Înapoi

             

            29.12.2013

        Taormina

            Dimineața cobor la malul mării, într-un mic golf mărginit de două promontorii stâncoase. Cel mai mic pare accesibil și mă cațăr în vârful lui strecurându-mă pe sub uriași cactuși palmați și tufe ce aduc a tuia. Se prevede o zi frumoasă. De la înălțimea micului pinten stâncos urmăresc o vreme bărcile pescarilor și vârtejurile de spumă ale valurilor ce se sparg sub mine, apoi revin la hotel pentru micul dejun.


            Ziua de azi e rezervată în totalitate Taorminei. La lumina zilei putem evalua geografia locului. Deasupra noastră se ridică o faleză înaltă, dincolo de care se desfășoară orășelul. Funicularul depășește acest obstacol natural făcând legătura cu litoralul, dar nu avem de gând să îl folosim căci am reperat o alee plină de trepte ce promite perspective fotogenice asupra țărmului. Aleea urcă susținut, la început printre case aninate în pantă, cu lămâi încărcați de rod, crescuți pe la garduri, apoi doar pe sub bolțile vegetale ce ne umbresc parcursul. Sub pașii noștri scrâșnește un fel de nisip neuniform, de un negru intens. De undeva îmi este cunoscut acest strat mineral destul de colțuros asemănător cu zgura, și gândul mă duce la Islanda cu nesfârșitele ei câmpuri de lavă și cenușă vulcanică. Categoric, nu poate fi decât cenușa Etnei! Odată identificat, stratul negru devine de-a dreptul vizibil. Pe pământ sau pe plante, granulele colțuroase se pierd, dar pe suprafețele pavate, acolo unde nu a fost curățat, el se întinde într-un strat uniform de 2-3 milimetri.

 

Cenușa vulcanică

            Scările ne conduc la o terasă amenajată ca punct de belvedere. Un telescop cu monede este îndreptat spre coșul fumegând al Etnei, în timp ce cu ochiul liber, sub noi, se distinge panorama țărmului stâncos cu vedeta incontestabilă, Isola Bela. Marea de un verde-turcoaz aproape magic este vârstată de siajul câtova bărci ce plimbă turiști printre stâncile izolate ce-și scot spinările la suprafață în jurul insulei conice, acoperită cu vegetație mediteraneeană. Un istm nisipos măturat de valuri leagă ca o părere insula de uscat, ținând la distanță câțiva turiști ce nu consimt să se decalțe pentru a ajunge pe insulă. Peisajul e atât de pitoresc încât trebuie să mă uit în altă parte pentru a reuși să iau degetul de pe declanșatorul aparatului foto. În lungul țărmului Mediterana sclipește în contralumină ca trupul acoperit cu solzi al unui animal preistoric.

 

Isola Bella

            Micuța terasă debușează în șosea. Recunoaștem surprinși că suntem la nici 100 de metri de stația de autobus din care am coborât cu o zi în urmă. Acum ne este foarte clar că nu era mare filosofie să ajungem la hotel, doar că în bezna nopții era exclus să fi găsit aleea care să ne coboare la mare. În scurt timp trecem de stația funicularului și pe o veche poartă intrăm în zona centrală a orășelului, cu străduțe strâmte, pline de trepte.

   

 

            La lumina zilei Taormina se destăinuie. Clădirile vechi își trădează noblețea prin detalii. Ferestre ornamentate încadrate de flori, porți matusalemice cu numere din faianță pictată, balcoane cochete lucrate în fier forjat, grădini cu lămâi și portocali, terase umbrite de pini îmbiind la lene. Ziduri vechi, de piatră. Biserici de cartier ca niște bijuterii, magazine etalându-și marfa până în stradă și printre toate acestea fluidul veșnic în mișcare al turiștilor ce spală, erodează și lustruiește pavajul. Ne lăsăm duși de maree, ne scurgem pe străduțe laterale și revenim la artera principală, ascultăm pentru o clipă muzicanții din piața centrală și pornim mai departe. Vechea Taormină nu are itinerarii fixe. Ideea este să te lași purtat de colo colo, să respiri aerul și să lași culorile să defileze pe retină, încercând să prinzi atmosfera. La urmă ai putea spune că ai văzut totul, sau la fel de bine, nimic. Și totuși, pentru a puncta și a da consistență trecerii, există teatrul grec, ca punct obligatoriu de trecere.

 

 

            Cu amfiteatrul taiat în masa unui pinten stâncos, edificiul este dispus atât spre Etna, cât și spre mare. Chiar dacă azi, pe scena lui nu mai trec umbrele actorilor, peisajul din fundal este suficient de grandios pentru a te opri măcar câteva minute. Deși e decembrie, soarele Taorminei ne dezbracă și lenevim sub radiația caldă în preajma unui grup de polonezi mai în vârstă ce, profitând de dimensiunile generoase ale amfiteatrului, se lungesc pentru un somn de dupăamiază în stil victorian.

 

 

Teatru grec

            Apusul ne găsește din nou pe terasa cu panoramă spre țărm și vulcan. Pe coșul Etnei ies trâmbe clare de gaze. O vreme urmărim spectacolul gratuit, apoi ne lăsăm la vale pe drumul deja cunoscut și încheiem ziua la un restaurant de pe malul mării.

 

 

                       Dorin Chiș - Trappani/Oradea - ianuarie 2014                              Înapoi