Yucatan

8 aprilie 2017 Comentarii (0) Fără categorie, Jurnale, Mexic

Mexic – partea a IV-a

14 ianuarie 2017

Așa cum sugerează și numele, orașul Valladolid este creația spaniolilor, având ca în multe alte cazuri un tiz mai în vârstă și mai celebru, dincolo de ocean. Fondat în 1543 a căzut repede în dizgrație datorită climei excesiv de calde și mai ales a țânțarilor pe care a fost nevoie să-i combatem și noi folosind aparatul electric cu pastilă mirositoare adus special de acasă, însă dincolo de căldura și de sărăcia evidentă Valladolidul din mintea mea este locul romantic al primăverii veșnice și al dragostei, așa cum mi-l închipuiam în copilărie sub influența bardului Tudor Gheorghe ce cânta cu patos pe versurile lui Haralamb Lecca:

Spun poveștile că-n țara,
Țara-n care primăvara,
Doarme beată de miros cu zefirul somnoros cărui pleoapele se-nchid

Cum că la Valladolid
Un paez înnebunise numai pentru că privise
O brunetă… Dona Clara

Sărea zidul singur el,
În grădină la castel,
Și-atingînd ușor guitara
Ca vrăjitul Apolon prins cu lira-ntre naiade, el în ritm de serenade
O chema pe Dona Clara

Vino…
Vino să fugim din țara
Țara-n care primăvara,
Doarme beată de miros cu zefirul somnoros cărui pleoapele se-nchid…
Vino…
Vino din Valladolid unde poate-o vrea norocul să m-asculte,
Dona Clara…”

Spun poveștile că-n țara,
Țara-n care primăvara,
Doarme beată de miros cu zefirul somnoros cărui pleoapele se-nchid

Spun că la Valladolid
Amorez un don amarnic a cîntat un an zadarnic…
Era surdă Dona Clara…

Dimineața e scăldată în soare. Luând micul dejun la o masă umbrită din curtea interioară a hotelului Quinta Marciala ne-am putea imagina în primăvara veșnică a lui Haralamb Lecca, însă știm că la soare e înăbușitor și parcă nu ne vine să închiriem o bicicletă ca să mergem să vedem cenota Dzitnup aflată înafara orașului, preferând mult mai facila cenotă Zaci ce se deschide în proximitatea străzii 36.

San Bernardino & Convento de Sisal

Plecăm pe jos. Pe o hartă xeroxată primită la recepție ne facem o rută și începem cu biserica fortăreață Templo de San Bernardino & Convento de Sisal situată la câteva străzi distanță. Fondată în 1560 clădirea e un amalgam de coridoare boltite și curți interioare delimitate de pereți masivi din blocuri de piatră și metereze maure, într-un ansamblu vrednic de un casbah. Biserica propriuzisă este simplă, austeră, inspirând trăinicie prin grosimea zidăriei, dar și un anumit rafinament ce transpare din plasa de piatră a bolților și mai ales din altarul casetat, lucrat în frescă pe un surprinzător fond rozaliu.

Pe Los Frailes

Ne îndreptăm spre piața Zocalo pe Calle de 41A, cotată ca una din străzile frumoase ale orașului. Clădirile coloniale nu au aerul elaborat al celor din Campeche, dar surprind deseori cu mici ornamente discrete trădând o anume aplecare spre frumos a vechilor proprietari. Cele mai multe adăpostesc hoteluri, magazine sau localuri, dându-ne șansa de a arunca priviri asupra interioarelor. Departe de lumea modernă a palului melaminat și a inoxului Mexicul de azi ne încântă cu un mix de opulență spaniolă prezentă în arhitectură și în unele piese vechi de mobilier, locuite azi la modul rustic, colorate frivol, tipic mexican. Citeam într-o revistă că un celebru fotograf, vrând să ilustreze Mexicul, și-a ratat misiunea alegând alb-negrul, cu consecințe triste căci, spunea autorul, multe culori s-au pierdut în globalizarea aducătoare de nuanțe pale de dispersit. Totuși, în orașele mici și tradiționale ca și Valladolid intuiești prezența acelei „veșnicii de la sat” de care vorbea Goga și ne bucurăm să ne spălăm retina, fără a putea totuși înțelege. Apoi sunt vânzătorii de ceapă, lime și ridichi înșirate pe nylon, direct pe trotuar, apoi magazinele de mezcal și tequila semnalizând apropierea de Zocalo, catedrala din piață, masivă, dar prea geometrică, nerafinată.

Suntem în zona centrală în care mapamondul se face simțit prin produsele marilor companii ce au împânzit lumea. Intrăm într-un magazin de haine cu articole moderne, dar totuși aparte prin stilul imprimeurilor sau poate prin culoare, unde insist să cumpărăm ceva, mai degrabă ca suvenir căci cotidianul din Valladolid ar întoarce prea multe priviri pe străzile din Oradea. Mai avem câteva articole indiene rămase nepurtate, dar aduse acasă ele încetează a mai fi îmbrăcăminte funcționând mai degrabă ca un adjuvant al memoriei, un fel de capsulă cu trăiri de pe alte continente.

Cenota Zaci, ștrandul Valladolidului

Dincolo de Zocalo intrăm într-un cartier decrepit, cu ateliere de reparații, cu clădiri coșcovite și gratii necurățate de praf cu anii. Străzile perpendiculare, nenumite ci numerotate, împart suprafața în careuri din care cel delimitat de Calle 36 și Calle 39 e rezervat în totalitate cenotei Zaci. Construcțiile se opresc brusc la hotarul său, neputând parcă să treacă strada, lăsând pământului libertatea de a-și crește copacii la umbra cărora se cască o despicătură. Plătim bilete de 15 pesos căci cenota e folosită ca ștrand al orașului și după câțiva metri parcurși printr-o galerie de peșteră iluminată natural ne trezim într-o uriașă sală cilindrică al cărei tavan lipsește pe jumătate și de pe a cărui buză se răsfiră o cădere firavă de apă în lacul ce acoperă integral, mult sub noi, presupusa podea. Lipsa tavanului rezolvă problema iluminatului și astfel putem vedea în detaliu cavernamentul. Aleea de acces scobită în calcar conduce într-un tur pe perimetrul superior al sălii relativ circulare, ramificându-se pe la balcoane sau coborând în trepte la ochiul de apă de un albastru impecabil, îmbiind la scaldă. Acolo unde razele de soare furișate prin deschizătura tavanului reușesc să săgeteze apa, lichidul își arată limpezimea, dar și adâncimea. Trei corzi amarate bine la mal delimitează pe suprafața circulară a bazinului un triunghi salvator pentru cei nedeprinși cu înotul. La această oră câteva „fețe palide” se desfată făcând pluta, în timp ce câțiva curajoși plonjează de la un balcon, stârnind ecouri. Nu suntem pregătiți pentru baie așa că ne mulțumim cu vizita.

La piață

Înainte de a părăsi Valladolidul facem o incursiune în piața alimentară ce funcționează în proximitatea cenotei. Într-o hală, la adăpost de razele fierbinți ale soarelui, se vând ridichi, castraveți, dovleci, ceapă, salată și tomate, dar mai ales fasole și ardei iuți, atât proaspeți cât și uscați sau derivate din aceștia sub formă de boia sau sosuri. Ne apropiem de finalul călătoriei și nu putem rata ocazia de a cumpăra pentru cei de acasă tot ce poate fi mai iute. Dacă imaginea simbol a Mexicului este un mix de cactus, mariachi și sombrero, gustul este fără doar și poate cel picant, dus la extrem. Pe cealaltă față a pământului, în India, gustul iute este de asemenea prețuit, dar acolo iuțimea variază prin arome câtă vreme aici variază mai mult prin intensitate.

Cu aceasta punem punct Valladolidului și ne întoarcem la hotel, cumpărând pe drum bilete pentru primul autobuz de Tulum. La ora 15 pornim spre ultima destinație din periplul mexican, pe de o parte încântați de perspectiva reîntâlnirii cu Marea Caraibelor, pe de altă parte timorați de supraprețurile practicate pe litoral. Apropierea mării am simțit-o de la câteva sute de kilometri, pe Booking. Dacă până în Merida prețul hotelurilor avea palierul lui, deja în Valladolid cifrele au început să se umfle, iar la Tulum au debordat de-a dreptul, ceea ce ne-a făcut să ne rezervăm două locuri într-un camping și acelea la dublu preț față de camerele din restul călătoriei.

Tulum: strada principală

Tulum este o localitate prăpădită cu ieșire la mare. Clădirile transformate în magazine de suveniruri sau în spații de cazare se înșiră pe 3-4 kilometri de o parte și de alta a șoselei ce coboară din Cancun spre Belize, la câțiva kilometri de coastă. În majoritatea locurilor turistice goana după profit a afectat obiectivul în sine, dar aici lipsa apei potabile i-a descurajat pe hotelieri să construiască în zona litorală, din care cauză plajele au rămas naturale. Atrași de farmecul mării tropicale, turiștii cu dare de mână preferă Cancunul sau Cozumelul, în timp ce rudele lor mai sărace ajung în locuri mai puțin titrate, ca de exemplu Tulumul, unde accesul la plajă se face cu bicicleta.

Campingul Tobo Tulum oferă locuri la cort și la un fel de căsuțe cilindrice amenajate în niște tuburi de beton. Deoarece nu avem saci de dormit am preferat varianta „căsuțelor”, făcând rezervare la modul precaut doar pentru o singură noapte, însă locul pare OK și oricum e cea mai ieftină variantă. Tubul din beton încins pe parcursul zilei de soarele tropical radiază în interior căldură, dar există un aparat de aer condiționat care păstrează temperatura în registrul confortabil, în rest utilitățile ca grup social, bucătărie și spațiul de relaxare la hamac sunt grupate sub pălăria imensă a unui acoperiș din frunze ce împrumută locului un aer rustic.

– VA URMA –

Alte imagini:

  • Templo de San Bernardino - altarul
  • Bar de fructe în Valladolid
  • Comerț stradal
  • Perimetrul neconstruit al cenotei Zaci
  • Vizită în cenotă
  • Lumea face baie
  • La umbră
  • Cenota Zaci
  • La piață
  • Ceva necunoscut
  • Ardei... iuți
  • Captură de gust iute
  • Prin curțile din Valladolid
  • Stradă din Valladolid
  • Protest în fața primăriei din Tulum
  • Tulum: strada principală
  • Obsesii mexicane
  • Bucătăria din campingul Tubo Tulum
  • Sala de mese
  • Chiuvetă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *