Iarna lui 2022. După doi ani de stat acasă din cauza pandemiei, ancrasat de frig, mocnesc cu gândul la minunățiile din lumea largă. Fac planuri peste planuri, caut avioane și scotocesc netul de la nord la sud în căutarea unei destinații. În urmă cu zece ani, în 2012, am fost în Islanda și ne-a plăcut la nebunie. De ce n-am merge în vecini, în Feroe? Nordul e scump prin definiție, dar un search pe un motor de căutare arată că principalul cost, călătoria, ar fi suportabil. Arunc pastila în grupul de prieteni și am plăcuta surpriză de a capta atenția.
Cei care încă se mai îndoiesc că o fotografie poate schimba lumea ar trebui să mă întrebe pe mine. În urmă cu câțiva ani am văzut pe net niște imagini care m-au impresionat. Erau acolo stânci aciculare ce ieșeau din mare, insule verticale ca niște dinți de rechin, fiorduri brăzdate de glaciațiuni și în general un relief cu geologia la vedere, învelită cel mult într-un covor de iarbă de o prospețime și un verde incredibil. Am admirat îndelung acele imagini: ele sunt cele ce mi-au sădit dorința de a ajunge în insulele Feroe.
Timpul trece, se face primăvară și o conjunctură favorabilă mă duce în Egeea. La bordul unui yacht, în decorul mării, primesc pe Whatsapp întrebarea surpriză: „când se pleacă în Feroe?”. Odată trecută iarna aproape uitasem de insule, dar prietenii nu. Vin acasă și reiau planificarea. Ne trebuiesc pașapoarte. Trebuie rezervate zboruri, cazări, mașini.
Vom fi opt. Ne împărțim sarcinile și facem demersurile necesare. Avem biletele de avion, avem cazările și mașinile pentru bătut insulele în lung și-n lat, dar ne mai trebuie un itinerar. Găsesc un ghid de drumeție, îl traduc cu Google Translate și fac un plan pe zile. Gata, acum putem pleca!
Ultima zi
Timpul trece și ziua plecării se apropie. Mâine vom pleca și mai sunt 1001 lucruri de făcut. Dincolo de lăsarea gospodăriei în ordine, tratat cu vecinii să dea de mâncare la cățel, luat rămas bun de la familie, mai trebuie activat roamingul, descărcat hărți google pentru consultare offline în zonele în care costul internetului e prohibitiv (insulele Feroe nu sunt în UE), făcute asigurări de sănătate, plătit hotelul, făcut check-inul la zbor și trimiterea lui la fiecare, pus bani pe card, stabilită ruta de ajungere la hotel… Bine măcar că am scăpat de birocrația aferentă covidului, cu stufosul formular PLF și certificatele de vaccinare!
Copenhaga
Plecăm din Cluj, cu WiZZul. Întâlnirea e la aeroport: Grasu cu Horea și Claudia, Mike, Sanda, Cipri, eu și Cosmi. Suntem dispersați prin avion fiindcă nu ne-am plătit locurile, apoi ne reîntâlnim din nou în Malmo, la autobuzul de transfer în Copenhaga.
Traversăm strâmtoarea Øresund. Până la mijlocul strâmtorii șoseaua străbate un pod inaugurat în anul 2000, după care o insulă artificială asigură intrarea într-un tunel submarin ce străbate ce a mai rămas din strâmtoare. Autobuzul ne lasă lângă gară, de unde mai avem câteva sute de metri până la Danhostel, destinația noastră.
Toate clădirile au fațada de cărămidă aparentă. În preajma gării sunt parcări imense de biciclete și pe lângă trotuare sunt piste generoase pe care localnicii pedalează sârguincioși. De la înălțime se aud țipete și ridicând privirile descoperim pe fundalul cerului niste mogâldețe învârtite de ringhișpilurile parcului Tivoli.
Danhostel este un turn cu 15 etaje. În dosul unui monitor găsim un recepționer ce ne încurajează să ne facem singuri check-inul la un ecran tactil. În iureșul plecării am uitat să plătesc hotelul, dar când e vorba de plată nu există opreliști. În câteva minute tranzacția e făcută, codurile de activare vin pe email și la un periferic atașat ecranului ne magnetizăm o cartelă de acces. În fața lifturilor există un container de unde ne servim cu pachete conținând prosoapele și lenjeria de pat individuală și cu cardul magnetic chemăm liftul.
Suntem opt și n-are rost să ne înghesuim. Grasu și Mike rămân pentru tura a doua. Liftul rapid ne duce într-o clipă la etajul trei, unde găsim cu ușurință camera noastră cu baie proprie și paturi supraetajate.
Sună telefonul: Grasu și Mike au urcat în lift cu alți turiști și fără card au rămas blocați la etajul la care aceștia au coborât. Pot coborî la recepție, dar fără card nu pot urca. Mai mult, folosirea cardului nu activează decât butonul corespunzător etajului la care ești cazat și nu există scară decât pentru evacuare în caz de urgență, prin urmare ușile de acces către aceasta funcționează ca supape de sens, fiind blocate accesului de jos în sus. Cam enervant!
Ne lăsăm bagajele și ieșim în oraș. Danhostel e pe malul brațului de mare ce taie orașul în două, delimitând insula Amager. Străzile largi sunt aproape pustii. Lumea circulă pe jos, cu barca, cu bicicleta, uneori cu trotineta electrică și mai puțin cu mașina. Din ce văd dealungul brațului de mare, din punct de vedere arhitectonic există epoca clasică, cu clădiri din cărămidă aparentă, cu două-trei caturi, și epoca modernă, cu clădiri de birouri cu 10-15 etaje, cu detalii frapante și fațade din sticlă.
Pentru început ne propunem să vizităm Christiania, un cartier localizat vizavi de centrul orașului, în perimetrul delimitat de vechile ziduri ale capitalei. În mare se poate spune că e o zonă urbană ca oricare alta, cu clădiri de locuit, dar „în mic”, o părticică din cartier (34 de hectare) se declară „oraș liber”. Înființat în 1971, odată cu ocuparea ilegală de către un grup de hipioți a unor cazărmi militare părăsite, „orașul liber” are propriile reguli, independente de ale statului danez, fiind un fel de stat autonom. Guvernul danez a încercat să desfințeze „orașul liber”, însă comunitatea de aici numărând circa 900 de oameni s-a opus și până la urmă au fost lăsați în pace. Fiind vorba despre ceva unic, nu prea știm la ce să ne așteptăm. Am văzut pe net câteva imagini cu clădiri pictate în spiritul hippy-yoga și străbatem străzile la întâmplare pentru a da de ele.
Vizibilă de la mare distanță, ne atrage turla conică a unei biserici, înconjurată de o scară exterioară în spirală. Biserica datează din 1695, dar turla a fost terminată abia în 1752, după ce a fost reproiectată într-un stil atât de original. Siluetele unor mogâldețe ce urcă scara sugerează că turla e vizitabilă, dar o coadă la bilete în curtea bisericii și câteva clădiri pictate ce se zăresc nu departe ne readuc aminte că obiectivul nostru este „orașul liber”.
Ne îndreptăm spre clădirile pictate și suntem întâmpinați de o fațadă pe care o recunoaștem din fotografii, înfățișând un decor de poveste cu un copac stufos locuit de elfi și dragoni. Prima imagine e promițătoare, în acord cu cultura hippy a gândirii libere. Pe sub o arcadă de cărămidă intrăm într-un fel de curte-parc. Pereții clădirilor sunt și aici pictați, dar mai spre graffiti. Mulțimea de gură cască se plimbă de colo-colo, în timp ce „rezidenții” par a fi un soi de „pierde vară” din cântecul celor de la Voltaj, „fără griji și fără bani”. Vegetația neîngrijită, graffitiurile, clădirile decrepite și localnicii inerți sugerează delăsare. Îmi atrage atenția un negru mai în vărstă, stând „degeaba” lângă o mulțime de sticle goale așezate direct pe pământ. După felul în care își păzește avutul, pare să trăiască din reciclarea ambalajelor. Doi tineri trec sprinteni prin fața lui:
-Ce mai faci prietene?
La care negrul, ușor abătut:
-Bine, bine!
Amuzați de spiritul cosmopolit al comunității, cotim pe o alee ce ne conduce într-o zonă verde, semănând a parc. Regulile locului interzic furtul, violența, armele și vestele antiglonț, dar în spiritul libertății miroase de trăznește a „iarbă”, până în 2004 existând chiar tarabe viu colorate la care se comercializa la liber canabis și marijuana. Pe alte străzi adiacente se bea bere pe sub aceleași ziduri pictate. Fotografiem din mers, până ce un ins ușor împleticit ne interpelează:
-No picture!
Ieșim din „oraș” pe sub o poartă din trunchiuri de lemn în stilul fermelor din vestul îndepărtat. Traseul prin inima Christianiei a fost prea scurt ca să-mi fac o idee clară, dar în cele câteva momente în care am putut gândi despovărat de legi, mi s-a părut că această comunitate trăiește visul unor adolescenți de a fi lăsați să trăiască viața „ca la douăzeci de ani”, fără un scop, altul înafară de a fi lăsați în pace.
În continuare străbatem străzile în direcția portului vechi. Copenhaga, la fel ca Veneția sau Amsterdam, are o rețea de canale urbane circulate de ambarcații, pe malurile cărora sunt andocate bărci, yachturi sau șalupe. Dealungul cheiurilor localnicii se așează direct pe jos, stând la taclale, uneori pe lângă o bere.
-Ia uitați-vă la aia! ne indică Cosmi o blondă de pe caldarăm, a cărei rochie îmboțită neglijent lasă dezgolită o coapsă ce nu se termină nici acolo unde în mod normal ar fi locul lenjeriei intime.
-Poate are tanga, își dă cu presupusul Mike.
-Dacă are, înseamnă că a uitat să și-i ia!
Andocăm și noi la o terasă pentru un pahar de bere de 8 euro, apoi trecem „gârla” spre portul vechi ce e tot un canal flancat de clădiri de epocă cu 3-4 caturi. În contralumina unui soare lăsat spre asfințit fotografiem vechi corăbii din lemn pe fundalul continuu al teraselor împodobite cu steaguri daneze, apoi o luăm spre ieșirea în mare unde trebuie să dăm peste „mica sirenă”, celebra statuie din bronz ce îl celebrează pe povestitorul Hans Christian Andersen, simbolul orașului.
Chiar dacă n-am făcut mulți kilometri, pedometrul de pe telefon indică peste 20.000 de pași. Plimbările prin oraș sunt obositoare. Seara coboară sugerând că ar fi momentul unui repaos.
-Mai e mult până la parașuta aia mică? se interesează Mike.
Vizavi de moderna clădire a operei ne târșim picioarele pe alte cheiuri la care se odihnește un yacht arogant, cu un elicopter în pupa, alături de un cutter din vremurile de aur ale corăbiilor. Fotografiem și Cipri postează pe Facebook.
-Câte likuri ai? îl întreabă Cosmina.
-Multe… și trei inimioare!
În sfârșit ajungem la „mica sirenă”. Inedit, statuia din bronz se mulează pe un bolovan ce iese din mare, pe fundalul unei centrale termice futuriste de pe malul insulei Amager. De fapt, cu toate că suntem în Copenhaga, privim la o copie, căci desele vandalizări ale statuii, incluzând chiar și decapitarea, au făcut ca originalul să fie dus la muzeu.
Gata. Ar mai fi pe ici pe colo ceva de văzut, dar suntem prea obosiți ca să ne dorim altceva decât întoarcerea la hostel. Căutăm un magazin alimentar pentru bere și gustări, apoi o luăm spre „casă” pe străzi paralele cu „gârla”.
*
Deși am fost foarte obosit, am dormit rău din cauza căldurii. Grasu e matinal și îl aud când se scoală, cu toate că se mișcă silențios ca o felină. Deschid ochii: încă nu s-a făcut ziuă. Mai trag mâța de coadă o vreme și când văd lumină pe la geamuri, abandonez. Trebuie să ies la aer!
E cinci dimineața când aterizez în fața hostelului. Bulevardul Hans Christian Andersen e cu desăvârșire pustiu. Nu mă pot decide încotro s-o apuc și până la urmă o iau pe malul „gârlei”.
Răcoarea dimineții mă revigorează. Cerul albastru rozaliu se reflectă în mare și în fațadele de sticlă ale clădirilor. Un ponton fantezist mă invită să mă plimb deasupra apei. Încetul cu încetul mă trezesc de-a binelea și îmi limpezesc mintea. Am micuțul Olympus la încheietura mâinii și ceea ce văd îmi stârnește pofta de a face fotografii.
Am tot auzit de designul danez și analizând pontonul de sub picioare, cred că încep să-l înțeleg. Trebuie să recunosc că nu e neapărat pe gustul meu, dar e omniprezent. Venind dintr-o lume săracă, în care dezideratul oricărui proiect se sprijină pe utilitate și pe calea cea mai ieftină de a ajunge la rezultat, universul danez pare o risipă ce se abate de la normă. Construcțiile din jur au forme insolite, dar nepractice, surprind, dar presupun costuri ce nu-și găsesc justificarea decât prin dorința proiectantului ca lucrurile să arate într-un anume fel. Pontonul de care aminteam urcă și coboară (uneori în pante dificile), cotește imprevizibil sau se bifurcă surprinzător. Într-o ciudată contradicție cu apucăturile mondiale structura de rezistență din oțel nu este tratată nicicum, ci lăsată să ruginească copios în apa sărată a „gârlei” (omniprezentul oțel ruginit pare să fie o obsesie daneză): dați ca temă de proiectare un ponton pentru agrement oricărui birou diafara Scandinaviei și vă garantez că rezultatele vor fi diferite!
Un plescăit răsunător îmi întrerupe șirul gândurilor. Se pare că nu sunt singur pe ponton. Întorc privirea și pe fundalul fațadei de sticlă a hotelului zăresc un grup de băieți în pielea goală, ștergându-se cu prosopul cu o lentoare și o naturalețe ce sugerează normalitatea. Încerc să transpun scena în fața Casei Poporului, pe cheiurile Dâmboviței, și-mi dau seama că nu merge, că scena e parte a designului danez.
Revin la hostel într-o dispoziție meditativă. Toată lumea s-a trezit și a trecut pe la baie. Încă nu e ora de plecare, dar nu mai avem nimic de făcut așa că înșfăcăm bagajele și o luăm spre gară.
Mai departe:
