Cuprins

   

Sea kayaking în marea Andaman

            Micul dejun l-am servit grăbiţi fiindcă de la măsuţa noastră aveam deja în raza vizuală caiacul ce ne aştepta pe plajă. Fluxul nu începuse decât cu puţin timp în urmă şi a trebuit să-l cărăm peste pietrele umede, mâloase, forfotind de crabi. Soarele se ridicase bine pe cer şi radiaţiile lui le simţeam cu claritate pătrunzându-ne prin piele. Soare şi mare albastră: ce ne puteam dori mai mult?
            O luăm spre nord. Ieşim în larg padelând leneş E pentru prima dată când navigăm cu un tandem şi, inevitabil, padelele se întâlnesc. La ţară, când se lovesc două sape e semn că mâine vor lucra din nou împreună. Doamne dă!
            Prin apa caldă zărim cocoaşele negre ale stâncilor submerse, alge unduitoare şi bucăţi de coral. Dublăm capul nordic îmblănit cu mangrove şi tăiem un golf ce adăposteşte o plajă de zahăr (plaja nordică).
            Cald. Cocotierii bombardează plaja cu ghiulelele lor verzi, dar nu e nimeni care să se ferească de ele. Partea nordică e muntoasă ridicând la verticală faleze calcaroase la umbra cărora ne retragem din calea soarelui. Urme de şiroire, albe şi negre bălţează peretele şi stalactite colosale îi decorează surplombele. O gură imensă de peşteră se deschide în versant iar mai jos, la contactul cu marea, baza peretelui e erodată adânc.
            Suntem în cornul unui golf. Tăiem. Cu cât ne depărtăm de pereţi, unghiul de panoramare se lărgeşte şi muntele insulei reuşeşte să intre în cadru. În faţa noastră, pitită printre pereţi se zăreşte o mică plajă pe care debarcăm.
            Planeta mamă are un loc pentru fiecare. În timp ce prietenii noştri iubitori de iarnă, schiază, noi ne bucurăm de soare şi de apă caldă în Marea Andaman. Înot relaxat prin pelicula de apă termală de la suprafaţă şi eliberat de griji realizez de ce scandinavii se dau în vânt să vină în Thailanda.
            Până la plaja mică am ajuns mai repede decât credeam, ceea ce ne-a dat certitudinea că vom termina itinerariul fără probleme. Padelatul în tandem conferă viteză sporită şi dacă echipajul reuşeşete să menţină sincronizarea, poate demonstra cu uşurinţă că 1+1=3. După ce ne desfătăm pe săturate în acest golf drăguţ, dăm caiacul la apă şi plecăm mai departe. E vremea prânzului şi soarele e ucigător. Cu gândul la umbră, tragem tare pe sub falezele de calcar până la deja binecunoscuta Farang Beach (farang = francez. Adică străin. Gringo).
            Rareori mi-a fost dat să mă prăjesc la soare. În prima zi în Caraibe am simţit că nu voi rezista şi am folosit o cremă cu factor de protecţie 8. A fost suficient. Am şi aici flaconul cu zeamă, dar nu face două parale. Soarele Thailandei te arde până la os, aşa că suntem bucuroşi să tragem caiacul pe nisip şi să ne ascundem sub crengile primilor arbori. Deasupra noastră atârnă nişte fructe verzi-portocalii iar în faţă sclipeşte marea de un albastru incredibil. Orele trec una după alta şi nu facem nimic. La fel ca pe ploaie, doar stăm.
            Orizontul e barat de o insulă lungă şi joasă. E Koh Kradan. Până acolo să tot fie 3 km. Maxim o oră cu caiacul, îmi spun (ulterior am măsurat în Google Earth: fix 6 km!!!). Imaginaţia mea o ia razna: călare pe caiac, din insulă în insulă. Marea e caldă, insulele la vedere. Ce poate fi mai simplu? Poate doar soarele pârjolitor să constitue un pericol.
            La ora 16 ieşim de sub protecţia vegetaţiei. Din spate, de după munte apar nori ameninţători dezvoltaţi pe verticală. Împingem caiacul la apă şi vâslim să ieşim din zona în care se sparg valurile cu forţă. Trei yachturi stau la ancoră în larg, vrăjite de frumuseţea peisajului.
            Tragem să ieşim din capcana unor stânci negre. Deşi în noul caiac nu suntem un echipaj rodat, ne descurcăm bine. Mie îmi place tandemul fiindcă îmi dă voie să schimb padela cu aparatul foto fără ca ambarcaţia să se oprească sau să-şi schimbe direcţia. Am citit despre echipaje de tandem ajunse să se urască şi le cred până la ultimul cuvânt. Într-un echipaj nu ai decât o singură şansă: să urmăreşti mişcările celuilalt şi să fii una cu el.
            Norii câştigă teren. S-a pornit vântul, deci au apărut şi valurile. Ţărmul nu mai e înalt, în schimb e invadat de o vegetaţie deasă cu aspect de junglă ce coboară până la apă, nelăsând urmă de plajă. Pe o stâncă, o mică statuetă colorată închipuie un loc de ofrande.
            Ocolim un nou promontoriu şi cu asta putem considera că am ajuns în sud. Cerul s-a întunecat din cauza plafonului şi vântul venind din prova ne zgâlţâie de toată frumuseţea. Distanţa dintre valuri nu e multiplu de lungime a caiacului, prin urmare, matematic, ne trezim cu prova suspendată în gol, picând apoi cu plesnet sec şi jerbe de stropi. Spre insulele vecine, perdele de apă vestesc ploile ce cad. Tăiem un golf larg pe valuri din ce în ce mai mari. Ne ia mai bine de o oră să dublăm noul promontoriu dincolo de care se zăreşte debarcaderul de beton, scos mult în larg. Până să ajungem acolo vremea se mai îmbunează şi odată cu asfinţitul debarcăm pe plaja îngustă din faţa bungalowurilor.

 Dorin Chiş - Oradea - mai 2012 - Articol înscris în concursul <Thailanda, te iubesc!>, organizat de KLM România în colaborare cu T.A.T. Balkans și Tedoo.ro 

                                     Cuprins