Portugalia – cap Carvoeiro

Lisabona

10 februarie 2018 Comentarii (0) Calatorii, Portugalia

Portugalia – surprizele Penicheului

Mă trezesc surescitat de gândul că azi vom vizita Fortaleza, fortăreața din secolul al XVI-lea transformată în închisoare politică de dictatorul Salazar. După micul dejun luat la una din terasele cu vedere spre canal pornim spre obiectivul visat ce e doar la o aruncătură de băț și încă câțiva metri cu bățul în mână. O stradă în pantă acoperită cu macadam urcă la poarta de acces retrasă între două bastioane. Locul arată teribil! Așa cum bisericile sunt impregnate cu energii angelice, locurile de tortură au o încărcătură sumbră. Incinta sub formă de stea se ridică în proximitatea mării ce scaldă o latură și care, condusă printr-un tunel, alimentează șanțul defensiv din zona intrării. Temelia de stâncă și clădirile severe, cu arhitectură militară, îmi dau fiori pe șira spinării; mă incită povestea lui Álvaro Cunhal, liderul comunist care după o recluziune de patru ani reușea o evadare spectaculoasă împreună cu încă nouă tovarăși, ajutat de gardianul Jorge Alves care după isprava asta și-a găsit azil tocmai la București.

Fortaleza

Cunhal era un filorus notoriu ce a salutat printre altele intervenția militară în Cehoslovacia. Pentru a salva aparențele regimul lui Salazar a răspândit zvonul că evadarea s-ar fi făcut într-o barcă așteptată în larg de un submarin sovietic, însă autorul cărții „Ușa spre libertate” (Pedro Prostes da Fonseca) descrie operațiunea din 3 ianuarie 1960 ca pe o succesiune de escaladări de ziduri si de coborâri pe frânghii terminata în mașinile echipei de sprijin ce i-a transportat în câteva case conspirative. Că evadarea a fost udă sau uscată nu prea mai contează, cert e că zidurile de piatră arată inexpugnabil. Străbatem încântați podul cu arcade ce ne trece șanțul de apă și ne oprim în fața porții masive a cărei ferecături din oțel se exfoliază în straturi succesive de rugină favorizată de atmosfera salină. Fortaleza este în ziua de azi muzeu municipal așa că împing poarta încrezător că se va deschide, dar nu, ușa masivă e de neclintit. Butonul unei sonerii fixat de tocul ușii îmi dă speranțe, dar nu vine nimeni să deschidă și în disperare de cauză bat cu pumnii, doar, doar…

-E închis, încearcă să mă convingă Cosmina…

Dar nu pot să accept. În spatele nostru a apărut un bărbat. Mersul lui sigur trădează faptul că e de-al locului și mai mult, se îndreaptă către poartă. Îi facem loc să treacă și spre bucuria noastră știe să o deschidă. Arunc o privire triumfătoare Cosminei și dau să intru după el, dar omul se întoarce blocându-ne drumul:

Închis

-E închis! Muzeul este în renovare…

-Și nu putem arunca măcar o privire? insist eu.

-Îmi pare rău, nu.

Ei, drăcie, nu-mi vine să cred! Primul impuls e să văd pe unde a coborât Cunhal și să o iau invers. Am mai escaladat eu ziduri în Sicilia, la Sciacca, pentru a vizita „castello incantato”, dar nu mă pot pune cu Fortaleza, e prea mult. Sunt atât de înciudat de întorsătura lucrurilor încât propun un tur pe perimetru, însă gândind la rece, nu are sens. Dimineața pare ratată. Ce e de făcut?

-Hai încă o dată la faleze, îi propun Cosminei.

-Ca să vedem, ce?

Are dreptate, pe astea le-am văzut deja, totuși nu pot să accept să pierd degeaba o jumătate de zi: precis vom găsi ceva. Martin Buber spunea că „toate călătoriile au destinații secrete de care călătorul nu e conștient” și de regulă acestea apar atunci când soarta îți dă planurile peste cap, obligându-le să le schimbi. Ca să nu facem drumuri în plus predăm apartamentul, ne luăm rucsacurile și ieșim direct la Praia do Portinho.

Praia do Portinho

Față de ieri, ceva s-a schimbat. Valurile uriașe care se spărgeau aici nu mai au putere ca să ajungă la baza falezelor și-mi dau seama că e vremea refluxului. Fundul golfului este acum uscat, sau aproape uscat, fiindcă roca de bază formată din straturi răsturnate închipuie un imens grătar prin șanțurile căruia apa pătrunde și se retrage odată cu respirația mării. De la înălțimea falezei panorama e frumoasă. Hoinărind cu privirea prin decorul geologic, observăm câteva mogâldețe ce se mișcă cu greutate. Cu privirile plecate par preocupați de ceva anume, apoi le zărim gălețile și minciogurile…

Pescari culegători

-Sunt pescari. Hai să vedem ce prind!

