Oficial am plecat în Pirinei în 6 august 2008, dar în fapt eram acolo de aproape un an, din ziua când întâmplător am văzut pe net o fotografie a canionului Ordesa. Aşa cum lemnele pot să te încălzească de două ori (o dată când le tai şi apoi când le pui pe foc), prima călătorie, virtuală, la hartă şi pe Google Earth, se consumase deja. Ce mai, eram deja umblat prin Spania, ştiam de unde se ia autobusul şi la ce oră, unde e hotelul, unde se poate campa şi care e diferenţa de nivel pe traseele vizate. Pe hârtie toate se înlănţuiam fără greş şi nu ne mai rămânea decât să plecăm cu corpul acolo unde mintea ajunsese deja. O povestioară spune că în vestul îndepărtat căpeteniile Pieilor Roşii au fost invitate la oraş. După călătoria cu trenul, albii au urcat pe cai şi au fost foarte nedumeriţi să-i vadă pe indieni aşezându-se.
- Ce faceţi, nu veniţi? i-au întrebat
-Nu, aşteptăm să ne ajungă gândurile
La noi era invers.