Portugalia – surprizele Penicheului

autor: Angela Szabo

Sufletul românului

17 februarie 2018 Comentarii (0) Calatorii, Jurnale, Portugalia

Lisabona

De ziua a șaptea ne-a fost cel mai groază. Dacă până acum prognozele oscilau, ori indicau doar ploi intermitente, pentru azi verdictul este de ploaie continuă, până seara. De cum m-am trezit am sesizat răpăitul picăturilor pe acoperiș și fără să-mi fac sânge rău m-am cuibărit mai adânc, ca molia, imaginându-mi că e duminică și că o putem lungi cu somnul. Desigur, e recomandat să îți petreci aceste zile acasă, unde dormitul e gratis, dar schimbările de decor au plusurile lor și-apoi dacă e de musai, cu plăcere!

Târziu de tot catadicsim să coborâm din mansardă. O pungă cu cafea găsită prin bucătărie ne furnizează ingredientul cheie pentru o dimineață reușită. Sorbind din cești contemplăm îndelung ploaia ce cade în părculețul pustiu, mulțumiți de moliciunea pernelor, de aroma cafelei și de căldura plăcută a caloriferului. După zilele pline în care călătoria a avut întâietate, dimineața lejeră pare o avanpremieră la viața de pensionar în care cea mai mare dilemă este dacă e mai comodă canapeaua decât fotoliul și cea mai plăcută ținută e pijamaua. Am timp să mă gândesc la combinația de nou cu divers, de mișcare cu repaus și de istorie cu geografie, concluzionând că asta ar trebui să îmi recomande medicul măcar o dată pe an.

Micul dejun luat pe post de prânz pune capăt reveriilor. Ploaia liniștitoare de dimineața începe să ne agaseze și tot mai des mă surprind privind pe geam la trecătorii grăbiți, cu umbrele. În lipsa activității lecturez ghidul la capitolul Lisabona, încercând să mă familiarizez cu topografia locului.

Exact ca și Porto orașul e situat de o parte și de alta a unui fluviu însă partea istorică, cea care contează din punct de vedere turistic, se întinde pe malul nordic. Bairro Alto desemnând „districtul de sus” este în opoziție cu Baixa„districtul de jos”, ceea ce mă duce cu gândul la diferențe semnificative de nivel. Familiarizat cu hărțile montane mi-ar fi utile niște curbe de nivel, dar negăsind așa ceva îmi imaginez văi și coline îmbrăcate în învelișul antropic al construcțiilor. Centrul comercial al orașului e localizat în Baixa și are ca ax valea între Praça Dom Pedro IV numită pe scurt Rossio (în proximitatea căreia e și gara omonimă, una din cele șase ale capitalei) și Praça de Comércio situată chiar pe malul Tejoului. Pe stânga „văii Baixa” e vechiul cartier maur Alfama ce culminează cu cetatea São Jorge și catedrala Sé, iar pe dreapta e cartierul Chiado, ca un tampon între districtul de jos și cel de sus. Desigur, ghidul debordează de descrieri abracadabrante și de detalii parcă anume făcute pentru a năuci călătorul ajuns aici pentru prima dată, dar trec peste explicații multumindu-mă cu privirea „din avion” ca să mă orientez.

Fără cafea și pijama s-a dus starea zen. Și ceașca Cosminei e goală așa că ne înțelegem dintr-o privire să ne căutăm umbrelele și hainele de ploaie. O scurtă perioadă de acalmie ne dă curajul de a ieși și de a începe explorarea dincolo de magazinul alimentar. Planul este să coborâm prin Baixa până pe malul Tejoului, de unde să urcăm prin Alfama de-a lungul liniei tramvaiului 28 către Sé și cetatea São Jorge. Hărțile găsite prin apartament sunt mult prea înghesuite pentru a fi lizibile și pentru a avea totuși un ghid am descărcat pe telefon bucata corespunzătoare din Google Maps, pentru consultarea off line.

Elevador de Glória

Acalmia nu a durat mai mult de câteva minute și ploaia a reînceput cu furie. Apartamentul Azul e situat într-un fel de groapă din care trebuie să suim câteva străzi până la un părculeț din care se vede aerian toată Baixa și cetatea São Jorge situată la aceeași înălțime, pe versantul opus. Coborârea abruptă spre fundul văii se poate face cu Elevador de Glória, un ciudat tramvai supraînălțat la un capăt astfel încât în ciuda pantei podeaua să-i rămână orizontală, dar biletul costă aproape cât o intrare la muzeu așa că ne orientăm spre pasajul pietonal ce abordează un șir de trepte.

Convento Sao Pedro de Alcantara

O intensificare a rafalelor ne obligă să căutăm adăpost în biserica São Roque. Amatorii de topuri se pot mulțumi cu faptul că e prima biserică iezuită din Portugalia, dar pe noi ne atrage mai mult aspectul opulent al capelelor laterale între care se remarcă cea a Sf. Ioan Botezătorul sclipind de la aur, dar și colorată din cauza pietrelor scumpe ca lapislazuli, agate și alabastru. Ne tragem sufletul câteva minute în atmosfera tăcută a templului, apoi ne deschidem iarăși umbrelele și coborâm în Praça Dom Pedro IV, remarcând în trecere gara Rossio.

Piața Rossio cu iluziile sale

Așadar piața. Statui și fântâni se mai găsesc și-n alte părți, dar ceea ce este specific portughez e pavajul bicolor închipuind un mozaic repetitiv cu valențe hipnotice. Suprafața mare îngăduie privirii să se piardă în volutele desenului ce, la fel ca picturile 3D, par să deformeze suprafața plană. Senzația ține desigur de percepție, astfel că nu ne împiedicăm și o pornim spre Tejo pe una din străzile paralele ce leagă Praça Dom Pedro IV de Praça de Comércio.

Baixa este singurul cartier din centrul vechi cu străzi paralele și intersecții în cruce și asta datorită faptului că a fost reconstruit din temelii. Cutremurul de pământ ce a zguduit orașul în 1755 a avut, potrivit estimărilor moderne, între 8,5 și 9 grade pe scara Richter. Urmat de un tsunami a fost devastator pentru întreaga coastă atlantică, însă pierderile cele mai mari s-au simțit în Lisabona din cauza aglomerației umane. Se presupune că din populația capitalei, de 275.000 de locuitori au pierit în acea zi între 50.000 și 70.000 de oameni. Orașul a fost distrus în proporție de 85%, mai întâi de cutremurul ce a durat între trei și șase minute, apoi de tsunami și în final de incendiu. Seismul s-a produs în dimineața zilei de 1 noiembrie când Lisabona se pregătea pentru festivitățile Zilei Tuturor Sfinților și lumânările rămase aprinse în casele părăsite în grabă au dat lovitura de grație, incendiul apocaliptic neputând fi stins decât o săptămână mai târziu. Printre clădirile distruse a fost și palatul regal însă regele José I și primul ministru Sebastião José de Carvalho (cunoscut ca marchizul de Pombal) au scăpat, cel din urmă fiind însărcinat cu reconstrucția. Conducând operațiile cu o mână de fier Pombal a coordonat pompierii pentru stingerea incendiilor, a ordonat adunarea cadavrelor ce ar fi putut duce la epidemii și a luat măsuri stricte privind criminalitatea. La o lună de la cataclism inginerul Manuel da Maia a prezentat câteva opțiuni de reconstrucție: de la refacerea clădirilor cu materiale reciclate la demolarea lor și reconstruirea de la zero, fără nicio constrângere. Astfel, cu toate sacrificiile, Baixa a fost reconstruită total având în următorii ani primele edificii europene protejate seismic.

Baixa – Elevador de Santa Justa

Baixa de azi ni se arată ca orice alt oraș european cu vechime de două secole, exceptând pavajul bicolor al trotuarelor specific portughez. Clădirile spațioase cu mai multe etaje găzduiesc la parter magazinele celor mai renumite branduri ale momentului. Pe sub streașina umbrelelor privim spectacolul luminilor colorate răsfrângându-se din oglinda deformată a asfaltului ud, într-o atmosferă de toamnă timpurie și caldă. Față de restul orașului, Baixa ne este familiară, dar și plicticoasă, implicit.

Praça de Comércio

Praça de Comércio, cu deschidere la fluviu, pune punct cartierului. Spațiul vast este delimitat pe trei laturi de clădiri uniforme, neoclasice, cu coridoare boltite la parter ce oferă pieței desenul repetitiv al arcadelor. Suntem la kilometrul zero al Lisabonei într- una din cele mai vaste piețe europene, pe locul palatului regal mistuit de cutremur. În mijlocul spațiului gol se ridică statuia ecvestră a regelui José I, pe axa ce începe din apele fluviului cu o poartă simbolică și se încheie spre oraș cu un arc de triumf (pe sub care trece Rua Augusta principala arteră a Baixei). Aranjamentul a fost gândit ca loc de primire al oaspeților regali sosiți pe calea apelor. Posibil ca în zilele festive locul să aibă prestanță, dar sub ploaia de ianuarie, părăsit până și de turiști, seamănă cu un maidan.

Poarta spre lume

Ne îndreptăm spre fluviu. O rampă de piatră se scufundă lent în apele galbene din care se ridică de o parte și de alta două coloane ca un universal semn de intrare. Mai mult decât înzorzonatul arc de triumf mă tulbură acest semn al trecerii, genial în simplitatea lui. Porțile ar trebui să ne facă întotdeauna atenți căci de o parte și de alta sunt două lumi diferite și aici, mai mult decât în alte părți, acest lucru e valabil: de partea noastră e Bătrânul Continent, iar dincolo în apele imposibil de acoperit cu privirea, tot restul lumii.

Orașul tramvaiului galben

Străbatem piața în sens invers, trecem simbolic pe sub Arco da Victória și interceptăm linia îngustă a tramvaiului ce urcă în Alfama. Tramvaiele nu sunt făcute să urce, dar cele lisboneze au puteri magice. Acolo unde suratele lor nu fac față fără cremalieră, cele portugheze răzbesc. Scurte și cocoțate pe un singur boghiu, vagoanele galbene cu aspect desuet atrag atenția fiind și unul din simbolurile orașului, omniprezent ca imagine pe suvenirurile magnetice sau ceramice. Linia 28 ce trece prin fața catedralei Sé este celebră și o urmăm și noi la pas ca pe un fir al Ariadnei.

Se de Lisabona

Catedrala este cea mai veche biserică a orașului. Ridicată pe locul unei moschei în 1150, după cucerirea orașului de către Alfonso Henrique, construcția are aerul masiv și indestructibil al unei cetăți. Cele două turnuri sunt drepte și severe ca niște donjoane, la această impresie contribuind și crenelurile cu care se termină în partea superioară unde te aștepți să zărești arcași și butoaiele cu smoală, însă clopotele ce se arată în deschiderea bolților și rozeta centrală întrerup fabulațiile. Câteva tuk-tukuri parcate în față și o femeie cu fața ca abanosul ne amintesc că suntem în inima vechiului cartier maur. Ne abandonăm umbrelele la intrare și pășim în interiorul insonorizat de grosimea zidurior de piatră, atât de grele și de inerte încât nu transmit înăuntru nicio vibrație.

Catedrala – interior

Ca în toate catedralele portugheze interiorul este monumental. În urma numeroaselor reparații intreprinse după cutremure, stilul inițial romanic se combină cu elemente gotice și manueline într-un amestec eterogen. Poate lumina parcimonioasă sau poate altceva, nedefinit ne îndepărtează, astfel că nu punem această catedrală în panteonul amintirilor noastre alături de alte biserici remarcabile și ieșim pentru a mai arunca o privire exteriorului ce pare mult mai reușit.

Cartierul Alfama

Ascunși din nou sub umbrele urcăm până la poarta cetății São Jorge, însă suntem prea uzi și prea fără chef pentru a achita biletul de intrare. Facem cale întoarsă pentru a străbate la liber străzile întortocheate ale cartierului istoric, ne oprim câteva minute la Miraduoro de Santa Luzia, o terasă cu bugainvillea de unde avem o panoramă aeriană asupra Alfamei și a Tejoului, apoi coborâm scările spre biserica São Miguel și descoperim o arcadă acoperită cu benzi desenate executate în tehnică murală. Feriți de ploaia ce cade neîntrerupt, ne permitem să aruncăm un ochi la cadrele color și descoperim cu mirare că ilustrează istoria Lisabonei. Apreciem această lecție condensată care începe în secolul V înainte de Cristos cu primii comercianți fenicieni și se continuă sub numele Felicitas Julia Olisipo (portul fermecat) pe vremea cuceririi romane. Desenele sunt destul de bune ca să ne rețină așa că luăm act de distrugerile popoarelor germanice, de căderea orașului în anul 711 în mâinile califilor Omeiad, de recucerirea lui în 1147 de către Dom Alfonso Henrique și transformarea lui în capitală a Portugaliei în anul 1252. „Bum! Bum! Bum!” stă scris la gura fiecărui tun îndreptat asupra orașului. În anul 1384 Nuno Alvares Pereira, eroul de la Aljubarota, triumfă din nou reușind să reziste asediului armatelor Castiliei decimate în cele din urmă de o epidemie. În 1497 vasele lui Vasco da Gama plecate din Lisabona ajung în India fructificând câteva decenii de descoperiri geografice, ceea ce face ca la întoarcerea lui regele Manuel I să construiască în cinstea izbânzii Mănăstirea Jeronimo – podoaba de prima mână a capitalei. 1506, flăcări: masacrul evreilor. Alte flăcări în 1536: inchiziția. În 1755, „Brrrrrrrrrr…”, cutremurul. În 1808 apare Napoleon (alt cutremur). Începutul secolului XX aduce din nou tunuri și puști menite să instaureze republica, apoi 25 aprilie 1974, Revoluția Garoafelor ce pune capăt dictaturii lui Salazar. Plecăm mai departe.

Istoria Lisabonei

Străzile Alfamei sunt strâmte și înalte, ca niște canioane. Ghidul descrie cartierul ca fiind atrăgător, dar cu orizontul blocat pe orizontală din cauza clădirilor și pe verticală din cauza umbrelelor ne simțim ca împachetați într-o cutie din care nu vedem nimic. Hotărât lucru, nu e o zi bună pentru Lisabona! Foamea ne ajunge din urmă și frigul urcă de la picioare astfel că ne grăbim să facem cale întoarsă în Baixa unde se poate mânca. Într-un local cochet ne reîncălzim cu celebra supă cremă și cu o felie de plăcintă cu legume, apoi atacăm pasajul scărilor la ora la care se lasă seara și se aprinde iluminatul stradal.

Deasupra noastră se văd arcadele goale ale unei biserici dărâmate. Imaginea mi-e cunoscută din fotografiile celebre ale Lisabonei: e fosta mănăstire Carmo, Convento do Carmo cum îi zic portughezii. Până la cutremur a fost cel mai mare complex monahal al orașului și poate că însăși mărimea i-a venit de hac căci, după cum se vede, nici până în ziua de azi nu s-au găsit resurse pentru refacere. Stâlpii și bolțile de piatră rămase pe poziții constituie un veritabil material didactic în materie de anatomie a clădirilor, ca scheletele dinozaurilor legate cu sârmă, din holurile marilor muzee. Acoperișul a rezistat în zona altarului ce adăpostește azi Muzeul Arheologic Carmo. Mi-ar place câteva fotografii din interiorul dinozaurului, dar cum s-a înnoptat și cum mai avem încă trei zile în față ratăm intenționat obiectivul, întinzând pasul spre casă.

Noaptea prin oraș

Într-o interesecție cu străzi în ic ratez drumul și o iau pe alături, dar strada coboară prea abrupt pentru a ne mai întoarce. Compensăm abaterea pe o stradă lăturalnică, apoi pe încă una. După câteva încercări trebuie să recunoaștem că nu avem repere și implicit că ne-am rătăcit într-un cartier labirintic, ale cărui străzi se întretaie haotic. La fiecare intersecție avem speranța de a recunoaște locuri parcurse la plecare, dar realitatea ne dezamăgește mereu, până la urmă fiind nevoit să apelez la Google Maps pentru a ne face punctul. La fel cum zbaterea celui prins de nisipurile mișcătoare îl înfundă și mai tare, strădaniile noastre de a ne găsi drumul mai mult ne-au îndepărtat. Deprinși cu planul ordonat al străzilor rectangulare am fost o pradă ușoară pentru Lisabona ce ne-a deviat din aproape în aproape, apoi ne-a amestecat punctele cardinale prin cotituri înșelătoare. La fel ca-n celebrul banc, în urmă cu cinci minute Clujul era aproape, dar acum e deeeparteeeeee și chestia ne ulcerează cu atât mai mult cu cât suntem uzi și obosiți. Nu ne plac glumele astea, dar n-avem încotro, măcar acum știm pe unde să o luăm și în final ajungem acasă. Am zis acasă? Da, căci micul apartament ne primește familiar, intim și cald, aproape reproșându-ne că l-am părăsit pentru mizeria de afară. În schimburi uscate, cu câte un pahar de vin în mână, ne regăsim plăcerea de a locui.

La primul contact Lisabona și-a arătat firea rebelă. În ciuda vinului licoros răceala din oase persistă încă mult timp, amintindu-ne că e totuși iarnă. N-a fost cea mai bună zi, dar pentru o primă impresie a fost ok.

Alte imagini:

  • Azulejos in Sao Pedro de Alcantara
  • Praca Rossio
  • Praca do Comercio
  • Pe treptele catedralei
  • Tramvaiul 28
  • Faianță pe străzile Alfamei
  • Miradouro das Portas do Sol
  • Miradouro Santa Luzia
  • Vedere asupra Alfamei
  • Alfama
  • Muzeul fado
  • Tramvaiul cu cireșe-n păr
  • Prin Baixa
  • Cina
  • Cina

Lasă un răspuns