<< - cuprins - >>

             

8 august 2008

 

Dimineaţa începe în jurul automatului de cafea din recepţia hostalului unde avem consumaţia gratuită până la ora 9. După o noapte petrecută în condiţii excelente suntem odihniţi şi dornici de a explora din nou oraşul. Hotărâm să plecăm spre Huesca cu autobusul de 16:30 aşa că avem toată dimineaţa la dispoziţie pentru o tură pe Montjuic, colina ce domină portul.

Cu cartelele valabile şi în această zi refacem drumul cu tramvaiul până la staţia Maria Cristina unde luăm metroul ce ne teleportează la poalele colinei, în intersecţia din care porneşte bulevardul ce dă în Palatul Naţional, azi muzeu. Locul pare pustiu. Abia dacă e ora 9 şi autobusele turistice nu au apărut încă. De o parte şi de cealaltă a bulevardului au apărut bazinaşe cu arteziene, decoruri adiacente Fântânii Magice, vestită pentru spectacolele nocturne pe care le oferă. Acum însă nu sunt în funcţiune şi apa verzuie pare împietrită.

 

În staţia Maria Cristina

Palatul Naţional cu arhitectura sa clasică închide orizontul. Clădirea imensă e aşezată pe una din terasele colinei, la care urcă o grămadă de scări, unele chiar rulante. Câştigăm altitudine, ocolim clădirea palatului şi ne pierdem în grădina antică, un miniparc botanic foarte drăguţ prin care bântuim singuri, nestingheriţi.

 

În faţa Palatului Naţional ...

 

... şi prin grădina antică

Următoarea oprire este la stadionul olimpic. Montjuic, colina de 210m înălţime ce domină oraşul dinspre mare a găzduit olimpiada din 1992. În imediata vecinătate a stadionului se află Palatul Sporturilor, o clădire imensă spre care azi se îndreaptă o mulţime de oameni pentru o adunare baptistă, şi fotogenica antenă a companiei Telefonica, închipuind vre-o navă spaţială decupată din Star Trek.

 

Nava Entreprise în vizită la Barcelona

Intrăm la stadion pentru panorama terenului şi a tribunelor şi la revenire descoperim dealungul trotuarului o mulţime de plachete imprimate cu urma paşilor unor sportivi celebri: Michael Johnson, Monica Seles, Alberto Tomba, Nadia Comăneci etc. Nu este prima dată când realizez că Barcelona este conceput parcă pentru a fi vizitat, nu locuit!

Stadionul Olimpic - detaliu

We are the campions my friends!

Trecem pe lângă muzeul Miro şi ne urmăm cursul spre vârful colinei pentru a vizita vechea fortăreţă. Nu departe de stadion există o staţie de teleferic ce ne-ar scurtcircuita traseul, noi însă ne antrenăm pentru Pirinei şi luăm dealul pieptiş prin câteva grădini bine întreţinute.

 

Grădinile Montjuicului

 

Panoramă din fortăreaţă

La vremea prânzului trecem podeţul de deasupra şanţului defensiv şi prin intrarea tunel ajungem pe prima platformă din interiorul fortăreţei Montjuic. Binenţeles ne atrage irezistibil latura dinspre mare, cu tunurile sale ce sfidează orizontul albastru. Panoramăm portul cu miile de containere şi uriaşele pasagere ce fac curse prin Mediterana sau spre Baleare, apoi  dăm un tur pe perimetru, intrăm prin muzeul ce reconstituie istoricul cetăţii, şi ieşim din nou la soarele amiezii. Colina înverzită, cu grădinile ei cochete, ne-ar mai reţine încă mult şi bine dar timpul trece atât de iute în concediu ... aşa că facem cale întoarsă şi coborâm iarăşi în Placa d`Espanya de unde luăm metroul, apoi tramvaiul şi în sfârşit ajungem la Lami. Ochii sunt mulţumiţi dar stomacul nu, aşa că înainte de a ne recupera rucsacii intrăm într-un mic restaurant. Încercăm să descâlcim cuvintele din menu dar pare complicat, personalul nu vorbeşte decât spaniola şi în final, mai prin semne, mai din gură reuşim să comandăm 2 porţii de paste şi o salată vegetariană. Eroare! Pastele sunt OK, dar peste salata mea vegetariană tronează o tocătură de ton!!!

Gara Sants: nici urmă de trenuri, liniile sunt subterane

La ora 16:10 ajungem la peronul autogării Sants. Autocarul de Huesca e deja venit şi nu ne mai rămâne decât să ne procurăm biletele. În chioşcul autogării am surpriza de a găsi bine înfipt biroul companiei Eurolines, cu functionari la costum degajând profesionalism. 2 computere mai în colo e ghişeul comun, deservind liniile interne. Ca în multe alte locuri, lumea nu stă la coadă ci îşi scoate un număr şi aşteaptă sprijinită de perete cu ochii la afişorul electronic de deasupra ghişeului. Mă conformez. Aritmetica elementară îmi arată că mai am înainte 15 oameni şi tipa de la bilete se mişcă exasperant de încet. Un computer lăturalnic face fiţe şi activitatea se întrerupe pentru o consultaţie tehnică între ghişee. Îmi amintesc de îndoielile din copilărie când fiind pus să aleg între tema la matematică şi mersul pe bicicletă mă întrebam la ce-mi vor sluji în viaţă toate acele formule, în timp ce câteva calcule probabilistice dau ca rezultat pierderea cursei de Huesca. Explodez interior. În situaţia mea mai sunt 2-3 călători, restul aşteaptă impasibili. Urmăresc manevra elegantă cu care autocarul iese de la peron, în timp ce consultaţia tehnică ia sfărşit şi vânzarea biletelor se reia. Acum nu mai am ce pierde şi pulsul îmi revine la norma: vom pleca cu cursa de 17:30. Stupoare! Nu mai au locuri! Şi nici la următoarea: primele locuri ar fi la cea de 21:30. Abia acum realizez că lumea îşi cumpără bilete din timp, ceea ce explică întrucâtva calmul şi tărăgăneala de la ghişeu. N-am ce face, cumpăr ce mi se oferă şi tratez problema în termeni de „una bună, una rea”: vom debarca în Huesca pe la 2 dimineaţa, dar până la plecare avem timp de-o baie în Mediterana oferită gratis de compania Alarsa. Felicitându-ne că n-am aruncat cartelele de metrou ne teleportăm iarăşi în port de unde pe esplanadă ajungem la plaja oraşului, nu înainte de a ne înarma cu nişte beri.

La mare!

Înconjuraţi de rucsacii mastodonţi nu ne simţim chiar ca la Malibu dar soarele străluceşte, Mediterana bleu ciel ne răsfaţă cu valuri nervoase şi ne bucurăm că, nesperat, am ajuns şi anul ăsta la mare. Apa rece ne răcoreşte şi la propriu şi la figurat şi când revenim în autogara Sants suntem OK.

Pornim spre Huesca. De fapt de abia acum suntem cu adevărat în excursie, Barcelona nefiind decât un intermezzo dictat de împrejurări. Ieşim din oraş la ora apusului, cu nori de futună adunându-se deasupra muntelui Montserat dar oboseala mă doboară şi dulcele moţăit al călătorului mă împiedică să fiu cronicarul ultimelor ore ale zilei.

 

                       Dorin Chiş - septembrie 2008                        << - cuprins - >>