Ziua 3: Cap Emine – Țarevo – Bosfor

Ziua 5: revenire în Istanbul

6 noiembrie 2015 Comentarii (0) Calatorii, Jurnale, Mari si Oceane

Ziua 4: Bosfor – Marea Marmara

Valpurgic

 Revin în universul gravitațional a lui Bananec Blues, în care odată ajuns îmi simt povara întregului trup. Orice minune ține trei zile și beția indusă de furtună începe să se destrame. Orele petrecute pe punte își fac simțită trecerea. La început mușchii umerilor reclamă efortul depus la timonă, apoi, în lipsa stimulilor, sistemul nervos tinde să se relaxeze. Valurile vin mai departe oblic, vântul bate constant din nord-est și doar stropii cu care marea mă împroașcă sunt în stare să mă țină treaz. E miezul nopții, ora fantasmelor. Mă uit atent în jur, dar totul îmi este familiar, de la girueta luminată din vârful catargului la cele două lumini colorate din prova pe care nu le pot vedea decât indirect, reflectându-se în zidurile de apă ce se ridică din valurile hăcuite de etravă.

Un singur cuvânt poate spune mai mult decât o carte. Atunci când în mintea ta yachtul se metamorfozează într-o femeie frumoasă, e clar că ești dus rău de acasă. Ești vrăjit. Nava te duce de nas, dar dacă ai curaj să-i propui să fugă cu tine în lume, îți poate da cele mai frumoase clipe. Însă atunci când îi reduci rotunjimile la banalul unghi drept batjocorind-o cu apelativul cutie, nu-ți poate fi decât închisoare.

Luminițele de pe coastă trădează localități ce încă nu s-au culcat. Undeva, drept în față, văd de multă vreme un grup de lumini puternice care mă ajută să țin cursul. Oare să fie luminile Bosforului? Oricât strâng vântul nu pot să trec dincolo de ele și Constantin spunea că picăm pe strâmtoare chiar la limită.

Mă simt bine la timonă. La fel ca în fiecare cart de noapte, am sentimentul conștiinței treze ce veghează la bord. Mi-au amorțit picioarele și cockpitul strâmt nu-mi dă voie să-mi  schimb prea mult poziția și-atunci mă așez pe rooful cabinei din pupa. E mai bine așa, dar lipsit de sprijinul din tălpi, singura asigurare stă în mâinile ce sunt încleștate pe arcul oscilant al timonei. Un val mai nărăvaș e gata, gata să mă debarce și înainte de a-mi da seama ce se petrece, următorul mă aruncă în cockpit. Ei, ce se întâmplă? Vela ce reflectă difuz lumina de la catarg îmi ține bastonașele inactive astfel încât o vreme trebuie să îmi înfund privirea în hăul negru al valurilor până să încep să discern ceva. Dar nu e nimic. Se știe că valurile nu sunt la fel și că, ciclic, se ajung unele pe altele contopindu-se și dublându-și astfel mărimea, dar nu-i un secret, asemenea lucruri fac parte din partitura mării.

Îmi reiau locul pe roof încercând să mă instalez cât mai comod căci noaptea asta va fi lungă. Mă simt privilegiat să fiu aici, dând socoteală mării cu trupul și cu mintea. Nopți petrecute în fân, nopți nedormite în frig, nopți ude în peșteri, nopți chinuitor de lente scurse prin trenuri și iată, nopți pe mare, cu monologuri interioare…

Heeeeei! Bananec Blues pare înțepat de streche. Lumina catargului baleiază dintr-un orizont în altul, și iahtul se scutură ca într-o încercare abilă de a mă arunca din șa. Îmi vine să mă oțărăsc țărănește, dar n-apuc căci trebuie să mă țin cu toată puterea de timonă. Un fior înghețat îmi scurtcircuitează traseele neuronale și o presimțire încă tulbure își face loc în conștiința surprinsă. Sar în picioare și apuc ferm consola de navigație, tocmai la timp ca să întâmpin cum se cuvine o nouă cambrare a yachtului. E clar, ceva s-a schimbat! Un dușman perfid și mult mai puternic ne lovește fără preaviz și când îl caut dincolo de bord, în universul mării, îl văd, fără ca totuși, să înțeleg. Bananec Blues intră în beznă, ca-ntr-o cutie neagră, din care se ridică aproape vertical și abia atunci îmi dau seama că tot ce e întunecat e sub orizont, că marea și-a deschis fălcile ca să ne înghită. Pentru o clipă suntem ridicați în tăriile cerului, doar pentru ca apoi să coborâm într-o nouă prăpastie neagră. Suntem din nou înconjurați de beznă și în noaptea fără lună, linia vagă a orizontului se ridică spre vârful catargului. E copleșitoare senzația unui dușman care te domină de deasupra și singura mea armă e timona cu care-l conduc pe Bananec Blues. Acum văd cu claritate valul imens, ca un zid abrupt și conștientizând situația, e prima dată când mă întreb dacă vom avea putere să ne ridicăm sau ne va îngropa sub tonele lui lichide.

Ah, marea! Noaptea fastuoasă devine valpurgică. Cu mâinile încleștate până la albul unghiilor și sufletul mic, ascuns în cel mai îndepărtat ungher din căsuța trupului, urmăresc, pentru prima dată conștient, lupta vasului cu valul cel mare. Chiar dacă e abrupt, faptul că nu deferlează ne oferă șansa de a ieși noi deasupra și de a-l lăsa în urmă. Încă nu realizez pe deplin ce ni s-a întâmplat și mă pregătesc pentru următorul val, însă odată descoperit, monstrul s-a resorbit parcă în masa mării, fără urmă.

Oare am scăpat? Atât cât îmi permite slabul licăr ce plutește peste apă scrutez în prova pregătit să mă încleștez din nou de timonă și de consola de navigație. Credeai că te-ai ridicat deasupra furtunii? Nu. Furtuna poate mult mai mult decât atât! Și ca și cum cineva mi-ar fi desfundat urechile aud ca prima dată vaierul vântului în arboradă, văd fuga aplecată a yachtului și următorul val imens ridicând orizontul către zenit.

Simt marea mult mai caldă decât sudoarea în care mă scald. Număr trei valuri mari, poate patru. Vin în serie, după care urmează o pauză, apoi iar trei sau patru. Încă nu m-am obișnuit cu ele și-mi simt viscerele contractându-se doar la vederea lor. Poate că de-aș fi pe picioarele mele aș lua-o la fugă, însă Bananec Blues nu pare să se teamă. Ah, cât aș vrea să-l văd pe Constantin fumând!

Unu, doi, trei. Au trecut. Știu că am din nou un răgaz și mă reped să deschid rooful, prin fanta căreia mă izbesc de zgomotul motorului, mult mai pregnant în cabină. La lumina albastră a chart plotterului zăresc trupurile contorsionate în sacii de dormit și luciul paiolului ud. Apă! Apă peste tot, îmi spune subconștientul, apoi somn, senzația de pustiu, de părăsit. Toată lumea doarme. Să-l trezesc pe Constantin? Ezit… În fond, ce s-a schimbat?

Închid rooful și revin la timonă la timp pentru a înfrunta următoarea serie de valuri. Cu toate că Bananec Blues se saltă cu ușurință peste ele, e ceva înspăimântător în apariția lor. Poate, totuși, ar trebui să-l trezesc pe Constantin. Poate, în cazul acestor valuri, trebuie făcut ceva anume. E clar, am îmbrăcat pantalonii maro. Îl voi trezi să-i spun că au crescut valurile!

Deschid rooful:

-Constantin! Constantiiin!

Skipperul doarme ca un prunc, legănat… de vise. Sunt gata să renunț și să mă întorc din nou la timonă, dar pantalonii maro parcă nu mă lasă… Cobor în cabină și-l apuc de picior:
-Constantin!

-Da.

-Au crescut valurile!

Își aruncă o privire pe chart plotter, apoi își pune din nou capul jos:

-Ne-am apropiat de mal și lovind fundul, valurile cresc.

Asta a fost tot. Mă reped în cockpit să preiau guvernarea. Va să zică nu e nimic anormal să vină monștrii ăștia de apă peste noi. Valurile au rămas la fel, dar ce naiba, suntem pe mare, e normal să fie valuri. Dacă skipperul o spune, să înceapă sirtaki!

Funambulesc

Timpul a luat-o razna. Beția furtunii a trecut, a trecut și catharsisul și s-a resorbit până și adrenalina valurilor uriașe. Materia pare să câștige în fața aspectelor energetice. Picotesc. Îmi simt pleoapele grele, corpul inert. La fiecare mișcare a timonei mușchii îndelung solicitați protestează. Constantin fumează în gura roofului, ceea ce aproape că mă adoarme de tot. De la o vreme o face tot mai des și bănuiesc că veghează continuu. Luminile luate drept reper conturează o ghirlandă ce nu poate fi decât podul de la intrarea în Bosfor, iar pe mare, printre valuri, lucesc fantomatic alte lumini. Sunt vapoare. Peste tot, de jur împrejur, vapoare. Luminile lor ivindu-se când și când printre valuri, par că joacă o horă în jurul nostru. Mi-e greu să le țin socoata și aproape imposibil să hotărăsc cursul și mă bazez în totalitate pe Constantin ce este creierul navei.

-Redu turația la 2000!

-Revino la 2400!

-Scoate din viteză!

Încercăm să nu e abatem de la curs și să trecem printre vapoare doar încetinind sau accelerând.
-Mai poți? mă întreabă skipperul.
Aud glasul unui prieten spunând: „când nu mai poți, ești abia la jumătate”. Adică, mai poți încă pe atât. Dacă ar veni cineva să mă schimbe, cred că m-aș arunca pe cușetă așa îmbrăcat, dar fac pe viteazul:

-M-a cam ajuns oboseala, dar mai pot.

-Foarte bine, că n-am pe cine să trimit în locul tău. Vrei o prună, o măslină, ceva?

-Nu îmi trebuie nimic.

-Îmi spui tu dacă ai vreo nevoie. Va trebui să facem volte.

Au! Asta a durut. Pot ține cursul pe strâmtoare aproape fără consum energetic, dar voltele implică manevre ce solicită ieșirea din rutină. Skipperul și-a îmbrăcat costumul de goretex și a ieșit în cockpit.

-Vino în vânt!

Oboseala se volatilizează instantaneu. Bananec Blues virează către larg și odată cu asta luminile Bosforului se scurg spre pupa până ce dispar complet. În față avem acum doar bezna totală punctată ca o părere de luminile îndepărtate ale vapoarelor. Rămas fără viteză yachtul se clatină la discreția stihiilor. Aud clinchetul vinciului răpăind alert și sunetul gol al parâmelor lovind puntea, apoi plesnetul velei umflată de rafală anunță reluarea cursei și yachtul se înclină în celălalt bord, luând viteză.

-Ține 320!

Constantin coboară și rămân din nou singur. Cât timp aveam în față luminile coastei, aveam sentimentul unei apropiate izbăviri, însă acum, întorcându-le spatele pentru a ne îndrepta spre larg, mă încearcă o vagă neliniște, din străfundurile ființei, ancestrală. Știu că situația e temporară, că după ce câștigăm puțină înălțime față de coastă vom reveni, și totuși…

Aud rooful din pupa deschizându-se.

-Facem volte?

E Alin. Se pare că n-a prea dormit nici el. Mi-l închipui în cabina strâmtă, scuturat de ambardee, privind spectacolul terifiant al valurilor prin hublourile minuscule… Probabil aștepta, ca și mine, intrarea la adăpostul strâmtorii, unde malurile înalte protejează de vânt șenalul navigabil, și imaginea podului rămânând în urmă i-o fi transmis aceeași neliniște.

În funcție de împrejurări, timpul trece cu viteze nebănuite. Mi s-a părut că am schimbat cursul de o eternitate, dar se poate să nu fi trecut decât un sfert de ceas până când Constantin a ieșit din nou pe punte pentru manevră.

-Vino în vânt!

Pârâitul dement al vinciului, sunetul gol al parâmelor, plesnetul velei și smucitura ghiului se succed în ordine marcând schimbarea de curs. Luminile podului apar din nou în prova.

-Strânge cât de mult, îmi strigă Constantin înainte de a coborî.

„Hai că n-a fost așa rău”, îmi spun în gând. Pe direcția asta mă simt acasă. Slalomul printre vapoare continuă și incapabil să discern oportunitatea manevrelor, mă străduiesc să fiu un bun executant. Constantin fumează țigară după țigară, butonând continuu chart plotterul.

-Redu la 1800!

-Scoate din viteză!

-Urcă la 2400! Mai un strop!

Gura strâmtorii cu noianul ei de luminițe pare că nu se mai apropie odată. În atmosfera albăstruie din cabină văd fumul țigărilor, aproape material. Îi cer skipperului niște ciocolată, să am și eu drogul meu.

-Nu intrăm nici acum, îmi transmite Constantin odată cu ciocolata. Ne mai trebuie o voltă.

Pentru a doua oară lăsăm în urmă luminile de care ne-am chinuit atât de mult să ne apropiem. Poate să pară exasperant, însă conștientizarea acută a situației în care te afli te poate face foarte docil. Să lăsăm timpul să lucreze. Ne înfundăm în negură câștigând înălțimea râvnită, apoi punem prova din nou pe strâmtoare.

Rezultatul strădaniilor noastre e evident. Dacă înainte de volte picam pe Bosfor pe direcția 110-120, acum ne permitem lejer 150.

-Ia 160!

-160!
A trecut un an jumate de când nu am mai fost pe aici și lucrările la pod au progresat. Luminile ce ne-au ghidat toată noaptea sunt înșirate echidistant pe cablul ce curge la mare înălțime de la un pilon la altul. Tablierul podului nu e montat pe toată deschiderea și spre mijlocul șenalului, acolo unde mai sunt tronsoane lipsă, se văd utilajele uitându-se la noi parcă din cer.

-170! îmi cere Constantin.

-170! confirm.

Gura strâmtorii e un loc ireal, ce-mi pune simțurile în alertă. Micul nostru univers numit Bananec Blues saltă și se apleacă în toate direcțiile printre valuri negre, din a treia dimensiune ne orbesc lumini albe, septice, în timp ce din spate ne fugăresc niște matahale înspăimântătoare… Din fericire am mai fost pe aici și cunosc configurația locului. E mare lucru să fii orientat, să vezi cu ochii minții în întuneric, ca și cu o cameră cu termoviziune. În acest moment avem în travers micul port de la intrarea în strâmtoare și în prova tribord pilonul podului a cărei fundație trebuie ocolită căci avansează în mare…

-Ține 170! Vezi că nu ești pe 170.

-Vin la 170!

Vaporul pe care-l avem în urmă vine exact peste noi. Constantin apucă stația:

-Motor box Shogun! Motor box Shogun! Motor box Shogun! Sailing yacht Bananec Blues call you…

În întunericul de smoală, nici gând să poți desluși numele vasului. De unde o fi scos-o Constantin cu Shogunul? Face mișto la 4 dimineața?

Pe canalul 16 nu vine nici-un răspuns, dar Shogunul trece pe lângă noi superior, lăsând să se înțeleagă că ne-am isterizat degeaba. O pilotină îl interceptează și la întoarcere ne fixează în raza proiectoarelor, apropiindu-se cât să ne putem auzi:

-Treceți pe canalul 17. Discuțiile și anunțurile despre traficul prin Bosfor se fac pe canalul 17.

Pilotina pleacă. Valurile încep să scadă pe măsură ce intrăm tot mai adânc în strâmtoare. Trecem pe sub podul ce ne înspăimântă cu tablierul lui incomplet, ridicat în tăriile cerului.

-Asta nu e nimic, îmi spune Constantin. Știi podul peste canalul Panama?

Îl știu. O megastructura de oțel, arcuită fantastic între două continente. Eu n-am trecut pe sub el, dar era atât de mare încât se vedea din orașul Panama, care nu e chiar aproape.

-Ăla era foarte înalt, continuă skipperul. Nepământean. Cu toată masivitatea lui, părea să aparțină văzduhului…

Ne depresurizăm. Sistemul nervos vegetativ înțelege că nu e cazul să mai folosească stimulente și, parcă deodată, oboseala pune gheara pe noi.

-Va trebui să coborâm velele, dar le mai lăsăm până când strâmtoarea va masca vântul.

Dimineață

         La ora 5 cerul dă să se lumineze. Poate e un răsărit de soare fals, generat de miriadele de lumini ale Istanbulului, dar văzduhul nu mai e negru. Pe mal apar clădiri. Avem în travers babord Anadolu Kavagi. Țărmul e înalt și știu că pe vârful pintenului ce domină așezarea există o veche cetate.

            La bordul lui Bananec Blues e liniște. Vântul care a urlat în tachelaj toată noaptea s-a transformat în zefir, iar valurile ce încercau să ne răstoarne s-au aplatizat până la dispariție. În liniștea nefirească, doar glasul monoton al motorului face punte cu lungile ore petrecute la timonă. Cu toate că vântul nu ne mai ajută, avem aproape 6 noduri datorită curentului de suprafață ce curge dinspre Marea Neagră spre Marmara.

            -Trezește-i și pe ceilalți să vadă Istanbulul, îmi spune Constantin.

            Echipajul umple cockpitul. E încă prea dimineață pentru o trezire completă, așa că nimeni nu spune nimic. Strângem velele, mulțumindu-ne să înaintăm la motor. E încă rece. Mugurel și Marcel își aduc sacii de dormit și-și prelungesc somnul pe banchetele cockpitului, iar Alin stă în picioare în gura roofului, cu ochii cârpiți de somn.

            -Preiei timona?

            -Lasă-mă să dorm 10 minute. Doar 10 minute și voi fi OK.

            Rămân singura conștiință trează. Nici Istanbulul nu s-a trezit și micile vase ce-i deservesc freamătul cotidian n-au ieșit încă pe apă. Retras din calea vapoarelor în proximitatea țărmului european, n-am altă grijă decât să țin cursul și să fiu atent să nu lovesc vreo geamandură.

Am trecut cu bine prin furtună, dar nu pot să exult. Așa cum sfera compasului joacă molatec în lichidul ei, îmi simt creierul ambalat într-o cutie cu câlți ce-l izolează de realitate. Senzație de leșin. Pentru scurte momente adorm instantaneu și mă trezesc brusc în cădere, dar mi-e milă să trezesc pe careva căci știu că în noaptea ce-a trecut n-a fost chip să se doarmă. De jos se aude mișcare și Constantin aruncă o privire în cockpit. S-a ițit să vadă cine e la timonă și când dă ochii cu mine, îl umflă râsul.

Strâmtoarea e șerpuită. În coturile ei curentul se mai pierde și chiar cu velele strânse, nicăieri nu avem mai puțin de 4 noduri. Privirile-mi fug spre mal, printre colinele îmbrăcate cu clădiri până la sufocare. Am mai trecut prin Bosfor și pot să-mi dau seama că s-a construit frenetic, ceea ce nu e de mirare pentru cea mai mare aglomerare urbană europeană, ce ține laolaltă 18 milioane de locuitori.

Bosforul

Bosforul

Unul câte unul se trezesc și ceilalți. Alin preia timona și pot, în sfârșit, să-mi trag sufletul. Orașul se deșteaptă la rândul lui, lansându-și la apă micile ambarcații. Ca la un semn, încep atenționările:

-Feribot în babord!

-Atenție la barca cu motor ce vine spre noi!

-Vezi pescarul de lângă țărm!

–Vapor în pupa!

Podul

Podul

Pe podul Fatih Sultan Mehmet ce leagă coasta europeană, rumeli, de cea asiatică, anadolu, mașinile curg una după alta, ca vagoanele unui tren. Simt pe obraz o rază caldă și când ridic privirea descopăr soarele ridicându-se la orizont.

Istanbul

         Ivirea soarelui este un semnal suficient de puternic pentru a da deșteptarea. Echipajul lui Bananec Blues alungă somnul și se pregătește să întâmpine o nouă zi. În lumina răsăritului, ne apropiem de centrul istoric. Marcel nu a mai fost la Istanbul și îi arăt cetatea Rumeli Hisar construită de Mehmed al II-lea în 1451 ca bază pentru viitoarele atacuri asupra Constantinopolului, noul palat al sultanilor, Dolmabahce, Turnul Galata cu alura lui de rachetă, Cornul de Aur, palatul Topkapî unde s-au urzit planurile Imperiului Otoman, biserica-muzeu Sfânta Sofia, frumoasa Moschee Albastră, ruinele palatului Bucoleon, Turnul lui Leandru înconjurat de ape… Istanbulul merită vizitat pe îndelete căci în istoria sa milenară a adunat suficiente comori arhitecturale, împletite cu firele nevăzute ale intrigilor și urzelilor, unele tăinuite pe veci, altele inventate, perpetuându-se ca legende. Turnul lui Leandru și-a luat numele după eroul mitologic ce s-a înecat în aceste locuri, însă legenda pomenește de Turnul Fecioarei, după povestea prințesei Mehar Segid care, prevenită de o vrăjitoare că va fi mușcată de șarpe, s-a refugiat în turnul zidit pe stânca din mijlocul Bosforului. Aflând de frumusețea fetei, șahul Persiei i-a trimis un buchet de trandafiri ce conținea, incognito, șarpele ce a împlinit prorocirea, obligându-l pe șah să vină personal și să repare boacăna cu un sărut, însă mai aproape de zilele noastre și complet adevărată e pățania plină de haz din iarna trecută când, tot pe puntea lui Bananec Blues, actualul coskipper împreună cu Iulian au fost udați din cap până în picioare de împroșcarea valului de siaj lăsat de o pilotină.

  • Pasager
  • Galata
  • Palatul Topkapî
  • Turnul lui Leandru
  • Vezi farul ala alb?
  • Farul ala alb
  • Moscheea Albastră

            Odată cu ieșirea în Marmara, curentul se pierde și ne târâm cu doar 3,5 noduri printre navele abandonate ce stau la ancoră în proximitatea țărmului. Pentru a nu pierde vremea cu formalitățile, nu ne vom opri la Istanbul decât pentru a cumpăra combustibil din marina Atakoy. Cunosc exact configurația marinei din precedenta tură, precum și dispunerea pompei, chiar la intrare. După trei zile pe mare ne putem considera amarinizați și acostarea se face mult mai profesionist ca la Țarevo. Debarcăm.

            În timp ce motorina curge prin furtun, echipajul se bucură de facilitatea unui grup sanitar. A trecut numai un an și jumătate de la tura de iarnă când am stat aici câteva zile și chiar dacă Istanbulul e poarta noastră spre universul maritim, nu credeam că voi mai vedea vreodată imaginea yachtului amarat la ponton. Sunt sentimental și nu pot să nu cad în reverie. Să nu spui nicicând „niciodată”…

            Gata. Constantin ne cheamă pe punte. Mola prova, mola pupa și plecăm mai departe. Soarele s-a ridicat deja mult deasupra orizontului și în lumina lui ce umple marea cu aur topit ne îndreptăm spre vest, pe lângă coastă.

            S-a terminat o primă etapă. Odată cu intrarea în Marmara am depășit o poartă nevăzută și Constantin ține să puncteze specificul următoarei zile:

            -Între strâmtoarea Bosfor și Dardanele există un culoar marcat, de câteva mile lățime, numit drumul vapoarelor. Nu vom merge pe acolo, și pentru ca să nu avem treabă cu vapoarele, și pentru că, navigând la vederea coastei, nu va fi atât de monoton.

Vapoare la intrarea în Marmara

Vapoare la intrarea în Marmara

            Mugurel se simte în putere și preia timona. Pe deasupra noastră trec la joasă altitudine avioanele ce caută aeroportul Istanbulului. Deși nu mai simt oboseala, merg să mă întind pe cușetă și adorm instantaneu.

Fum

         Somn inconștient amestecat cu somn conștient. Melanj. Valul de etravă îmi miorlăie la câțiva centimetri de ureche și de pe punte se aud, când și când, cuvinte neinteligibile. Bananec Blues are mișcări rotunde, moi. E atât de bine, încât devine voluptos. Îmi sună în ureche cântecul celor de la Vama Veche: „vreau să mă trezesc în zori într-un pat de femeie frumoasă…”

            Ies. E trecut de prânz. Previzibil, atunci când vântul e cvasinul și se navigă la motor, echipajul cade în letargie. Dar e bine, nimeni nu se plânge. După vâjgaiul din noaptea trecută, momentul de respiro e cât se poate de binevenit. Îmi amintesc de hainele mele ude și le scot la soare, pe roof.

            Surprinzător, coasta este și acum populată. De pe mare, țărmul se vede ca o continuă și nesfârșită localitate ce-și etalează clădirile dintr-un orizont în altul. Nu-mi dau seama dacă acest lucru strică sau nu peisajului, dar datorită lui avem semnal GSM și profităm pentru a trimite spre casă SMS-uri liniștitoare.

            Ținem direcția generală 260 ce ne permite o traiectorie dreaptă, prin largul capului ce adăpostește Marmaraereglisi. Singurul lucru ce mai alungă monotonia este serviciul de cart și le las mușilor bucuria, coborând cu skipperul în cabină.

            -Spune-mi cum a fost cu Bombo…

Constantin zâmbește enigmatic. Anul trecut m-a sunat prin octombrie să mă invite la un delivery. Bombo, un Bavaria 39, aștepta în sudul Italiei, lângă Sicilia, de unde urma să fie adus acasă, în Mangalia. Ținând cont că înainte de plecare trebuia schimbată cizma motorului, jobul era de minim două săptămâni și, prins cu obligațiile de serviciu, am spus pas, însă neprevăzutul concretizat în complicații tehnice la capitolul reparații și vreme nefavorabilă, la capitolul navigație, aproape că a dublat timpul, punând la grea încercare nervii echipajului.

-Să-l fi văzut pe Mike cum stătea în furtună, răstignit de timona uriașă, ca omul lui Leonardo da Vinci…

… și Constantin, cu mâinile și picioarele larg depărtate, mimează o mișcare de oscilație pe un cerc imaginar.

Momentul demn de stand up comedy ia sfârșit brusc. Spre uimirea mea, Constantin se precipită să scoată scara și să deschidă compartimentul mașinii, din care vălătuci de fum înțepător umplu cabina, apoi oprește motorul și în liniștea ce se instaurează nimeni nu are curajul să rostească ceva. Nu e cazul să ne pierdem capul însă simptomele sunt de rău augur, cu atât mai rău cu cât ajunși în Neos Marmaras, Constantin are nevoie de un yacht perfect funcțional, cu care să poată să țină cursurile de manevră a navei. Așteptăm ventilarea greoaie a compartimentului, apoi cu o lanternă facem o inspecție vizuală ce depistează ca primă problemă o curea de transmisie ruptă.

-Fumul nu provine de la gazele de eșapament, ci de la supraîncălzirea vopselei de pe blocul motor. Scoate trusa de scule să demontăm impelerul.

Impelerul este o mică paletă din cauciuc ce asigură aspirarea apei de mare ce e agentul de răcire din blocul motor. Îl servesc pe Constantin cu sculele necesare și după o nouă inspecție vizuală, constatăm că o pală e ruptă.

-Crezi că contează atât de mult? îndrăznește Alin.

-Da. Pentru o funcționare corectă trebuie să aibă toate palele intacte.

Atât impelerul cât și cureaua sunt piese consumabile și Constantin are rezerve. În timp ce caut pe fundul chesonului cureaua, Constantin alege un impeler încă funcțional din câteva ce au mai fost folosite.

Înlocuirea pieselor nu este anevoioasă însă motorul este prea încins pentru a-l reporni, cu atât mai mult cu cât compartimentul semiînchis de sub cockpit nu permite ventilarea. Nu avem ce face, trebuie să lăsăm timpul și legile fizicii să lucreze și până atunci propunem să ne răcorim și noi, direct în mare.

Îngrijorare

         Minutele trec în nemișcare: nu ne arde de baie. Știm bine că urmează Dardanelele, unde motorul e vital, și pentru liniștea noastră am vrea să-l auzim din nou torcând monoton, ca un zgomot de fond. Momentul de letargie se prelungește periculos. Nimeni nu are inițiativă, nimeni nu mai are chef de viață. Mă gândesc că ideea cu baia ar putea să ne mai schimbe sângele și pregătesc o parâmă de care să ne putem ține, când skipperul dă glas unor gânduri ce-l frământă:

            -Și dacă am merge mai departe? Motorul e calat, nu-l putem porni acum, dar până vom ajunge în strâmtoare se va răci…

            Toată lumea e de acord să ne vedem de drum. Mugurel reia cursul și mai stă o vreme la timonă, după care urmează Alin și apoi Marco.

            Coborârea soarelui spre orizont creează pe suprafața apei o punte de lumină ce indică chiar direcția de urmat. În aceste condiții ar trebui să fie ușor de ținut cursul, dar îl văd pe mus „volănind” continuu, ba într-o parte, ba în alta.

istanbul-13

Marco la timonă

            -Marco, ești pe curs?

            -Da. 260!

            -Atunci de ce tot învârți din timonă?

            -Păi, dacă nu învârt o luăm razna.

            -Înseamnă că nu ești pe curs.

            -Ba da. Uită-te pe compas: fix 260.

            -Poate că compasul îți indică bine, dar dacă te vei uita pe trackul de pe chart plotter vei vedea că drumul tău e în zig-zag. Tu mergi ba pe 230, ba pe 290 însă schimbând repede de la o direcție la alta, acul busolei, ce are inerție, îți arată o valoare medie și ai impresia falsă că ții cursul. Ești exact ca o mașină ce are joc în volan: te poți menține pe șosea, dar nu mergând drept. Stilul ăsta are trei consecințe păguboase. Unu: obosești. Dacă vei continua așa, după câteva ore vei simți în umeri fiecare mișcare a timonei. Doi: obosești mecanismul de guvernare al yachtului. Mișcarea continuă implică uzură. Și trei: în zig-zag drumul tău e mai lung ceea ce înseamnă că vei ajunge la destinație mai târziu.

            -Și ce e de făcut?

            -Prima dată stabilizează direcția, chiar dacă nu va fi direcția pe care o vrei și abia apoi revino pe cursul tău, dar încet, cu mare finețe.

            Marco înțelege însă e atât de dezechilibrat încât n-are curajul s-o facă.

            -Lasă-mă pe mine.

            Preiau timona și o pun pe drum drept.

            -Uite, nu mai mișc timona și urmăresc unde o ia yachtul…

            Dar yachtul o ia rău de tot. Față de puntea de lumină ce lucește pe apă, Bananec Blues o ia hăis. Din cabină se aud huiduieli:

            -Cine e la timonă?

            Sigur, asta îmi mai lipsea…

            -Aveți un pic de răbdare! Uite Marco, chiar dacă mergem aiurea, acum ținem o direcție fără a trebui să „volănim”. Preia timona și încet, adu yachtul pe curs.

            Musul execută. Durează un pic până ce prova revine în pata scânteietoare de pe suprafața apei, însă odată ajunși, yachtul e gata stabilizat și nu mai trebuie strunit.

            Vântul s-a întărit mereu. În faptul serii se impune terțarolarea și skipperul ne cheamă la manevră.

            -Dorin, ia timona și vino în vânt, îmi spune Constantin, dar ca să rămâi guvernabil, pornește întâi motorul.

            Toți așteptam clipa asta. Motorul nu pornește la prima cheie, dar are un tors normal și, ușurați, începem terțarola. Ca să fie clar că nici eu nu-s expert, scap din nou yachtul sub vânt și trebuie să fac un rondou pentru a-l readuce pe poziție. Cu toate aceste mișcări, manevra se prelungește și spre finalul ei, motorul se îneacă, începe să trepideze haotic și după ce scoate un zgomot suspect, metalic, se oprește, reinstaurând o liniște rău prevestitoare pe fondul căreia se aude doar buzzerul ce semnalizează supraîncălzirea motorului.

            Skipperul e fiert. I-a picat calciul. Omul care strălucea ca o scânteie în furtună, de data asta e înfrânt. Constantin este în stare să urce la bordul oricărei nave însă îi este teamă să stea cuminte, ca pasager, într-un avion. Chestie de deținere a controlului. Nu l-a afectat faptul că yachtul nu se mai poate baza pe motor, ci consecințele financiare pe care aceasta le implică. Au trecut doar câteva luni de când a fost forțat să schimbe motorul și știu cât de grea a fost această lovitură. Îl văd lipsit de energie și de chef de viață și-mi pare rău că n-am talentul de a fi mama răniților…

            -Cred că s-a dus și ăsta, dă glas skipperul celor mai negre temeri. Ai auzit zgomotul metalic de la final, chiar înainte să se oprească? Așa a făcut și celălalt motor: piston spart, cămăși zgâriate…

            De data asta chiar nu știm ce să facem. Dacă e vorba de vre-un piston spart, n-ar fi indicat să încercăm repornirea. Nimeni nu spune nimic și liniștea devine apăsătoare. E momentul cel mai greu, în care nu există decizie. Chiar și o decizie rea este mai bună decât paralizia în care am căzut și în cele din urmă tot Constantin și-o asumă.

            -Fără motor nu putem trece strâmtoarea, deci trebuie să-l repunem în funcțiune și pe mare nu există nici-un moment mai bun decât „acum”. N-are rost să o lăsăm pe mâine, căci mâine nu va fi cu nimic mai bun decât azi. Scoateți scara și deschideți compartimentul mașinii.

            Motoarele termice mă inhibă. Orice român care a avut Dacie este cel puțin inițiat în meseria de mecanic, însă eu nu mă număr printre ei și îmi lipsește cu desăvârșire orice abilitate în domeniu. Departe de a fi la fel de inhibat, Alin pare mult mai acasă la acest capitol și, preluând inițiativa, trece la inspectarea motorului, acțiune în urma căreia se descoperă că a scăzut alarmant antigelul din circuitul secundar de răcire. Completăm mai mult de un litru cu apă plată, după care îndrăznim să încercăm repornirea. La început nu înregistrăm decât rateu după rateu, dar la un moment dat motorul începe să tușească și o ia. Zgomotul e curat, înlăturând cu certitudine orice temeri cu privire la integritatea pistoanelor. Atmosfera se depresurizează, însă tocmai când ne credeam scăpați, un jet de lichid țâșnește prin supapa de suprapresiune a circuitului secundar și ne precipităm să tăiem contactul.

            -Avem o problemă de răcire, conchide Constantin, probabil din cauza impelerului uzat ce nu face față. Ne-ar trebui un impeler nou și pentru asta trebuie să ajungem într-un port.

            Dealungul coastei, sunt destule porturi, doar că noi nu avem chef să ne facem intrarea în Turcia, și mai rău, nici nu ne-o putem face, skipperul neavând pașaport. Am putea merge din nou în Atakoy unde sub pretextul alimentării cu motorină avem permisiunea de a debarca pe cheiul pompei, în spatele căruia sunt înșirate magazinele cu piese de schimb, și hotărâm în unanimitate că e cea mai bună soluție. Situația e deblocată atunci când se aude glasul hotărât al skipperului:

            – Mugurel, întoarce! Mergem la Istanbul!

Somn fără somn

         Împart cușeta din prova împreună cu Marco. Nu pot să dorm și știu că nu doarme nici el fiindcă pur și simplu e imposibil. Marea s-a montat și Bananec Blues zboară pe crestele valurilor aruncându-ne în aer la fiecare șoc. Dacă de la Istanbul am venit cu vânt favorabil, de data asta avem vânt de bulină, ceea ce înseamnă că facem volte. În funcție de direcție, yachtul e bandat când pe o parte, când pe alta, obligându-ne să ne împănăm cu mâinile și picioarele pentru a nu cădea unul peste altul și ca și cum asta n-ar fi destul, cu toate că trapa este acoperită de dinghy, pe la garnitura ei se infiltrează apa, udând totul. Din întunericul cabinei nu-mi dau seama cum e marea comparativ cu ce a fost ieri noapte, dar pot să-mi fac o vagă idee despre ce a trăit echipajul în timp ce eu eram la timonă. Prefer de o sută de ori să fiu pe punte, spălat de val, decât aici jos, în mașina de spălat, torturat de picătura chinezească.

            În întunericul ud sună un mobil. E al lui Marco. Vorbește cu cei de acasă, împărtășindu-le clipa prezentă:

– … nu cred că mai rezist, psihic, în cutia asta…

Auzi la el: cutie! Recunosc că în această noapte mi-e dat să trăiesc o porție din acele ore ale vieții de care m-aș lipsi bucuros, însă dacă tot sunt ale mele, încerc să mi le apropii, să le diger și să extrag ceva, cât de puțin, pe care să-l înglobez ființei mele. Cutie! Râd interior. Râd mut. Râd nevăzut, pe întuneric. Râd de cei 19 ani ai lui Marco. Știu că skipperul l-a acceptat la bord doar fiindcă l-am rugat eu și când suntem doar noi doi, skipperul și cu mine, îi spune „copilul”. „Unde e copilul?”. „Ce face copilul?”. La vârsta asta ești încă prea fraged pentru a rezista berbecilor ce smucesc prova lui Bananec Blues și de aceea nu protestez, ci râd, interior.

Un singur cuvânt poate spune mai mult decât o carte. Atunci când în mintea ta yachtul se metamorfozează într-o femeie frumoasă, e clar că ești dus rău de acasă. Ești vrăjit. Nava te duce de nas, dar dacă ai curaj să-i propui să fugă cu tine în lume, îți poate da cele mai frumoase clipe. Însă atunci când îi reduci rotunjimile la banalul unghi drept batjocorind-o cu apelativul cutie, nu-ți poate fi decât închisoare. Nu-l învinuiesc. Prima bere este amară și primul sărut poate fi un factor de stres. Ca să-ți dai seama ce se petrece cu tine trebuie să mai fi trăit cel puțin o dată ceva asemănător, cu care să poți să compari și nici atunci nu-i sigur că vei înțelege. Îmi dau seama că în această călătorie, el și Alin au avut cel mai mult de suferit. Eu mi-am avut partea în noaptea trecută, atât de intensă și atât de plină de sens încât sunt împlinit indiferent ce se va întâmpla mai departe, Mugurel a trecut un examen dur și cred că-și trăiește cadoul chiar în aceste clipe, dar Alin și Marco au fost prea puțin folosiți și nu li s-a dat încă șansa de a se autodepăși, de a trăi momente care să le fie în viață etalon. Lipsa de experiență l-a redus pe Marco la postura de simplu spectator, postură din care a evadat deseori în letargia unui pseudo-somn diurn din care skipperul a încercat să-l scoată catalogându-l cu o fină ironie la program de copil mic, „nani, papa, caca”, dar gata, și-a făcut amarinizarea, de acum înainte va trebui să-l pun la muncă.

E trecut de miezul nopții când sunt chemat pe punte. Extaziat de marea dezlănțuită, Mugurel și-a depășit cu mult orele de cart și n-a lăsat timona decât atunci când vântul a început să slăbească, diminuânudu-i trăirile. Prea subțire îmbrăcat și neprotejat la stropii de apă, a suferit de frig, tânjind la căldura sacului de dormit. Coboară și-l văd schimbându-se, în timp ce mă instalez la timonă pregătindu-mă pentru o nouă noapte fastuoasă.

 

coperta

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *