În materie de aeroporturi, preferăm Clujul fiindcă e relativ aproape și putem merge cu mașina. Budapesta e la distanță dublă și nu găsim întotdeauna microbuz convenabil, așa că de multe ori se lasă cu pierdere de timp. N-am mai încercat niciodată, dar o facem acum: vom merge cu mașina noastră și o vom lăsa într-o parcare privată, lângă aeroport.
Cam așa se întâmplă întotdeauna: după o călătorie mai serioasă, o vreme nu mai urmează nimic. Întorși în noiembrie din Canare n-am mai avut chef de alte planuri așa că vacanța de iarnă ne-a găsit la Sibiu cu sumbra perspectivă de a juca după colindele de Crăciun caci în ultimul moment nu mai găsești nimic convenabil. Și totuși! Zapând pe net am găsit un articol despre niște trasee frumușele dealungul unor levada, adică taman în Madeira, chiar lângă Canarele din care tocmai am venit. O privire aruncată pe siteurile companiilor aviatice m-a băgat în priză: Wizzul avea zbor direct, din Budapesta, la prețuri normale, în plus datele de zbor se potriveau de minune cu vacanța noastră. Deal, cum ar spune englezul!
Avionul e dimineața, așa că pornim la orele mici ale zilei. De câteva zile Transilvania e cufundată în ceață și pusta maghiară și mai și, dar măcar asfatul e uscat și pe autostradă se înaintează bine. Ajungem la timp în parcare, cu avionul nu sunt probleme așa că la începutul dupăamieziei ne prezentăm la biroul Sixt din aeroportul Cristiano Ronaldo din Madeira, pentru a ne ridica mașina. De data asta am rezervat un Renault Captur (fiind doar eu cu Cosmina m-am gândit la un Fiat 500, dar ciudat, mașinile mici erau mai scumpe) și sunt curios ce mașină vom primi căci până acum niciodată n-am primit ce am rezervat.
-Nu vreți una cu motor mai puternic? ne întreabă funcționarul din spatele ghișeului. Știți, aici drumurile sunt cam în pantă și cu Capturul…
-Nu, mulțumesc.
-Dar o asigurare extinsă?
-Nici de aia.
-Cu asigurarea de bază vom fi nevoiți să luăm în considerare zgârieturile și chiar dacă Dvs. veți avea grijă, poate vă lovește cu ușa în parcare…
-Nu, mulțumesc.
Omul ne dă cheia și ne îndrumă spre parcarea exterioară unde ne așteaptă chiar un Renault Captur și unde un alt angajat fotografiază mașina din toate unghiurile și notează câteva zgârieturi insignifiante. Hm! Când mă gândesc că vecinii din Canare erau de-a dreptul indiferenți cu mașinile…
Plecăm spre Funchal unde avem cazare în carterul Monte. Prima senzație e că în spatele pedalei de accelerație nu există niciun motor, dar ciudat, mașina totuși se mișcă! Poate că avea dreptate funcționarul care ne sfătuise să luăm alta, dar acum ne vom descurca cu asta. Sper să nu fi avut dreptate și cu zgârieturile…
Madeira este o insulă muntoasă, o lamă de piatră ce iese atât de abrupt din Atlantic încât în zona litorală abia lasă loc unor localități (chiar și o parte din pista aeroportului se continuă în ocean, pe piloni). Partea veche a capitalei se dezvoltă în jurul portului, dar restul orașului urcă pe pantele abrupte ale muntelui și hotelul nostru e undeva la limita de sus. Îi dau bice Renaultului și constat că ascultă. Străzile sunt deosebit de abrupte, ceea ce îmi crează o senzație de disconfort. La o intersecție cu stop mașina din spate oprește periculos de aproape și am dubii că voi putea porni fără să o scap nițel la vale, dar mă salvează asistența la pornirea din pantă. Pfiu! cum ar zice Mike 🙂
Cartierul este labirintic. Cu cât ne apropiem de destinație străzile sunt din ce în ce mai strâmte, iar curbele în ac de păr. GPSul îmi semnalează o alee la vreo 300 de grade, ce urcă abrupt ca un contrafort de cetate. Îmi zic că drumul nostru nu poate fi pe acolo și trec mai departe, dar pe acolo era și trebuie să mă întorc, apoi când intru pe el botul mașinii se ridică atât de sus încât nu mai văd prin parbriz decât cerul! Până la urmă aleea se dovedește accesibilă, exceptând experiența aviatică!
Quinta do Monte ne întâmpină cu grădinile lui exotice. Hotelul e construit în jurul unui conac de epocă ce adăpostește recepția, barul și salonul cu scară masivă din lemn. Camera e standard, ca orice cameră de hotel, însă de la balcon se văd grădinile și undeva departe, oceanul și portul.
E prea târziu pentru a pleca cu mașina, dar ieșim pietonal pentru a ne familiariza cu cartierul și începem cu domeniile hotelului. Mă interesează mai ales piscina adăpostită într-un corp de sticlă imersat în vegetație. Șezlongurile și claritatea apei arată ademenitor (cu toate că după temperatură nu pare să fie pentru turiști ci pentru iceberguri), iar grădinile nu decepționează: plante exotice, bazin cu apă, alei pavate, fier forjat.
Ieșim din incintă pe străduțele adiacente. Hotelul se învecinează cu o biserică vizibilă de la mare depărtare datorită poziției impozante (trebuie să urci o grămadă de trepte pentru a ajunge la intrare), cu stația de teleferic ce face legătura în doar câteva minute cu portul și cu Monte Palace Tropical Garden, un fel de grădină botanică cu intrare.
Chiar în fața bisericii vedem câțiva bărbați îmbrăcați cu un fel de uniformă, stând la taclale în jurul unor ciudate fotolii de răchită și ne dăm seama pe dată că e vorba despre „Carreiros do Monte”, o atracție turistică unică, specifică Madeirei, despre care am citit pe net. Ceea ce la început a fost o metodă rapidă de transport pentru locuitorii din Monte ce vroiau să coboare în oraș s-a transformat într-o atracție turistică iar astăzi este una dintre cele mai emblematice experiențe pe care le poți trăi în Madeira. Fotoliile din nuiele împletite se numesc „carros de cesto” ce s-ar traduce aproximativ ca „sănii coș”, fiindcă au la bază două tălpice din lemn de esență tare pe care alunecă la vale direct pe asfalt, ghidate din lateral de doi carreiros ce controlează viteza și direcția proptindu-se cu corpul în sănii sau prin fricțiune pe asfalt cu tălpile pantofilor speciali. O coborâre de 2 kilometri costă cam 20 de euro/persoană, bani care trebuie să acopere cheltuielile de întreținere a săniilor, salariul carreiroșilor (unii mai lucrează și în altă parte, dar mulți sunt profesioniști) și binențeles transportul săniilor amonte și tocmai asistăm la descărcarea lor dintr-un camion.
