Motto: „O, sărmane! ții tu minte câte-n lume-ai auzit,
Ce-ți trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?
Prea puțin. De ici, de colo de-o imagine-o fășie,
Vre o umbră de gândire, ori un petec de hârtie;
Și când propria ta viață singur n-o știi pe de rost,
O să-și bată alții capul s-o pătrunză cum a fost?”

Mihai Eminescu – Scrisoarea I

Clipe de început

            Povestea începe în 1991.

            Anul I de facultate a adus plecarea de acasă cu eliberarea de constrângerile părinților și, parțial, cu luarea vieții în propriile mâini. Eram liber să fac ce îmi place și una din multele opțiuni a fost să plec în Natură. N-am reușit să-mi găsesc adepți în cămin: politehniștii se fereau de noroi, dar chimiștii (mai obișnuiți să amestece substanțele) păreau interesați. Am stabilit să plecăm în Cheile Turzii și sâmbătă dimineața am descins în zona stației „Optimiștilor”, unde am aflat că opresc cursele spre Turda. La ora la care trebuia să vină autobuzul șoseaua a rămas pustie, așa că am început să avem îndoieli că așteptam în locul potrivit. La acea ora nu era nici țipenie de om prin oraș, dar lângă noi mai erau trei tipi care păreau să aștepte (în mod activ) același autobuz. Aveau un sac mare de pânză și un fel de ciocan geologic și făceau poante non stop, așa că era posibil să fie tot niște drumeți.

            -Îi știu din vedere, a spus cineva. Sunt tot de la noi, de la chimie…

            Cu dezinvoltura tinereții ne-am amestecat în poantele lor și ni s-a confirmat că merg tot în chei. Fiindcă era clar că autobuzul lipsea la apel am luat-o cu toții spre gară, apoi cu un tren (cu nașul) am ajuns în Câmpia Turzii și, în cele din urmă la Turda. Cei trei mai fuseseră în chei cu o săptămână înainte și ne-au indicat drumul de urmat peste deal, dar aveam de tălpălit vreo 12km și cum mergeau mai bine ca noi s-au distanțat tot mai mult până ce i-am pierdut din vedere.

            După câteva ore am ajuns la intrarea în chei. Eram deja frânți de oboseală așa că ne-am dus țintă la cabană, dar era plină ochi: nu mai aveau locuri. Perspectiva unei nopți prin tufe ne-a neliniștit un pic, dar am amânat luarea unei decizii și am pornit să vizităm cheile.

            Cheile Turzii sunt un obiectiv de prim rang. Verticalele amețitoare și țancurile impresionante ne-au făcut să mai uităm neliniștile. La mijlocul cheilor ne-am reîntâlnit cu cei trei chimiști care se pregăteau de bivuac în gura unei peșteri și ne-am lipit repede de ei, din solidaritate, dar mai ales pentru că în sacul cel mare din pânză aveau două pături și un ibric. Până la lăsarea întunericului am adunat un morman de frunze uscate, o mână de mentă și ceva lemne de foc și întreaga noapte am cântat și am spus bancuri în jurul focului peste care trona ibricul ca un semn suprem de răsfăț. Era o atmosferă atât de veselă încât nimeni nu voia să piardă nicio clipă, doar când oboseala ne dobora mergeam cu rândul să tragem câte un pui de somn pe mormanul de frunze, acoperiti cu păturile subtiri.

            Dimineața ne-a găsit înfrigurați și răpuși de oboseală în jurul focului muribund ce nu mai reușea să ardă nuielele verzi cu care, în lipsă de lemne, încercam să-l alimentăm. Am ieșit din umbra cheilor pe un tăpșan însorit și odată încălziți am revenit la viață. Ne-am despărțit din nou de cei trei tovarăși de conjunctură, apoi a urmat lungul drum spre Turda…

*

            Pentru niște tineri neantrenați, aventura din chei a fost solicitantă. În ciuda nopții petrecute la cămin, luni dimineața eram încă obosit și cu picioare de plumb din cauza febrei musculare, totuși m-am mobilizat ca să merg la laboratorul ce se ținea la Facultatea de Mecanică, în zona industrială, la ieșirea din Cluj. Laboratorul din acea dimineață a fost un calvar, dar orele au trecut și am fost fericit când s-a terminat programul. La oboseala pe care o acumulasem era exclus ca să plec spre cămin pe jos, dar minutele treceau cu duzina, stația se umplea tot mai tare și tramvaiul nu mai venea. Picam din picioare de oboseală și când am văzut tramvaiul în sens invers mi-a încolțit un gând: ce-ar fi să mă urc, ca să prind un loc pe scaun? Până la capătul liniei mai erau doar două stații și puteam să mă întorc cu același tramvai!

            Am găsit un scaun liber și am adormit instantaneu…

Când m-am trezit era o liniște suspectă și tramvaiul stătea. Am deschis ochii: eram singur în vagon și pe toate geamurile se vedeau numai tramvaie. A trecut ceva vreme până să mă dezmeticesc și de nervi m-am trezit de tot. Am ieșit pe poarta depoului fără ca să mă întâlnesc cu cineva: orașul se zărea mic în depărtare și ca să scurtez am tăiat-o de-a dreptul peste un câmp proaspăt arat, împiedecându-mă la tot pasul în bulgării uriași de pământ…

*

            Cu Mike m-am reîntâlnit întâmplător la bibliotecă. Dintre cei trei îmi plăcuse cel mai mult așa că m-am bucurat să-l revăd. Ne-am sondat reciproc abordând diverse subiecte, contrazicându-ne frecvent mai ales pe criterii artistice.

-Hai să-ți arăt ceva! m-a chemat Mike.

Am plecat împreună la el la cămin. M-a introdus în cameră și mi-a arătat o pictură în acuarele: o vale monumentală in formă de V din deschizătura căreia răsărea un enorm soare roșu, incandescent.

Excursia de pe Gârda

Se spune că ce nu te omoară te face mai puternic așa că după „supraviețuirea” din Cheile Turzii am mărit miza: beneficiind de „liberele” de 1 mai am plănuit o excursie de câteva zile în zona Casa de Piatră, județul Alba.

Am plecat spre Gârda cu o cursă regulată de autobuz. În mare eram aceeași din Cheile Turzii, doar că acum cele două grupuri fuzionaseră: deja ne cunoșteam. Drumul a durat cinci ore, dar am cântat plini de veselie, așa că au trecut repede. Odată coborâți în centrul localității  am luat-o pe jos pre valea Ordâncușa unde am vizitat impresionanta (dar facila) peșteră Poarta lui Ionele, apoi am revenit la drumul ce urca pe valea Gârda Seacă spre cătunul neelectrificat Casa de Piatră, ținta noastră.

Din Gârda până în Casa de Piatră sunt 12 kilometri și ziua era pe terminate, așa că mărșăluiam alert pe drumul desfundat când în zona izbucului Cotețul Dobreștilor am avut uriașa surpriză de a ne întâlni cu prietenii mei speologi din Oradea care, printr-o coincidență, aleseseră aceeași zonă pentru excursia lor de 1 mai. Întâlnirea a fost explozivă! Orădenii se „cazaseră” într-o șură din zonă (în fân), ceea ce ne convenea și nouă de minune, așa că am refăcut planul rapid și ne-am alăturat și noi.

Următoarele două zile au fost de poveste. Profitând de echipamentul speologic adus de orădeni am vizitat peștera Hoanca Apei, Coibele (Mică și Mare) și Ghețarul Vârtop. Cei ce nu aveau ambiții speologice s-au mulțumit cu vizitarea cătunului și a izbucului Tăuz, iar cei mai sedentari și-au petrecut zilele în jurul unui foc ce a ars non stop la fel ca și cântecele și glumele ce au întreținut atmosfera. A fost o excursie atât de reușită încât pentru drumul de întoarcere am plusat: ce-ar fi ca în loc de autocar să coborâm Arieșul în mocăniță? Am coborât în Câmpeni și ne-am dus în gară, dar surpriză, până a doua zi nu pleca niciun tren. Ce era de făcut? Tot învârtindu-ne prin gară, am văzut că se forma o garnitură din vagoane de marfă și ne-a încolțit gândul să urcăm. După întâlnirea miraculoasă de pe Gârda totul ni se părea posibil, așa că ne-am făcut planul: Simona avea a doua zi un examen la care trebuia să ajungă și cu acest pretext urma să ne milogim de un ceferist ca să ne urce incognito într-un vagon.

-Nu se poate, ne-o reteza ceferistul: călătoria în vagoanele de marfă constituie infracțiune…

… dar noi, nu și nu, că trebuie să ajungă fata la examen. Când ceferistul părea gata să cedeze, a deschis gura și Simona:

-Până la urmă nu e chiar așa mare bai dacă nu ajung: pot să dau examenul și cu cealaltă grupă…

Dar persuasiunea a dat roade! Ceferistul ne-a urcat într-un vagon gol (din ăla ce ducea oamenii la Auschwitz), după ce am jurat că vom sta închiși acolo, fără să facem gălăgie și fără să deschidem ușa până la Turda. În prima oră ne-am ținut de cuvânt, apoi am deschis usa puțin, apoi de tot și cum drumul a durat vreo 6 ore am mai și coborât ca să ne dezmorțim, exact ca în bancul:

-Bade suie-n tren!

-Nu, că mă grăbesc…

*

Foarte repede prietenia cu Mike a trecut la stadiul de “frați de cruce” fiindcă am „crescut” împreună. În Mike am găsit un prieten aventuros și gata oricând de acțiune, așa că în doi am facut foarte multe lucruri in premieră. Interesul nostru era: fotografia, alpinismul, speologia…

Pentru fotografie găseam aparate și materiale fotosensibile în piață „la ruși”, pentru speologie adaptam diverse „ecleraje” lămpilor miniere cu carbid, însă pentru alpinism nu găseam echipament și nici nu puteam improviza așa că trebuia să ne lipim de niște „profesioniști” și întâmplarea a făcut ca să descopăr un alpinist chiar la mine în grupă. Alin Indrea era un tip pitoresc cu care am cățărat primul meu traseu în Cheile Turzii (Școala Turdeană, gradul III) și tot el mi-a lăsat în custodie o coardă dinamică. Peste vară fiecare a plecat acasă, însă în sesiunea de reexaminare din toamnă ne-am reîntâlnit în Cluj și cu coarda lui Alin și carabele și hamurile noastre speologice am cățărat împreună cu Mike câteva trasee (tot de gradul III, tot în Cheile Turzii).

După aceste trasee ușoare ni se părea că suntem buni așa că prin februarie ne-am pus în gând să cățărăm din nou, de astă dată în Defileul Crișului Repede. Am ajuns în defileu dis de dimineață cu personalul de Oradea, ne-am fotografiat cu tabla de la Halta Peștera și am căutat un traseu, fix pe „dintele” Obermayer. Cum n-am găsit niciunul de gradul III, am ales la întâmplare unul de gradul IV, fără să ne punem problema că nu suntem pregătiți pentru acest upgrade, ba mai mult, ni se părea că suntem atât de capabili încât fiecare vroia să cațere „cap”, așa că am convenit să urcăm „cap schimbat”.

Am început eu. Peretele era umed. Soarele nu se ridicase suficient ca razele lui să alunge umbra din fundul defileului și stânca era grozav de rece. Traseul era mult mai dur decât ce cățărasem noi în Cheile Turzii și în scurt timp mâinile înghețate și „adidașii” improprii pentru cățărare ne-au creat primele probleme. Când am terminat prima lungime am fost bucuros să-l las cap pe Mike, dar foarte repede am regretat noua postură căci dificultatea traseului făcea ca Mike să urce încet și inactivitatea lăsa frigul să mă pătrundă. Când am ajuns la porțiunea însorită a peretelui a fost un pic mai bine, dar era clar că traseul ne depășea priceperea așa că pur și simplu ne chinuiam.

Spre prânz ajunsesem cu chiu, cu vai, în porțiunea superioară a traseului, când am auzit clinchete metalice sub noi. O altă echipă urca în urma noastră și părea să ne ajungă. Eram din nou cap și nu găseam continuarea traseului. O brână părea o continuare facilă și presat de cei din spate am urmat-o chiar dacă n-am mai găsit pitoane. Vedeam sfârșitul traseului la câțiva metri mai sus, dar ultimii metri erau imposibili, cum imposibilă mi se părea și întoarcerea pe brână. Mă blocasem! Nu puteam nici înainte, nici înapoi și simțeam cum obosesc. Mâinile au început să-mi tremure și era clar că nu voi rezista mult.

-Mike, o să cad…

Mi-era groază! Echipamentul nostru consta din 6-7 carabiniere și niște hamuri speologice. Coarda era ok, dar asigurările erau foarte rare, în plus brâna mă scosese mult în lateral așa că urma să mă bălăngăn. Mike a recepționat strigătul meu și a filat coarda la maxim apoi mâinile mi-au cedat și fără să pot anticipa clipa m-am trezit în gol. O zmucitură m-a oprit din cădere și am putut să răsuflu ușurat.

-Ești bine? a strigat Mike de sub mine.

-Da, sunt OK! l-am liniștit.

Echipa din urmă a trecut pe lângă noi în viteză și așa am descoperit continuarea traseului. Mai aveam câțiva metri și l-am terminat și noi, dar ne era clar că ne depășise nivelul. Până la trenul de întoarcere am exersat într-o surplombă urcarea cu nodul Prusik și spre seară ajungeam șifonați înapoi la cămin.

*

După doi ani de haiducii prin munți a venit și rândul Făgărașului: 70 de kilometri de creastă și cele mai înalte vârfuri de la noi! Am programat tura imediat după sesiunea din vară și am plecat în doi: doar eu și Mike!

Am început ascensiunea dis dimineața din Turnul Roșu. În prima zi am urcat în creastă și am depășit în forță Chica Pietrii, Șaua Apa Cumpănită, Suru, Avrigul, Scara. Ne simțeam bine de la efort, dar ar fi fost prea mult ca să intrăm pe Custură, așa că am pus cortul sub Șerbota și am căzut răpuși de oboseală.

Dimineața am tras fermoarul cortului şi am zărit la doar câţiva metri o capră neagră ce păştea liniştită. L-am strâns pe Mike uşor de picior şi când s-a întors mirat spre mine am dus un deget la buze. Cu ochii pironiţi la animalul zvelt, am bâjbăit după aparatele foto. Aveam o singură rolă de film aşa că nu-mi permiteam mai mult de două cadre pe care, de frică să nu rămân fără subiect, le-am impresionat declanşând instantaneu. Mike, mai perfecţionist, încearca să prindă cadre mai apropiate ieşind din cort de-a buşilea. La fiecare metru căştigat îl vedeam cum trage filmul şi îndrăznețul avea baftă: capra nu s-a speriat, ba mai mult, cu dezinvoltura unui fotomodel, se întoarcea oferindu-şi profilul din toate unghiurile. Cu fiecare secundă ce trecea îmi părea rău după cele două cadre pripite. O adevărată luptă interioară se ducea în mine: să mai sacrific o poziţie? Mike însă nu avea prejudecăţi. Deoarece capra nu-i acorda atenţie, fotografia tot mai dezinvolt, ba într-un genunchi, ba culcat pe spate, până ce, în cele din urmă capra s-a plictisit şi din câteva salturi arcuite s-a mistuit dincolo de muchia înierbată.

-Băi, ce noroc! Ai văzut cum poza? Parcă ar fi fost la viaţa ei fotomodel …

Mike era transfigurat. Mai avea încă pe retină toate momentele pe care le-a imortalizat. S-a întors spre mine ţinând aparatul în mână și-abia atunci a realizat că în grabă uitase să scoată capacul de pe obiectiv!

Am plecat mai departe: Custura Sărății, apoi Negoiul. Mike, mai poet, era pe gustul meu. Știam amândoi o grămadă de poezii și când se ivea ocazia ne recitam unul altuia versuri inspirate ca acestea ale lui Ion Udriște Olt:

„Ospitalier, Negoiul m-a primit pe creasta lui,

Şi pe razele de soare a trimis ţinutului:

Să nu mişte nici-o piatră, nici un nor şi nici-o stană

Până când nu voi ajunge, jos în vale la cabană.

Calm, în aurul luminii, îşi înalţă braţul drept

Taie spaţiul într-o parte şi grăieşte înţelept:

Iartă-mă că n-am pe creastă să-ţi ofer cafea sau vin

Dar te-ncânt cu bogăţia din decorul meu alpin

Foarte clar ţi-arăt Ceahlăul, iar pe zare revărsat

Vezi ca-n palmă relieful din masivul Retezat

Piatra Craiului, departe, îşi înalţă diafană,

Ca o antică statuie, creasta ei marmoreeană.

Cu Parângul stau de vorbă, cum grăiesc acum cu tine

Şi comorile ce poartă sunt mai toate de la mine.

Iezerul, Păpuşa, Codlea, Patra Mare, Postăvarul

Şi Bucegii … Pâ`n la dânşii, vizual, îmi duc hotarul.

Şi de-aicea Topîrceanu, a văzut plutind la vale,

Jos, pe Dunărea albastră, nişte coji de portocale …”

Datorită acestei poezii popasul pe Negoiu a fost vesel şi reconfortant. Se pare că Udrişte Olt avea un umor fantastic, aşa cum sugerează continuarea poeziei:

„ … dar n-am fost scutit desigur să nu-mi am şi eu duşmanul

Sus pe creste, unul singur, prea semeţul Moldoveanul.

Eu, preocupat, pe vremuri, cu aranjamentul pietrii,

Mi-a ştirbit din înălţime, nu mai mult de nouă metri;

S-ar fi cuvenit desigur, să pornesc cu el război,

Şi, pentru cei nouă metri, să fac mare tărăboi

Dar mi-am zis să-l las în pace fiindcă nu iubesc războiul

Şi-apoi, cu cei nouă metri, nu umbreşte el Negoiul.

Doar Parângu-odinioară, m-a făcut să-mi ies din fire

Şi-n mod iremediabil să-l trag în nenorocire.

Mai semeţ ca Moldoveanul, a dat buzna peste mine

Vrând cu orice preţ să-ncalce culmile mele alpine.

Fapta lui necugetată a fost pentru el nefastă:

Cu un singur gest, din slavă, l-am şi scufundat sub creastă.

M-a cuprins, pe loc, regretul, şi-astăzi dacă-l vezi în viaţă

Parţial, e că tot mâna mea l-a adus la suprafaţă.

Incidentul şi-a şters urma şi azi ne avem ca fraţii

Prietenie ca a noastră nu găseşti în toţi Carpaţii …”

Am făcut câteva fotografii… Locul era irezistibil, la fel şi poezia ce continuă:

„ …mă ridic uşor, ca umbra, de pe jeţul de cleştar

Când Negoiul, ca-ncheiere îmi întinde-o floare-n dar.

Pare ruptă din grădina tainică-a cereştei bolţi

Floarea culmilor alpine, care creşte sus, pe colţi.

Şi, zâmbind pe sub mustaţă, blând o prinde-n pieptul meu:

„Floarea asta să te-ndemne ca să urci pe culmi, mereu”

Îi răspund timid: Maestre, nu-s fiinţă de granit

Dar aşa mărinimie, ca la tine, n-am găsit.

Ţi-adresez o rugăminte: n-ai vrea să te osteneşti

Să cobori şi tu o dată şi să vii la Bucureşti?

Este capitala ţării, foarte frumos aşezată,

Nu se cade ca Negoiul să n-o vadă niciodată.

Mi-a răspuns: „Veneam desigur, dar o lege suverană

M-a fixat indivizibil, sus în lumile de stană.

Pironit în locu-acesta, eu nu pot fi călător

Am fost pus să stau, în spaţiu, rece şi nemuritor.

Nu ştiu cine-a putut crede vorba spusă de-un poet,

Că s-a deplasat pe vremuri, muntele la Mahomet.

Fantezii de felu-acesta cred că azi nu se mai spun,

Uite-acum se face seară, mergi în pace şi drum bun”

Am coborât de pe vârf prin Strunga Dracului (care ne-a încântat teribil), am traversat căldarea spre Călțun și peste Lăițelul ce a scos sufletul din noi am ajuns în zona Bâlea. De aici aveam la dispoziție două variante: una scurtă, nemarcată, pe creastă, sau cealaltă, ceva mai lungă, prin căldare. Eram plecati de acasă doar de trei zile, dar totuşi, atunci când am dat piept cu rafalele de vânt ce lingeau ca un turbion vârful Paltinul şi am desluşit rumoarea din căldarea Bâlei ni s-a făcut o poftă irezistibilă de-o ciorbă fierbinte. Muncisem crestele ca doi căluți fără căpăstru, muntele ne fermecase, ne simţeam în plină formă şi aveam o singură restanţă, către mama natură ce cheltuise cu noi pentru a ne asigura energia necesară. M-am uitat la ceas și ne-am înțeles din priviri: am avea timp, dacă nu o lungeam.

Am pornit imediat și în scurt timp eram jos. Am traversat în goană căldarea înţesată cu tarabe la care comercianţi de o zi sau comercianţi de o viaţă încercau să vândă puhoiului de gură cască ace, brice şi carice, am dat buzna în restaurantul cabanei şi am comandat ciorbele râvnite. Urma un festin aşa că Mike dădu la o parte vesela comună a micului restaurant de altitudine şi îşi scoase din rucsac frumoasa lui lingură cu mâner de lemn.

Peste rumoarea veselă, specifică acolo unde un grup de oameni se întâlnesc la un pahar, se suprapunea bruiajul strident al unui show televizat. Dacă oamenii făceau oarecum parte din peisaj, intruziunea ajunsă aici pe calea undelor ni se părea artificială şi deranjantă.

În scurt timp au sosit şi ciorbele căci la altitudine viaţa e simplă: nu există decât un singur fel de mâncare, cel deja gătit. Am atacat farfuriile cu ferocitate. Simţeam lichidul cald difuzându-ni-se prin corp. Milioane de celule îşi primeau răsplata. De data asta nu era un prânz convenţional, sosit la ora convenită ci potolirea unei cerinţe acute, cu inerenta senzaţie de voluptate şi satisfacţie. Era încă o izbândă, încă un vârf cucerit pe lista celor pe care le lăsasem deja în urmă când showul de televiziune ne pătrunse de-a dreptul în carne: cineva dăduse TV-ul mai tare. Pentru prima dată ne-am ridicat capetele din farfurii. La masa vecină, un bărbat în trening ce-şi câştigase prin stăruinţă o burtă apreciabilă mai avea încă telecomanda în mână.

Lingura cu mâner de lemn a căzut în farfurie şi Mike s-a dus să ceară reajustarea sonorului. Dialogul se purta cu voce scăzută aşa că-l urmăream de la distanță ca pe un film mut, dar bara de volum a rămas neschimbată atunci când Mike a revenit la masă. Tremura de indignare. I-am făcut semn să plecăm. Nimic nu mai avea rost şi ne părea rău că am coborât în loc să ne fi continuat drumul pe creste.

Am înşfăcat rucsacurile şi am ieşit fără ca să ne mai uităm în urmă. În douăzeci de minute eram în şaua Caprei. Până aici se mai desluşea încă rumoarea din căldare. Un pas mai departe totul se şterse ca și cum nici n-ar fi existat. Eram din nou în împărăţia alpină. Soarele se lăsa spre orizont şi jumătate din munte era deja umbrit. Jocul curenţilor termici începea şi de jos, din vale, aerul aromind a pajişte ne bătea parcă direct în obraji. Norii se ridicau spre culme şi vârfurile se transformau în insule. Oare astea să fie lăcaşurile zeilor? Am zâmbit din nou căutând privirea lui Mike, dar l-am găsit încruntat. Era negru, obidit. Nu era el. Îşi lăsase jos rucsacul şi se uita înapoi.

-Ce-i, Mike?

-Mi-am uitat lingura jos!

O clipă am crezut că se va întoarce dar pe chip îi trecu ceva, ca o amintire neplăcută, și-a ridicat rucsacul și a plecat mai departe.

Am înoptat în Fereastra Zmeilor.

Dimineața a venit mohorâtă. Vremea se strica și eram abia la jumătatea crestei. Am pornit mai departe deciși să ajungem pe Moldoveanu: La trei pași de moarte, Nerlinger, Mircii, Podul Giurgiului, șaua Podragului, apoi am pierdut șirul în nesfârșitul zig zag al crestei, până la piciorul Viștei unde am poposit îndelung pentru refacerea forțelor.

Sus, pe Viștea, vizibilitatea era nulă și ceața ni se condensa în păr. Am lăsat rucsacurile în cărare și am plecat pe Moldoveanu doar cu aparatele foto. În albul lăptos al peisajului nu era nimic de fotografiat așa că ne-am făcut reciproc fotografii de portret, apoi ne-am întors la rucsacuri și am coborât la refugiu…

Așa a fost prima dată în Făgăraș. În următoarea zi a nins viscolit și ne-am despărțit: Mike a coborât prin Valea Rea, iar eu am continuat până la Urlea. Seara ne-am întâlnit la Brașov, la Corina, iar a doua zi eram din nou în Cluj cu obrajii încă arzând de la vântul de altitudine. Am intrat la cinema la filmul „Greu de ucis”: ne simțeam nemuritori!

Dealungul timpului am urcat mulţi munţi ce și-au lăsat amprenta asupra mea: unii m-au încântat prin frumuseţe, alţii prin măreţie, pe potecile unora mi-am regăsit liniştea, pe vârfurile altora curajul. În feluri diferite fiecare mi-a fost treaptă, însă peste toţi există unul special, muntele meu de suflet, şi acela e Făgăraşul. Când l-am urcat pentru prima oară mi s-a părut şters. L-am străbătut de la un capăt la celălalt în patru zile şi nu mi-a lăsat nici o impresie, apoi am revenit acasă şi l-am crezut uitat, dar peste 2-3 luni, din străfundurile subconştientului Făgărașul s-a ridicat cu aceeaşi forţă cu care cu mii de ani în urmă s-a ridicat sub presiunea forţelor telurice. Amintirea acelor patru zile a devenit dintr-o dată vie şi abia atunci am realizat măreţia fiecărei clipe petrecute acolo. Rememorând aceste clipe mă simt energizat și Mike e acolo cu mine, plin de entuziasm.

*

Trascăul este o bijuterie aparte a Munţilor Apuseni. Fără a avea multe peşteri, ne încântă totuşi cu panoramele sale largi, cu peisajul curat, cu exocarstul fotogenic, sau cu cătunele sale uitate de timp în care curentul se aduce în baterii de la oraş. Spre acest colţ minunat plănuiam să pornesc în ianuarie 1994 cu bunul meu prieten Mike, cu Dana şi Ada.

Ținta noastră era peștera Huda lui Papară. Socotisem că deși iarna era grea (cu friguri de crăpau pietrele) în subteran are să ne fie bine, numai că neprevăzutul a apărut încă de la început: intrarea peșterii fiind largă permitea aerului rece să intre adânc în peșteră și astfel bolovanii pe care trebuia să facem echilibristică deasupra râului tumultos erau acoperiți de polei! A fost o tură riscantă, plină de emoții, dar până la urmă am reușit. Am vizitat peștera și eram chiar încântați, numai că la ora târzie la care am ajuns din nou la lumina zilei nu mai aveam cum să ne întoarcem la Cluj și foarte încrezători în idea noastră am plănuit să cerem găzduire la schitul Poșaga de care ne despărțteau aproape zece kilometri.

Cu rucsacurile în spate şi o cohortă de câini după noi am traversat odată cu înserarea Arieşul. După mai bine de o oră de marș alert am ajuns cu umerii zotoniţi în Poşaga unde am intrat la birt pentru a ne energiza cu o Coca–Cola, apoi zoriţi de ora târzie am străbătut largile chei ale Poşăgii pentru a ajunge la schit. Mărşăluiam anevoie pe drumul îngheţat visând o masă copioasă şi-un pat cald, când după o curbă ne-a apărut în faţă, providenţial, silueta complicată a bisericii. Unghiul şi noaptea fastuoasă împrumutau scenei o aură de poveste. Am dat la o parte uşa grea, sculptată în stil maramureşean și am intrat smeriţi în curtea pustie peste care giulgiul tăcerii şi al nopţii apăsa puternic. Nemişcarea locului ne-a împietrit și pe noi pe aleea curăţată de zăpădă şi am rămas așa minute în șir neîndrăznind să tulburăm misterul, până când, scârţâind ca-n thrillerele moderne, uşa bisericii s-a deschis lăsând să treacă un călugăr subţirel.

– Bună seara. Suntem nişte drumeţi picaţi la oră târzie. Am vrea să ştim dacă putem înnopta la schit.

– Nu pot să vă primesc, ne-a tăiat-o călugărul: părintele doarme!

Brusc am simțit asprimea frigului şi adevărata povară a rucsacului. Brusc am simțit oboseala din oase, dar tot aşa de brusc mi s-a făcut lehamite. Dintr-o dată nimbul şi puritatea misterioasă au dispărut şi reconfigurând planul am cerut informaţii despre cel mai apropiat cătun şi am ieşit din curtea ce părea să ne umilească cu opulenţa uriașelor porți. Eram părăsiţi în noapte, îndreptîndu-ne spre ce? Nici noi nu ştiam, dar aveam încredere în sufletul munteanului simplu, neatins de microbul civilizaţiei şi-n şansa pe care am avut-o în situaţii similare. Ora 21. Beznă. Străbăteam în urletele furioase ale câinilor un cătun neelectrificat în care oamenii se culcă la lăsarea întunericului şi dintr-o dată la marginea drumului am dat peste un foc uriaş ce-mi aducea aminte de povestea lui Harap-Alb şi Gerilă. Ne-am apropiat curioși și am descoperit un şopron, un foc, un cazan de pălincă şi mulţi oameni veseli duhnind ca şi cazanul. Ne-am spus păsul şi oamenii ne-au îndrumat spre şcoală, unde au mai dormit și alți drumeți. Erau veseli, se contraziceau şi mai cu seamă nu erau în stare să se pună de acord asupra drumului şi-atunci unul dintre ei, după toate aparenţele treaz, s-a oferit să ne conducă. L-am urmat prin noaptea luminată de reflexia zăpezii povestindu-ne necazul de la mănăstire. Pe drum ne-a destăinuit că din cauza presei de scandal şi a unor ziare precum “Infractorul”, oamenii se tem de străini, apoi ne-a lasă să înţelegem că vom fi oaspeţii lui.

Într-un pătrar de ceas am ajuns la gospodăria omului: o casă cu etaj, un câine care mormăie neliniştitor și câteva dependinţe. Ne-am scuturat tălpile de zăpadă până ce omul a descuiat, apoi am intrat după el, într-o bucătărie călduţă. Am fost invitaţi în jurul unei mese, apoi cinstind cu pălincă pe fundalul unei bucăţi de brânză şi-a unei fripturi delicioase am aflat povestea lui simplă: un om singur într-un cătun uitat de timp, văduv, cu doi copii duşi la oraş. În timp ce povestea, gazda noastră încearca fără succes să aţâţe focul, şi renunțând în cele din urmă a decis să dormim cu el în camera de sus, trei într-un pat, iar al patrulea chiar în patul lui. Am schimbat cu Mike cîteva priviri pline de înțeles, apoi când omul nostru a ieșit pentru o clipă Mike a scos o monedă.

– Cap sau pajură?

– Pajură!

A zvârlit-o, a prins-o și la lumina parcimonioasă a lămpii cu petrol am văzut fața ei strălucitoare:

– Pajură!

Gazda noastră s-a întors și ne-am luat boarfele şi am urcat la etaj cu ochii împăienjeniţi de somn. Camera era mica, dar bine încălzită. Până m-am dezbrăcat Mike s-a culcat cu fetele. Ce naiba? Parcă ieşise pajură! Sau n-am înţeles eu bine… Cădeam din picioare de somn așa că m-am culcat pe locul rămas.

– Să nu uiţi că nu eşti cu doamna! m-a avertizat gazda.

Am adormit instantaneu.

*

M-am trezit lac de sudoare. Era înnebunitor de cald şi setea mă sugruma. Mă gândeam să cobor în bucătărie, dar ştiam că e încuiată. Prin faţa casei curgea râul, dar câinele era dezlegat. Exista scăpare? Da: gazda noastră s-a trezit şi l-am rugat să-mi aducă nişte apa. S-au trezit şi ceilalţi și au băut şi ei. Acum era bine. Am adormit.

*

Dimineaţa a adus un frig năprasnic. Vipia de-astă noapte a dispărut ca un vis, şi-n locul ei s-a strecurat onctuos frigul. Am tras ţolul de la picioare peste mine, dar somnul mi-a fugit. Am rătăcit cu privirea peste ştergurile brodate de pe pereţi, peste imitaţiile de icoane şi peste “Cina cea de taină” realizată cu mijloacele moderne ale tiparului, apoi peste posterele cu cântăreţe şi staruri ce decupau dreptunghiuri pe peretele verde roluit: un amalgam bizar de folclor şi kitsch, de rustic şi urban. Pe masă zăcea o carte de-a Sandrei Brown.

Am ieşit la râu ca să ne spălăm. Afară erau –7 grade, măsurate cu termometrul electronic al domnului Viehmann. Ne-am ospătat din nou cu ce-a mai rămas din friptura garnisită din belşug cu ceapă părgălită, apoi după preferinţe am fost serviți cu lapte sau ceai. Apa din bucătărie era foarte rece şi cănile limpezite într-o doară erau soioase, dar nu era cazul să facem mofturi. În casă se simțea lipsa femeii dusă de trei ani.

Am zărit becuri prin casă şi mi-am exprimat nedumerirea:

– Aveam un generator acţionat de apă, dar s-a defectat. Pe vremea lui Ceauşescu l-ar fi reparat, dar acum e treabă scumpă şi n-o mai face nimeni.

Curiozitatea profesională mă îndemna să merg să-l văd, dar timpul nu ne îngăduia. Ne-am despărţit de inimoasa noastră gazdă lăsîndu-i la despărţire o cutie de margarină neîncepută şi amintirea unei fotografii împreună, apoi am luat drumul schitului unde vroiam să vedem izbucul Bujor. Totuși, un gând nu-mi dădea pace…

– Bă, Mike, ce-a ieşit aseară cînd ai dat cu banul?

– Pajură!

– Păi eu nu pajură am ales?

– Ba da.

– Şi-atunci???

– Păi…, n-am stabilit ce-nseamnă să câştigi și m-am gândit că marea cinste e să dormi cu gazda!

-VA URMA-