Pe o dună de nisip închipuind un plan înclinat coborâm la patul de stâncă invadat de alge și alte specii asemănătoare mușchiului. Retragerea oceanului a lăsat în urmă ochiuri de apă ca niște acvarii în care descoperim tot felul de vietăți. Necunoscute nouă, la început trec neobservate, însă cu cât ne aplecăm mai mult (la propriu), ni se dezvăluie. Primele care ne atrag sunt niște anemone ale căror tentacule fine unduiesc odată cu apa, apoi descoperim pe sub stânci arici de mare și niște puncte gelatinoase ca niște jeleuri. Încântați de acest microunivers, trecem de la baltă la baltă cu speranța de a descoperi mereu ceva nou.

Anemone

-Uite o stea de mare, se entuziasmează Cosmina.

Fixată de stâncă, steluța de mărimea palmei e camuflată de coloritul în puncte. O vreme mai căutăm noutăți, dar nu descoperim decât variațiuni pe tema algelor așa că plecăm să vedem ce prind pescarii.

Steluța cu cracii-n sus

O femeie vârâtă până la brâu într-o pereche de cizme înaintează cu o mină preocupată printr-un șanț cu apă. Într-o mână duce un minciog, iar cu cealaltă mânuiește un fel de harpon cu care scotocește pe sub stânci. Când ajungem în preajma ei tocmai scoate din apă o caracatiță a cărei tentacule pline de ventuze i se încolăcesc pe mână. Sub privirile noastre își lasă jos sculele și eviscerează caracatița, după care o bagă în minciog și își continuă rondul. Îi atragem atenția și o ducem să vadă „acvariul” cu steluța de mare, dar nu o interesează ci doar o desprinde de stâncă cu harponul, ca să o vedem noi.

Aricii

Așa-zișii pescari sunt de fapt un fel de culegători ce profită de retragerea oceanului pentru a aduna ce rămâne pe sub și în scobiturile stâncilor. Majoritatea vietăților strânse sunt arici de mare cu care umplu gălețile.

Capul Papôa

Timpul trece repede și-i părăsim pentru a ajunge la Capul Papôa. Deși nu este la fel de spectaculos ca și Carvoeiro, Papôa este o alternativă valabilă pentru cei ce nu dispun de prea mult timp. Din punctul cel mai înalt recapitulăm într-un tur de orizont peisajul frământat al coastei și cu părere de rău întoarcem spatele oceanului și revenim în autogară îmbarcându-ne pentru Obidos, un mic orășel situat la 20 de kilometri în interior.

Preamărit de ghidurile turistice Obidos este un fel de Sighișoara, o veche localitate înconjurată în totalitate de ziduri ce converg către un castel transformat în pousada. Străzile pavate cu piatră sunt bordate de case strâmbe, coșcovite de vreme, văruite și decorate cu contururi în ocru sau ultramarin. Axa principală a localității e strada ce unește castelul cu poarta din sud, înțesată cu magazinașe și tarabe ce vând suveniruri sau specialitatea locală, un lichior de cireșe. De la înălțimea zidurilor pe care se poate face un tur complet, orașul pare animat doar de turiști, multe construcții fiind abandonate sau chiar huluite.

Lichiorul de cireșe

Un bastion în miniatură ne îmbie la popas. Situat pe vârful unui deal, Obidos ne oferă de jur împrejur panorama câmpurilor cultivate și-a satelor risipite până-n orizont. Trilul câtorva păsărele și arăturile negre din care n-au ieșit încă semănăturile ne induce din nou senzația de primăvară. Obidos are farmecul lui indiscutabil, însă într-o oră încheiem turul meterezelor și nemaiavând ce vedea ieșim prin poarta sudică în stația în care oprește autobuzul de Lisabona.

Obidos

Ne despart de capitală circa 70 de kilometri, pe care mașina îi parcurge într-o oră. Autogara lisboneză este situată în proximitatea stadionului Campo Grande, deservit de stația de metrou omonimă. Atunci când e vorba de orașe străine îmi place metroul, pe care-l asemăn cu porțile de teleportare. Întotdeauna bine semnalizat, atât în realitate cât și pe hărți, parcursul subteran te scutește de hățișul de la suprafață, transportându-te din punctul A în punctul B, fără complicații. Lipsa blocajelor face ca garniturile să se succeadă fără întârzieri, astfel că deplasarea este rapidă și sigură, singura preocupare fiind să identifici sensul de mers și să urmărești stațiile.

De la capătul liniei galbene mai avem de mers câteva minute pe jos, prilej de a învăța că arterele Lisabonei n-au nimic de-a face cu ideea de rectangular și că, la fel ca-n Porto, diferențele de nivel sunt semnificative. Deși nu străbatem mai mult de 4-5 străzi, parcursul nostru este un zig-zag în trei dimensiuni ce ne solicită atât simțul orientării cât și musculatura, dar până la urmă ajungem.

Pe Rua Marcos Portugal, ușa de la numărul 9 este zăvorâtă așa că nu ne rămâne decât să sunăm la numărul de pe Booking. După cum ne așteptam, proprietarul vorbește engleza și în plus este deosebit de amabil. În ciuda unei ploițe ce face asfaltul să strălucească, în câteva minute apare cu un scuter și ne invită să-l urmăm pe scara strâmtă și abruptă ce ne conduce la ultimul etaj al clădirii, într-un apartament mansardat.

Apartamentul Azul

Interiorul ne impresionează încă de la prima vedere. Podeaua și scara de lemn ne plac în mod deosebit, dar remarcăm și ancadramentul de piatră al ferestrei și tavanul din bârne. O mică bucătărie echipată cu tot ce trebuie completează în mod fericit facilitățile apartamentului. Înainte de a se retrage proprietarul ține să ne arate tabloul electric insistând asupra faptului că uneori mai pică siguranța, dar îl asigur că prin natura meseriei sunt familiarizat cu tot ce ține de curent, lăsându-l să plece cu inima împăcată.

Bucătăria

Rămași singuri, ne trântim pe canapea și savurăm ideea de a fi stăpânii vremelnici ai acestui loc. Față de interiorul standard al unei camere de hotel, apartamentele sunt mult mai apropiate de ideea de „acasă”. O combină audio, un TV cu LED și un DVD player mobilează apartamentul pe partea de media, iar un suport de reviste înțesat cu broșuri turistice, câteva albume de fotografii și un raft cu DVD-uri sunt micile lucruri care împreună cu ce mai scoatem de prin rucsacuri fac ca apartamentul să nu pară gol.

Mansarda

Două calorifere electrice creează o temperatură plăcută. Ne trântim pe canapea și aprindem veiozele pentru un pic de atmosferă. Ne place locul în care ne vom petrece următoarele zile, dar pe moment foamea ne alungă și hotărâm să ieșim într-un tur de cartier pentru a ne pune burta la cale și a face câteva cumpărături vizând frigiderul.

Bairro Alto este un cartier de construcții cu unul sau două caturi cu fațadele înșirate continuu, fără întreruperi. Se spune că în 1988, străzile lui înguste nu au permis intervenția mașinilor de pompieri la un incendiu care s-a extins de la un magazin de pe Rua do Carmo, transformând cvartalul într-un morman de moloz. Un părculeț din imediata vecinătate diversifică peisajul. Ghidul Lisabonei recomandă zona pentru viața de noapte întreținută în baruri și cluburi fado, avertizând totodată asupra infracționalității crescute și a traficului de droguri, însă locul pare liniștit, chiar dacă în dreptul cafenelelor se simte mirosul de „iarbă”.

Găsim repede un restaurant plăcut, cu interior vintage. Cum nu mai avem nimic în plan pentru ziua de azi, optăm pentru o cină tihnită. Până să studiem meniul suntem serviți din partea casei cu salată de vinete și o excelentă pastă de pește. Dacă n-am ales un local cu muzică fado ne luăm revanșa comandând bacalhau, în compania unui pahar cu vin. Bacalhau (pronunțat „bacaliau”) este ingredientul național al Portugaliei, constând din cod uscat și sărat, întotdeauna uscat și sărat fiindcă este singurul pește pe care portughezii nu-l prepară crud. Fiind vorba de un ingredient tradițional (ca la noi porcul) e nelipsit de Paști și de Crăciun, când e mai scump. De la o regiune la alta bacalhau se prepară în sute de rețete, în varianta de Guinness Book existând câte o rețetă pentru fiecare zi din an, din care azi vom avea parte de cea cu ciuperci. Cei 500 de ani de când se consumă bacalhau își spun cuvântul astfel că mâncarea se dovedește peste somonul de la Peniche.

Ne încheiem seara la magazinul din colț, unde găsim de la produse de panificație până la mezeluri și fructe. Exceptând lactatele, mâncarea e ieftină sau ca pe la noi prin supermarket. Încântați de cele găsite mai punem în coș încă o sticlă cu vin și ne retragem în apartamentul albastru.

Alte imagini:

  • Fortaleza - tunelul
  • Șanțul defensiv
  • Praia do Portinho la reflux
  • Anemonă
  • Alge
  • Jeleuri
  • Jeleuri și scoici
  • Culegătorul
  • Lego
  • Geologie
  • Falezele
  • Praia do Portinho
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • Atlanticul
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • Ac...torul
  • Forever green
  • Ceața
  • Capul Papoa
  • Peniche
  • Crucea din Obidos
  • Obidos
  • Strada
  • Culori medievale
  • Vechime
  • Pe stânga cum mergi, pe dreapta cum te-ntorci
  • Orașul de jos
  • Orașul din incintă
  • Vedere de pe ziduri
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • Menestrelul

Mai departe:

Lasă un răspuns