20 septembrie 2016 Comentarii (0) Caiac

Lumea apelor

Înapoierea în domeniul agrementului nautic a lăsat un gol ce poate fi exploatat. Râurile și bălțile oferă un potențial greu de evaluat. Este suficient să ascultăm argumentul „doctorului” din povestirea ”În deltă” a lui Jean Bart pentru a simți imboldul de a urca în barcă:

Cu fiecare zi ce trece este tot mai evident că trăim într-o lume suprapopulată. Bunăstarea ne face mofturoși sau chiar individualiști și egoiști: nu vrem să împărțim cu cei pe care nu-i cunoaștem și nici măcar să folosim la comun, ca să nu fim scoși din zona noastră de confort. Și dacă totuși suntem de acord să împărțim lucruri, nu suntem de acord să împărțim clipe fiindcă înafară de cei apropiați nouă (cine se aseamănă se adună), ceilalți ni se par grobieni, ciudați, de neacceptat. Dar unde să te retragi din calea lor? Locurile facile sunt luate cu asalt, iar pentru cele periculoase sau sportive (munți, peșteri) adeseori nu suntem nici noi pregătiți.

„… uneori doctorul rămânea în contemplare. Balta spunea el mișcat, mă farmecă. Munții rigizi și reci, pădurile triste și monotone mă apasă. Marea veșnic schimbătoare în oglinda căreia se reflectează cerul cu alte nuanțe la fiecare ceas îmi încântă ochii, dar numai balta îmi farmecă simțirea și-mi atâță mintea. Peisagiile de baltă, viața bogată și misterioase care se zbate în umezeala asta îmi evocă vârsta primelor epoci, începuturile vieții pe Pământ, enigma nepătrunsă a creațiunii. Când pentru întâia oară m-am găsit singur în pustietatea bălții în mijlocul acestor naturi solemne și primitive în care nu se simte nicio suflare omenească mi se parea că intru deodată într-o lume aparte, într-o lume rămasă printr-o vrajă în starea zămislirii, un colț de pământ peste care plutește încă tainicul parfum biblic din vechea povestire a facerii lumii în cele șase zile…”

Dar unde sunt bălțile astea? Unde sunt apele pe care să plutim înfiorați în căutarea acestor momente sublime, de singurătate? Rămase afară din circuitele turistice, le știu poate doar păsările călătoare sau poate ochiul artificial din văzduh, tăcutul Google Earth. Partea frumoasă este că putem atât să ne bucurăm de apă, cât și să explorăm. Experiența mi-a demonstrat că un mare râu, poluat și amenajat hidrotehnic își poate pierde aspectul plăcut, primordial pentru agrement, în timp ce un firav curs de apă, cu adâncimea de o palmă, nebăgat de nimeni în seamă poate fi fabulos.

Mi-am îndreptat atenția spre râurile din vecinătatea orașului (Oradea). Din păcate o primă vizualizare în Google Earth m-a descurajat complet: în afara râurilor mari (ex: Crișul Repede) albiile micilor ape de câmpie nu sunt umbrite de vegetație ceea ce le face banale. Nu e nimic interesant a străbate cu caiacul un mic canal ce trece printr-o câmpie goală. Peisagistic ne putem astepta la asa ceva:

Având acest lucru în minte, am căutat segmente ale cursului care să treacă prin păduri sau măcar care să aibă un brâu de vegetație dealungul lor și am găsit un astfel de loc pe Barcău. În Google Earth imaginea se prezenta asa:

googleearth

Am pus caiacul pe mașină și m-am dus să văd cum arată peisajul. Mă așteptam ca brâul de vegetație reperat în imaginile aeriene să fie format din copaci, cu aspect de pădure, însă la fața locului n-am găsit decât o încâlceală de sălcii, răchiți și tufișuri.

Era iunie și apa era umflată de ploile abundente căzute în ultima săptămână. Am lansat caiacul fără prea mari speranțe. Cotele ridicate făceau ca în unele locuri bolțile de vegetație să se apropie de suprafața apei atât de mult încât să nu-mi lase suficient loc să trec pe sub ele și în curând a început lupta cu crengile. Barcăul curgea repede și mâlos astfel că orice poticnire de acest gen se putea solda cu o răsturnare, în plus cursul era atât de strâmt încât nu prea aveam loc de întors. În aceste condiții înaintarea era chinuitoare, nelăsându-mi prea mult timp pentru a admira locul.

Câteodată chinga vegetației slăbea descoperind locuri liniștite în care parcă și apa curgea mai încet, apoi începea din nou „jungla” și trebuia să lupt cu padela sau câteodată chiar cu mâinile goale pentru a rămâne în caiac.

N-a fost ceea ce m-am așteptat. Poate că la cote normale, la viteze mici și lăsându-mi loc suficient să trec pe sub ramuri e mai bine, dar nu am găsit acea frumusețe care să mă farmece. Cred că râului îi lipsește viața, plantele de apă, nuferii.

A doua încercare a fost pe Teuz. Am mai fost pe Teuz acum cinci ani așa că știam că trebuie să mă aștept la baraje din crengi uscate pentru care m-am înarmat cu firez, topor și foarfecă de tuns pomii. Am plecat la drum împreună cu Dragoș și cu caiacul dublu Victor.

Lansarea de lângă pod (foto: Dragoș)

Prima impresie a fost negativă. Vlăguit de căldura verii râul era la cote minime. Am pus caiacul pe apă la podul din vecinătatea localității Șintea Mare, în locul în care râul se întinde formând o baltă puțin adâncă pe care am vâslit trăgând chila prin mâlul de pe fund. Speram ca odată intrați în albia râului nivelul apei să crească și chiar așa s-a întâmplat.

În scurt timp am fost blocați de primul baraj de crengi uscate înghesuite de rău într-o răchită. Am folosit fierăstrăul bucuros că crengile proveneau din speciile de apă de pe mal, cu lemn de esență moale, ușor de tăiat și în câteva minute am debarasat zona și am trecut mai departe.

Aspectul sălbatic al Teuzului

De data asta peisajul era extraordinar. Suprafața apei era plină de frunze de nufăr și ici colo se ghiceau bobocii florilor stând să se deschidă, în timp ce malurile erau năpădite de vegetație arborescentă ca o veritabilă junglă.

Nufăr (foto Dragoș)

Am mai întâlnit și alte baraje prin care ne-am croit drum cu toporul sau fierăstrăul. Uneori vegetația năpădea cursul apei și era suficient să toaletăm coroanele răchiților cu foarfeca de tuns, încercând totuși să nu exagerăm fiindcă tocmai aspectul neîmblânzit al peisajului îl face deosebit.

Dragoș trecând de un baraj de crengi

Într-o oră și jumătate am parcurs 2,39km și ne-am oprit la un hățaș ce mi-ar fi luat o jumătate de oră ca să-l deschid. Am renunțat la ideea de a merge mai departe și am făcut cale întoarsă pe parcursul deja curățat, pe care l-am parcurs de data asta într-o jumătate de oră.

Înapoi

Am ajuns la pod odată cu apusul soarelui, cu caiacul plin de crengi și frunze și hainele murdare de mâl, dar așa cum mă așteptam râul a fost minunat.

Final de tură

Incursiunea mi-a întărit ideea că Teuzul poate fi o sursă de agrement nautic, cu condiția degajării albiei de barajele artificiale. Munca nu e grea fiindcă lemnele sunt de esență moale și odată făcută sunt șanse mari ca albia râului să rămână liberă.

Alte imagini: