Nu-mi plac opririle în puterea nopții: nu-mi trebuie la WC și nu doresc să consum așa că toată vânzolela ce se iscă și mai ales ușa deschisă ce lasă frigul să mă taie pe la glezne, nu fac decât să-mi deranjeze somnul. Caravanseraiurile moderne au de toate iar aici, în Turcia, sunt cele mai mari din câte am văzut în peregrinările mele, dar n-am nevoie de nimic așa că mă culcușesc cât mai bine în scaun și mă încăpățânez să dorm.
La ora 5 pasagerii de Pamukkale sunt avertizați că urmează să coboare. Străbatem un orășel (Denizli), la ora asta pustiu, și în final debarcăm în autogară de unde suntem preluați pentru ultimii 20 de km de un microbus. Obișnuit cu condițiile de transport impecabile nu înțeleg de ce ultimii urcați nu mai au locuri dar îmi dau seama din mers că la mijloc e o afacere: autocarele de linie nu se mai abat până la Pamukkale, având convenție cu proprietarul micobusului ce transformă pasagerii în virtuali clienți ai hotelului său, în recepția căruia ne poftește mieros să ne facem comozi. Ne prăbușim în scaune. E ora când ochii mai caută încă odihna somnului și lumea vorbește rar și morocănos astfel că oferta de mic dejun strecurată insistent de gazdă, nu găsește nici-un ecou. Se vede de la o poștă că doar aerul rece de afară ne ține în recepție și parcă fiecare așteaptă în blocstarturi ivirea zorilor. E momentul pentru cea de-a doua ofertă: un tur organizat al cetății de bumbac și al vechiului Hierapolis pentru 30TL. Aberant. Sunt sigur că nu e mare scofală să ajungi de capul tău la obiectivele amintite și într-adevăr, după o cină frugală din traistă ieșim să prindem răsăritul și la capătul străzii dăm peste dealul ce face faima Pamukkale-ului.O șosea ocolitoare conduce autocarele cu turiști pe coamă, noi însă descoperim la poale un chioșc de bilete și după ce lăsăm 10 TL obol, suntem liberi la vizită.
Pamukkale înseamnă în traducere cetatea de bumbac. Câteva izvoare termale cu apa puternic mineralizată se preling pe pantele dealului îmbrăcându-le în depuneri albe, imaculate. De la distanță decorul pare hibernal (doar aburii ce se ridică pe-alocuri punându-te pe gânduri) dar culoarea nu e totul: asemeni copiilor incapabili de a ține un secret, depunându-și încet, încet încărcătura apa a construit la suprafață forme bizare pe care le-a văzut doar în călătoriile ei subterane prin lumea ciudată a peșterilor. Urcăm panta printre gururi colosale (din păcate goale), minunându-ne de broderia delicată a calcarului. Soarele aruncă văpăi roșii portocalii pe versantul cameleonic și fotografiind continuu ajungem în partea superioară unde primele autocare ale zilei au declanșat hemoragia de turiști. Lumea își suflecă nădragii și pășește desculță prin băltoacele călduțe, supravegheată cu ochi scrutători de poliția turistică. Picăm în colimator și trebuie să renunțăm la încălțăminte. Pliantele cunoscute abundă cu turiști ce se îmbăiază în gururi dar acum nici nu poate fi vorba de așa ceva, abia că apuc să mă apropiu de un gur mai apetisant că un polițai mă fluieră din nou. Enervant, dar bine măcar că ne lasă să fotografiem.
Azi nu vom avea parte de soare. Vremea e închisă și lumina e cenușie. Pe coama dealului regăsim asfaltul și un părculeț cochet cu tentă exotică dată de o mulțime de cocotieri. La un punct de informare turistică ne umplem de pliante (abia mai târziu descoperim mofluzi că sunt în germană) și revenim la aleea ce șerpuiește pe coama dealului alături de un canal betonat, nimic altceva decât un apeduct ce conduce șuvoiul râului termal. Din loc în loc construcția hidrotehnică lasă apa să o ia la vale și astfel, alternativ, e hidratat întreg versantul. Frumos, dar traseele turistice ce nu te lasă să te simți în largul tău îți taie parcă tot cheful.
Foto: Michael Gheorghiu & Dorin Chiș
