să-mi dau seama pe unde suntem.

De astă dată biletele de autobus au costat doar 88 rupii şi nu 102 ca la venire aşa că atunci când, abia intrat în oraş, autobusul nu face dreapta pentru a trece podurile spre Ernakulam (cartierul cu autogara) ci ţine înainte spre Fort Cochin, intru la bănuieli. Când am urcat în autobus am întrebat de Cochin nu de Ernakulam şi poate că busul merge doar în Fort Cochin. Începe să mă enerveze joaca asta de-a Cochinul. Vânzătorul de bilete vine să ne prevină că pentru Cochin trebuie să coborâm la următoarea. Coborâm. Abia când autobusul pleacă recunosc locul. Suntem la capul podului spre insula Willingdon şi dacă autobusul a plecat spre pod înseamnă că a plecat spre Ernakulam şi foarte probabil că s-a dus în autogară, unde vroiam să ajungem şi noi. Acum chiar m-am enervat!

Încercăm să tocmim o ricşă până în autogară dar se pare că am dat peste singurul ricşar care nu vrea o cursă şi care ne trimite în staţia de autobus. Tocmai vine o maşină dar când să urcăm, trece ricşarul claxonând: nu în ăsta. Întrebăm o femeie şi ne arată un alt autobus cu care trebuie să mergem doar câteva staţii, după care să schimbăm. Abia apucăm să urcăm că dăm peste altă dandana: în autobusele indiene femeile stau în faţă iar bărbaţii în spate. Ne conformăm, încercând să nu ne pierdem din vedere. Autobusul pleacă. Cum naiba aflăm unde trebuie să coborâm?

Acolo unde suntem povăţuiţi să coborâm nu e decât o stradă îngustă, fără staţie de autobus marcată. Ca din senin apare ricşarul nostru din Fort Cochin. Ce naiba? Nu mai înţeleg nimic. Ne face semn că ne duce la Mermaid Hotel. Ce mai stăm?

Regăsim recepţia binecunoscută a hotelului. Omul care ne-a intermediat obţinerea biletelor pentru Goa nu e de servici şi nu avem biletul, nu avem chitanţă. Tot ce avem e o carte de vizită a hotelului pe care scrie numarul de telefon al agenţiei de turism ce face cursa. I-o arătăm recepţionerului ce ne îndeamnă să ne facem comozi. Mai avem de aşteptat o oră. Aşteptăm. După un timp apare şi biletul nostru. Nu ştim cine l-a adus. La ora 13 trebuie să mergem să luăm autobusul din autogară. Plecăm.

După cum ne aşteptam deja, în autogară nimeni nu ştie de autobusul nostru. Bâjbâim. Un tânăr ţine în mână un telefon mobil şi în disperare de cauză îl rugăm să sune la numărul notat pe cartea de vizită. Tânărul e amabil şi ne ajută. Înţelege ce i se comunică la telefon şi ne sfătuieşte să luăm cu 10 rupii o ricşă până la adresa notată pe biletul de autobus. Procedăm întocmai şi, în sfârşit ajungem să vedem vestitul autocar de Goa.

Autocarul e destul de ponosit, dar funcţional. Cel mai mult ne bucură că funcţionează aerul condiţionat. Până în Goa vom face 16 ore. Asta înseamnă că vom ajunge pe la 5 dimineaţa.

Dacă ar fi să atribui un gust acestei călătorii, acesta ar fi gustul de 7up. Cu toate că acasă nu bemsucuri cu anii, aici băutura răcoritoare ne pică bine şi dulceaţa ei ne mai energizează. Pe la ora 17 autocarul trage la un restaurant de pe marginea drumului care, culmea, nu are de vânzare decât ceai. Adio 7up!

Departe de a fi plin, autocarul duce spre mare patru sau cinci grupuri de turisti. Cel mai mult ne place un cuplu de neozeelandezi mai în vârstă, cu mutre de oameni cumsecade. Cosmina a surprins o conversaţie a fetelor la WC. Cineva lăudase plaja de la Gokama şi acum toţi vroiau să meargă acolo. Numele ne-a atras atenţia şi nouă. De Gokama ne vorbise australianca din Ooty. De ce nu am merge şi noi?

Odată cu înserarea intrăm în Calicut, localitatea lângăcare în 1498 Vasco da Gama atingea coasta în călătoria lui pentru descoperirea aurului negru (piperul). Drumul trece chiar pe lângă plajă. E ora apusului şi sute sau poate mii de oameni asistă la acest act. Indienii sunt contemplativi, poate încă nu aşa rupţi de natură ca noi.

Târziu, în noapte, atingem Mangalore. Mangalore e un oraş măricel de pe coastă, plin de lumini. Cursa continuă spre nord.

Dorin Chiş - Oradea - mai 2013