autor: Angela Szabo

Sufletul românului

2 aprilie 2018 Comentarii (0) Calatorii, Jurnale, Portugalia

Sintra

O privire aruncată pe siteul feroviar ne încredințează că avem tren din jumate în jumate de oră. Nu ne grăbim. Vremea s-a schimbat radical, dezmierdându-ne cu raze de soare și cer de un albastru profund. Cu un flacon de apă și câteva sandwichuri în rucsac traversăm parcul ce răsună de trilul păsărilor și o luăm pe jos spre gara Rossio. După experiența de ieri schimbarea de decor e îmbucurătoare, ba chiar meritată.

A opta zi începe clasic cu o cafea marca Azul, suc de portocale și omletă. Obiectivul de azi este Sintra, reședința de vară a lisbonezilor și implicit a regilor și a curților regale. Descrisă de ghid ca o plăcută zonă verde în decorul unor coline stâncoase, Sintra este gazda unor bizarerii arhitectonice unice în lume. Având putere financiară, primii lor proprietari le-au făcut exact cum și-au dorit, trecând de multe ori peste cuvântul arhitecților, astfel că rezultatul e catalogat ca eclectic, la limita kitschului. Dar pentru vizitatori asta nu are importanță. Cu un secol înainte de Walt Disney aici s-au creat castele și palate desprinse parcă din povești, așa cum azi doar parcurile de distracții își permit să creeze. Indiscutabil, Palacio National da Pena este capul de listă al extravaganțelor, obligatoriu ca emblematic, la concurență cu Palacio e Quinta da Regaleira sau Parque e Palacio de Monserrate.

Gara Rossio – intrare

În orice loc prima zi e mai grea, până îți formezi reperele. Pe străzile deja cunoscute ajungem rapid la Igreja de Sao Roche, de unde ne lăsăm drept în gară prin pasajul pietonal ce coboară în trepte. Prima impresie este că am ajuns prea devreme, însă când intrăm în sala mare și dăm peste uriașele cozi de la automatele de bilete ne schimbăm părerea. Cosmina prinde rând în timp ce eu dau o tură rapidă la etajul inferior în speranța unei alternative ce nu există: trebuie să așteptăm. Majoritatea celor încolonați sunt turiști nedeprinși cu meniul automatelor, așa că înaintarea e lentă. Sunt trei automate și cu cinci minute înainte de plecarea trenului avem în față încă trei oameni. Îl vom prinde? Răspunsul depinde de dexteritatea lor. Până în ultima clipă sperăm să ne putem îmbarca „la mustață”, dar trenul pleacă în momentul în care intrăm pe peron și nu ne rămâne decât să-l petrecem cu privirea până ce luminile i se pierd în întunericul tunelului de ieșire.

Gara Rossio – peroane

Sintra e o localitate cu aer de stațiune montană, la care ajungem cu următoarea garnitură. Orășelul căruia i s-a dus vestea pentru bizareriile lui este pe lista oricărui turist, așa că la ora prânzului peroanele și porțile de ieșire nu fac față mulțimii ce se revarsă din vagoane. Odată scăpați în stradă nu avem nici cea mai mică intenție de a continua înghesuiala în autobuze, preferând să facem câțiva kilometri pe jos.

Dintre toate minunile Sintrei alegem să începem cu Pena. După o scurtă orientare în Google Maps optez pentru o înșiruire destul de întortocheată de drumuri secundare pe care sper să le pot identifica în teren. Traseul ce începe în spatele gării se angajează în serpentine spre piscul pe vârful căruia se semețește silueta inconfundabilă a palatului. Dintre toți cei revărsați în gară suntem singurii porniți în această direcție, ceea ce nu ne deranjează.

Sintra

Vilele cu aer istoric mă duc cu gândul la Sinaia. Porți dantelate din fier forjat, curți pavate cu piatră cubică, ziduri masive îmbrăcate în iederă și vitralii încadrate în arce gotice sunt doar câteva detalii din panoplia arhitecturală cu valențe aristocratice; mușchiul ce înverzește zidurile, vopseaua scorojită și multe alte mici detalii întregesc gama percepțiilor cu informații subliminale. Climatul umed favorizează dezvoltarea vegetației care tinde să acapareze fiecare colțișor într-o încâlceală de liane, vrejuri și mușchi, umbriți de pini și maiestuoși arbori de sequoia. Drumurile ce urcă din diferite puncte cardinale converg către poarta palatului unde se află și casieria, astfel că, cu cât ne apropiem încep să apară mașinile, autobuzele și turiștii perpedes.

Spre Pena

În Europa suprapopulată înghesuirea monumentelor pare firească, însă portughezii s-au deprins la curțile Asiei cu luxul spațiilor largi. Cu toate că în Sintra palatele abundă, fiecare dispune de vaste domenii înconjurătoare transformate în parcuri. Biletul de zece euro vine la pachet cu o hartă din care ne dăm seama de mărimea și complexitatea proprietății. Parcul palatului, de 200 de hectare este împânzit cu o rețea de alei ce fac legătura între diverse pavilioane, grădini, iazuri, cascade, grote, monumente, puncte de belvedere, pergole, statui, fântâni, sere, capele și bineînțeles, punctul de greutate, nucleul în jurul căruia gravitează toate, palatul regal.

Bastioanele Penei

Construit de prințul Ferdinand de Saxa-Coburg pe fundațiile unei mănăstiri, palatul început în 1840 e un amestec de medieval cu modern, de militar cu civil, de european cu arab, sub impresia unui colorit contrastant și strident. Situat în poziție dominantă, pe creștetul de stâncă al dealului, pare inexpugnabil însă stilul romantic în care se încadrează nu îi dau aerul sever al unui comandament militar modern, ci mai degrabă îl asociază cu casa unui balaur ce ține în turnul crenelat o prințesă adormită. Drumul pavat trece pe la baza zidurilor lobate de contraforturi geometrice, dominate din înalt de creneluri, arcade și minarete. Dincolo de o primă poartă cu arcadă arabă se ajunge la o vastă terasă ce oferă primele imagini de detaliu asupra fațadei. Toată geometria e prezentă la întâlnire, de la sferă, piramidă și prismă la tor, spirală și stea, în repetitive forme primare ce se alterează și se combină în împletituri ciudate si dau naștere motivelor vegetale menite să mascheze simboluri masonice. Turle de faianță contrastează cu minarete conice sau calote ca de observator astronomic, iar turnul cu ceas, de un roșu aprins, ar fi ca de biserică de nu s-ar termina ca un castel Walt Disney. Săbii încrucișate, cruci de Malta și efigii cavalerești se pierd, văzute și neconștientizate, căci intelectul are limitele lui. Lucruri despre care ai auzit, dar nu le-ai văzut, te așteaptă la Pena!

Pena – ansamblu

Stop joc. De prea multă frișcă poți să sfârșești cu greață. Părăsim voit curtea palatului înscriindu-ne la un tur de contur al castelului pe o terasă strâmtă ce ne întoarce cu spatele la ziduri. Pe latura nordică zidurile par să continue pereții verticali de stâncă astfel că sub balcon se cască direct hăul. De la înălțimea platformei panorama depărtărilor ne dezvăluie păduri nesfârșite și un pic din cartierele mărginașe ale Lisabonei; cu toate că vremea s-a îndreptat, la umbră vântul devine tăios alungându-ne spre spațiul ferit al Curții cu Arce, construită în stil maur.

Pena – curtea vestică

Pentru vizitarea interiorului revenim pe terasa principală trecând prin Poarta Tritonului, mult pomenită datorită zeității marine cu bust de om și coadă de pește. Ca multe alte elemente decorative ale palatului și tritonul pare un capriciu al finanțatorului. Căutătura lui răutăcioasă pare aleasă mai degrabă pentru efect decât pentru semnificație, dar în orice caz se încadrează în decorul de poveste ca o ultimă și supremă picanterie, fiind se pare unicul detaliu statuar, însă unicitatea nu se rezumă la atât. Ieșind din mediul marin sugerat de scoici și purtând pe creștet un butuc de vie ce se dezvoltă ascendent, ansamblul are cumva un aer Gaudian.

Pena – Poarta Tritonului

Intrăm. Primul corp de clădire e fosta mănăstire de formă pătrată ce înconjoară o curte interioară. Călugării ce viețuiau în smerenie nu aveau nevoie de prea mult spațiu, dar pentru un palat regal odăile par mici și înghesuite. Pe sub arcade sculpturale, cu vrejuri de viță de vie din care atârnă ciorchini grei, ajungem în sufrageria privată în care o masă cu tacâmurile puse pare să mai aștepte încă fețele regale. Pereții acoperiți integral de azulejos și mobilierul de stejar sculptat minuțios în forme spiralate încadrează spațiul în stilul manuelin. Tavanul boltit, încheiat în arcade stelate pare să fie sarea și piperul acestei sufragerii pe care o părăsim pentru următoarea odaie care este un dormitor. O tigaie de încălzit așternutul arată desuet în contrast cu covorul persan ce aduce spațiul în contemporan; mobilierul format din noptiere, dulap, măsuță, dar mai ales tăblia patului și scaunele sunt sculptate aici în clasicul stil portughez.

Pena – sufrageria

Celelalte odăi vin să întregească ideea de preocupare a proprietarilor pentru amenajarea și mobilarea acestui palat. Interesat de confortul pe care tehnologia vremii putea să-l furnizeze unui antreprenor pentru care costurile nu contau, remarc în sala de baie robineții nichelați cu capete în formă de guri de pește și sfeșnicele de lumânări, căci becul electric a fost inventat de Edison mai târziu, în 1879. Palatul construit între anii 1842 și 1854 pare să preceadă primele descoperiri ce au adus confortul actual, astfel că veiozele din camere par să fie adăugate ulterior. Mobilierul comandat la Casa Barbosa e Costa, picturile murale, tapetul fin, stucaturile, parchetul în zeci de combinații și azulejosul de cea mai bună calitate sugerează pasiunea, dacă nu obsesia, propietarilor pentru amenajări. Dacă corelez aceste impresii cu datele istorice lucrurile par să se lege, așa că reiau povestea de la cutremurul din 1755 ce a deschis epoca marchizului de Pombal.

Pena – baia

Următorul episod semnificativ a fost apariția armatelor lui Napoleon. Neputându-se opune, curtea portugheză scapă cu fuga în îndepărtata Brazilie, făcând din Rio de Janeiro noua capitală. Sub conducerea regelui Joao al VI-lea, în 1815 Brazilia se unește cu Portugalia sub titulatura Regatul Unit al Portugaliei, Braziliei și Algarvelor, formând primul stat pluricontinental. Bătălia de la Waterloo rezolvă problema napoleniană și Joao revine la Lisabona în 1821 lăsându-l la cârma Braziliei pe Pedro, fiul său care având susținerea elitelor braziliene declară independența țării de peste ocean.

Pena – cameră din aripa veche

În 1826 regele Joao moare, generând o complicată problemă de succesiune. Succesorul său legitim era Pedro, înscăunat în Brazilia. După proaspăta ruptură între state o nouă unificare nu era văzută cu ochi buni astfel că Pedro abdică în Portugalia. Următorul succesor era fratele lui, Miguel, exilat de Joao în Austria pentru că era un dușman declarat al liberalismului portughez asupra căruia uneltise. Ca să împace și capra și varza Pedro o încoronează pe fiica lui, Maria, de numai șapte ani, urmând ca aceasta să se căsătorească cu unchiul ei, Miguel, care trebuia să facă concesia de a accepta constituția liberală. Treaba pare rezolvată însă odată încoronat Miguel o detronează pe Maria și abolește constituția. Pedro lasă Brazilia fiului său și mutându-și comandamentul mai aproape de Portugalia, în Azore, îl atacă pe Miguel reușind să-l înlăture în 1834 și să o repună ca regină pe Maria.

Pena – interior

La numai 15 ani, Maria, pe numele ei întreg Maria da Glória Joana Carlota Leopoldina da Cruz Francisca Xavier de Paula Isidora Micaela Gabriela Rafaela Gonzaga, născută în Brazilia din mamă de origine austro-elvețiană se căsătorește cu un duce de Leuchtenberg care, culmea, moare două luni mai târziu. Maria reușește să obțină anularea căsătoriei și încheie alta, cu prințul Ferdinand din casa Saxa-Coburg ce va domni cu ea ca și co-monarh, primind titlu de rege conform obiceiului portughez abia în 1837, la nașterea primului copil.

Pena – aripa nouă

Ferdinand a încercat să se implice în conducerea regatului, însă fără succes. Nerămânându-i decât să se scufunde în intimitate, familia regală ce locuia în palatul Necessidades din Lisabona se preocupă de construirea unei reședințe de vară. Abolirea ordinelor monastice în 1834 a golit mănăstirile, astfel că Ferdinand poate să cumpere în 1838 clădirea pustie a unei mănăstiri, ce formează azi nucleul aripii vechi a palatului. Inițial a început cu renovarea clădirii care se afla într-o stare critică și a remodelat etajul păstrând doar tavanele boltite, apoi în 1843 a decis să mărească palatul ridicând adiacent latura nouă, cu camere mult mai spațioase. Construindu-se odată cu mărirea familiei regale ce avea anual un nou copil, e lesne de înțeles de ce palatul a căpătat o alură de poveste. Doctorii au avertizat-o pe Maria asupra riscului pe care-l implica nașterile sale înlănțuite, însă cuplul și-a văzut în continuare de treabă și inevitabilul s-a produs în 1853 când regina a murit la numai 34 de ani, la nașterea celui de-al unsprezecelea copil.

Pena – sala de bal

Șase ani mai târziu Ferdinad o cunoaște pe Elise Frederike Heusler, o cântăreață americană de operă, cu care se căsătorește în 1869. Elise, cunoscută ca și Contesa de Elda este fascinată la rândul ei de palat, punându-și amprenta atât asupra clădirii cât mai ales asupra parcului înconjurător. Deoarece construcția palatului s-a finalizat în 1860, contesa Elda n-a intervenit decât asupra interioarelor. Străbatem în ordine cameră după cameră reținând camera telefonului ce ocupa o bună parte dintr-un perete, cu sonerile electromagnetice cu clopot și fișe de introdus în mufe ca în centralele de pe vremuri, sau Sala Indiană, cu mobilier cu încrustații din fildeș.

Pena – bucătăria

Aripa nouă este mult mai aerisită. Sala de bal cu cele două candelabre electrice ținute de statuile negre ale unor turci mustăcioși sunt vedetele locului, eclipsând oglinzile opulente sau mobilierul comandat la firmele celebre ale epocii. Trecuți și de aceasta, pătrundem în sectorul rotund cu sala de mese rămasă nefolosită până în zilele noastre având dedesubt bucătăria palatului cu cratițele, polonicele și tigăile de aramă înșirate pe pereți. Restul aripii noi e ocupată de un restaurant și de un magazin cu suveniruri ce astâmpără apetitul vizitatorilor pentru mâncare sau pentru amintiri, așa că traseul de vizitare se termină aici. O înțelegem perfect pe Dona Amelia, consoarta ultimului monarh portughez, care și-a petrecut la palat ultima zi înaintea exilului: ne-am uita și noi în urmă pentru a recapitula cele văzute, dar sunt prea multe de cuprins și o lăsăm baltă. Se spune că palatul Pena, castelul Neuschwanstein din Bavaria și Alcázar din Segovia sunt cele trei construcții ce i-au inspirat pe creatorii desenelor animate în filmele lor, Pena fiind însă cel mai exotic și mai colorat. Ultima renovare s-a făcut în 1995 când exteriorul a revenit la culorile originale, aripa veche redevenind roșie iar cea nouă portocalie. Alte și alte detalii ne asaltează din ghid, din pliantul ce însoțește biletul de intrare sau din privirile aruncate în urmă, dar au trecut deja trei ore de la începutul vizitei și dacă mai vrem să vedem ceva în Sintra e cazul să ne desprindem din vraja palatului.

Pena – parcul palatului

Ieșim pe poarta principală și o luăm per pedes spre centrul localității pe drumul ce coboară în serpentine printr-o pădure cu arbori falnici. Dacă n-ar fi traficul de mașini și autobuze, plimbarea ar fi chiar plăcută. Pe unele porțiuni găsim cărări și scurtături ce taie serpentinele, iar unde nu avem încotro mergem pe acostamentul drumului. În mare parte șoseaua coboară dealungul unei văi, pe sub piscul pe care se ridică semeț Castelul Maur, un alt obiectiv ce se poate vizita. Faleza de sub zidurile castelului găzduiește câteva trasee de cățărare emblematice, iar mai jos, aproape de intrarea în Sintra șoseaua trece pe la poarta vilei Sassetti, o construcție de piatră cu turn cilindric ce nu poate rămâne neobservată. Având propriul parc cu floră adunată din toată lumea, vila se înscrie în specificul Sintrei ca pol al reședințelor aristocrației. Înfloritoare în secolele trecute, când coloniile din toată lumea asigurau bunăstarea marilor case portugheze, proprietățile au decăzut odată cu proprietarii lor, majoritatea fiind cumpărate de-a lungul timpului de afaceriști sau corporații străine și în cele din urmă de statul portughez care le-a transformat în muzee și le-a deschis publicului. Așa cum Kipling le-a găsit o utilitate maharajahilor, aceea ca datorită lor lumea să se bucure de spectacolul bogăției, domeniile din Sintra par să-și găsească azi justificarea pentru aceeași cauză. Ar fi multe de vizitat, dar nu ne-a mai rămas timp decât pentru un singur obiectiv asupra căruia trebuie să ne decidem alegând dintre Palacio e Quinta da Regaleira sau Parque e Palacio de Monserrate.

Drumul spre Sintra

Quinta da Regaleira sau ferma Regaleira a fost reședința de vară a familiei omonime, până în 1893 când a fost cumpărată de „Monteiro milionarul”, un latifundiar brazilian școlit la Coimbra. António Augusto Carvalho Monteiro era un bibliofil, colecționar și filantrop, cu o cultură vastă, care a transformat domeniul Regaleira într-un parc tematic ce înglobează simboluri mistice și masonice în tot felul de construcții bizare.

Monserrate a fost proprietatea sucesivă a mai multor familii extrem de bogate, ajungând în cele din urmă să fie cumpărată de milionarul englez Fracis Cook, care a folosit-o ca reședință de vară si a umplut-o cu opere de artă din colecția sa imensă. Lucrările sunt risipite azi prin marile muzee ale lumii, dar ceea ce face încă faima Monseratteului este parcul catalogat ca nemaipomenit. Francis a investit enorm angajând un peisagist, doi botaniști și peste 50 de muncitori care au transformat cele 33 de hectare ale domeniului într-un paradis ce se mai păstrează și azi în ciuda faptului că familia Cook și-a pierdut averea și nemaipermițându-și luxul reședinței a vândut-o, azi fiind în proprietatea statului portughez.

Deoarece e iarnă și bănuim că parcul Monserrate nu e în cea mai bună formă, alegem să vizităm Quinta da Regaleira ce nu e departe de vila Sassetti. Vremea s-a schimbat, amenințând din nou cu ploaie, așa că începem cu parcul, cât ne mai putem plimba pe afară.

Regaleira – Turnul Zigurrat

Adept al primitivismului, Monteiro a lăsat vegetația să se dezvolte nestingherită, iar pentru construcțiile sale bizare a optat pentru blocuri de piatră semifasonată, cât mai apropiată de aspectul natural. În zona intrării există câteva parcele în care grădinarii profesioniști au avut de lucru, însă restul parcului se prezintă ca un versant de deal împădurit plin cu alei întortocheate. Pliantul cu hartă primit odată cu biletul de intrare ne descrie parcursul prin grădină ca o descoperire a Cosmosului printr-o succesiune de locuri magice și misterioase în care antipozii sunt Paradisul și Infernul. Poate că un ochi avizat ar fi capabil să discearnă simbolurile aruncate în calea vizitatorului, sau poate că informarea temeinică asupra intențiilor lui Monteiro ar fi putut aduce un pic de lumină asupra lucrurilor, însă n-avem de nici unele și din această perspectivă ne mulțumim să înregistrăm senzațiile așa cum ne sunt servite de mintea senzorială, brute, neprelucrate.

Regaleira – Portalul Gardienilor

O cascadă presărată ca o perdea peste intrarea într-o peșteră se adună în așa numitul Lac al cascadei. Grota plină de oameni ce fotografiază cu telefonul are un aspect cam artificial iar lacul invadat de alge denotă delăsare, însă surpriza aranjamentului ne face să fim îngăduitori. Deasupra peșterii, o alee ne conduce la o platformă spațioasă numită pompos Terasa Lumii Celeste, dominată pe de-o parte de Turnul Zigurrat, asemănător construcțiilor din parcurile de copii, iar de cealaltă parte de Portalul Gardienilor – un pavilion semicircular aparent fără vreun scop practic. Poate că vara construcțiile ne-ar atrage cu colțurile lor umbrite, dar sub amenințarea ploii ne continuăm parcursul pe aleea ce urcă la Fântâna Inițierii. Hopa! Numele îmi sună cunoscut și îl asociez cu niște imagini formidabile văzute pe Pinterest. Deci aici era! Îi fac semn Cosminei să mă urmeze prin golul ce se cască printre niște stânci și ne pomenim la gura unui puț formidabil cum n-am mai văzut decât în minele de extracție a bauxitei. Gaura cu un diamentru de 6-8 metri este în întregime zidită cu blocuri de piatră fasonată și două scări în spirală se încolăcesc pe perimetru protejate spre hău de un zid ce sprijină stâlpi și bolți înșiruite una după alta spre adânc. Perspectiva schimbă puțul în pâlnie, pe suprafața căreia filetul scărilor ne îndeamnă să coborâm. În basme fântânile sunt porțile de trecere între lumi și de bună seamă imaginea cerului restrâns la un cerc luminos deasupra în contrast cu întunericul din fundul puțului simbolizează Paradisul și Infernul. Face parte din legea firii ca lucrurile neînțelese să nu existe, dar nu mă pot împiedica să nu mă gândesc că numărul treptelor și al etajelor nu e ales întâmplător. Puțină documentare prealabilă ne-ar fi schimbat cu siguranță percepția, însă în lipsă privim lucrarea inginerească ca un artefact. Pentru ochiul fotografului geometria absolut bizară în combinație cu lumina ce se pierde liniar odată cu adâncimea ofertă suficiente motive de încântare. Așa cum o sticlă poate fi considerată pe jumătate plină sau pe jumătate goală, aceeași structură privită de sus sau de jos poate fi numită pozitiv sau negativ sau poate fi considerată un puț sau un turn. Dacă până aici parcul nu m-a fermecat cu nimic, e momentul să mă extaziez și o fac în perimetrul displayului micuțului aparat de fotografiat. Tentația de a experimenta diverse combinații geometrice sau dozaje ale luminii mă reține între etaje sau pe fundul puțului pe care-l părăsesc doar chemat de Cosmina care a găsit continuarea subterană sub forma unei galerii liniare iluminată artificial. Surpriza n-ar fi fost surpriză dac-am fi știut dinainte. Locul e cu atât mai misterios cu cât ajungem la o bifurcație ce ne pune în încurcătură, dar neavând nimic de pierdut o luăm la întâmplare și ieșim la lumina zilei taman în grota de sub cascadă. De data asta trebuie să recunosc că imaginația lui Monteiro a depășit-o pe a mea și curios ce am mai putea descoperi revenim la bifurcație pentru a ieși pe cealaltă galerie ce ne conduce la fereastra din Portalul Gardienilor. Aha! Lucrurile încep să se lege cantr-un puzzle ce prinde contur. Dat naibii Monteiro ăsta cu cotloanele lui nebănuite…

Regaleira – Fântâna Inițierii pozitiv

– Mai era o bifurcație, îmi spune Cosmina.

Bucuroși ca niște copii care după ce au desfăcut toate cadourile mai găsesc unul sub brad, scotocim întunericul subteranelor ghidați de lanterna telefonului mobil. Am mai trăit de multe ori senzația asta hoinărind prin peșteri, dar e ceva de care nu te poți sătura, mai cu seamă intuind că Monteiro nu și-a cheltuit banii de pomană. O lumină vagă semnalează capătul galeriei și după câțiva pași ne pomenim în fundul unui alt puț, mai mic decât Fântâna Inițierii, însă cu un aspect mai natural dat de blocurile de piatră cioplite brut. Locul se cheamă Fântâna Neterminată. Nu cunoaștem semnificația numelui și nici intențiile finanțatorului, dar îi mulțumim în gând pentru surpriză și parcurgând ascendent spirala scărilor ieșim la lumina zilei într-un colț necunoscut al parcului.

Regaleira – Fântâna Inițierii negativ

Ghidați de hartă parcurgem toate aleile, cu ochii în patru după surprize. Un șir de statui ce nu se ridică la standardele celor din Florența sau Vatican și capela din preajma palatului ne mai rețin atenția înainte de a intra să vizităm interiorul. Palatul are mai multe etaje, dar nu e deschis publicului decât parterul ce găzduiește mai multe săli cu tavane superbe din lemn, ferestre secession, picturi murale și tapet elegant. O cameră îl prezintă pe Luigi Manini, arhitectul lui Monteiro, în timp ce restul sunt goale sau prezintă informații despre Sintra.

Quinta Regaleira

Gata. A fost o zi densă, cu surprize plăcute, cu lucruri ce ne-au încântat. Ne bucurăm că n-am epuizat nici pe departe subiectul astfel că avem toate motivele de a reveni, însă pentru azi a fost destul. Obosiți, zgribuliți și înfometați ne retragem spre gară trecând nepăsători prin fața Palatului Național cu coșurile sale ca niște furnale. Localitatea are aerul unei stațiuni dichisite, elegantă, nobiliară, cu străzile forfotind de lume, majoritatea turiști. Neavând habar cât de departe e gara ne grăbim în orb, si ajungem la tren cu câteva minute înainte de plecare, ca o răzbunare pentru eșecul de la venire și ne mâncăm sandwichurile în drum spre Lisabona cu gândul la sticla de vin ce ne așteaptă acasă.

Alte imagini:

  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • Tara
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Lasă un răspuns