Grecia 2.2

Grecia 2.4

2 noiembrie 2021 Comentarii (0) Calatorii, Jurnale

Grecia 2.3

Mă trezesc în puterea nopții fără ca să-mi pot da seama de ce. O bătaie de clopot la bisericuța ce domină portul atestă ora fantomelor. Îmi aduc aminte câ nu merge lumina pupa. Aseară am deschis felinarul și am găsit becul ars. În masa de navigație și în cutiile cu scule nu era urmă de bec de schimb și înainte de a se crăpa de ziuă vom porni spre nord. Dac-ar fi fost Jan cu noi, ar fi rezolvat cumva  problema, așa ne rămâne nouă să ne batem capul. Mă întorc pe cealaltă parte: vom găsi noi o soluție…

*

La ora cinci și jumătate îl aud pe Grasu trebăluind și când ies în cockpit primesc automat o cană cu cafea. La ora asta Skopelosul e cufundat în beznă și doar iluminatul public îi dezvăluie fața împietrită. De felul meu sunt matinal și chiar m-am odihnit destul, așa că am mintea limpede. Mike urcă scara cu frontala pe cap și pe loc îmi cade fisa:

-Poți să te dispensezi de lumină?

-Da.

-Foarte bine! O s-o băgăm în locul becului, ca lumină de pupa.

Felinarul este destul de încăpător pentru micuța frontală, iar abajurul lui bombat asigură vizibilitatea pe cele 135 de grade impuse de COLREG. Mai rămâne problema vizibilității la două mile distanță, unde s-ar putea să nu facă față, dar de bine, de rău, avem lumină.

-Încălzesc motorul?

-Dă-i drumul. Aprindeți luminile de navigație, stația radio, instrumentele…

În tăcerea portului bătăile mașinii sunt dezagreabile. Un vânt subțire de nord se ceartă cu pavilionul. Am nevoie de un track de ieșire din port și-i dau Navionicsului să-l creeze automat de la Skopelos la Porto Koufo, apoi îl parcurg rapid, bucată cu bucată, ca să mă conving că nu sunt probleme de adâncime sau de altă natură.

-Gata de manevră?

-Gata!

-Mola pupa! Grasu, ridică ancora!

Ieșim cu viteza cu care vinciul reușește să recupereze lanțul. Înainte ca Grasu să raporteze „nava plutește!”, aud din cabină o alarmă, probabil de curent insuficient la acumulator. Ce naiba? Aseară am verificat și era full, frigiderul a fost decuplat iar iluminatul cabinei n-ar fi trebuit să mănânce prea mult…

-A bârâit o pompă astă noapte, îmi spune Grasu, și până la urmă am oprit-o din panoul electric.

Asta era! Înseamnă că s-a golit primul tanc de apă. Bine că am reușit să terminăm manevra!

De la timonă urmăresc trackul ce ne scoate de sub protecția digului spre bezna lipsită de repere a largului. Iubesc plecările matinale, cu vânt rece pe obraz și liniște antropică ce pune natura în prim plan. Juliana iese în spatele nostru, dar puțin în tribord și cu viteza conferită de lungimea cocii și de mașina mai puternică ne lasă în urmă.

Ridic turația mașinii la 2000 și-i predau timona lui Mike. Avem vânt strâns din tribord, dar pentru încărcarea acumulatorului hotărâm să mergem cu motor până la ora nouă.

O pală rozalie se insinuează în spatele Alonissosului. Cobor în cabină și o trezesc pe Cosmina:

-Vi să vezi răsăritul?

-Vin.

Soarele răsare zilnic, dar poate că tocmai această certitudine face ca spectacolul să cadă în uitare. Așa cum pentru Antoine de Saint-Exupery avionul era o unealtă de explorare a planetei, pentru mine Teranga este unealta ideală de explorare a răsăritului. În primul rând pentru că locul ei este în mijlocul mării, acolo unde orizontul are 360 de grade și doar curbura planetei pune stavilă privirii și-apoi pentru că la bordul oricărei ambarcații e necesară veghea permanentă, adică starea de grație ce nu-ți cere să faci nimic înafara faptului de a fi prezent cu ochiul și cu mintea, adică de a observa. Și observăm. Observăm cum pe cer portocaliul se varsă în albastru ca-ntr-o acuarelă scăpată de sub control, apoi cum un punct incandescent apare pe creasta Alonissosului invadând peisajul cu lumină. Nu cred că există neam, cultură sau trib din panteonul căruia să lipsească zeul Soare, fiindcă oricât de banal ar părea, fiecare răsărit sau apus fascinează ca și cum ar fi primul. Un prieten venit din Beijing îmi povestea că acolo poluarea e atât de intensă încât oamenii pur și simplu nu mai zăresc soarele și pentru sănătatea lor mentală răsăritul e adus sub smog pe ecrane uriașe instalate în piețe. E și asta o culme a luxului, să fi înconjurat de atâtea lucruri încât să dai bani pe ceva gratis, dar deja am ajuns prea departe și mă întorc în universul colorat al Terangăi și la echipajul ei ce veghează.

Lumina răsăritului

Anul trecut, în drum spre Porto Koufo, vedeam același răsărit, din același unghi. Am și acum pe retină acele peisaje ce se confundă până la identitate cu cele de azi, dar tot nu mă pot abține să fac fotografii. Cu aparatul ațintit spre soare fac câteva expuneri și-l aud pe Mike foindu-se la timonă, în căutarea propiului aparat foto.

-Grasule, vi un pic la timonă?

-Da, sigur. Nava plutește!

Îmi aduc aminte că micuțul Olympus are un program special pentru apusuri și-l caut prin meniuri, dar când ridic aparatul țintind spre răsărit constat cu stupoare că soarele a dispărut! Ca unul trezit brusc la realitate mă uit dezorientat stânga-dreapta și regăsesc astrul taman în pupa, în spatele lui Grasu, care deși ține mâna pe timonă, e cu mintea hai-hui.

Odată ce peisajul se dezbracă de hainele portocalii, revenim la curs și la rutina bordului. Grasu ne îmbie cu micul dejun constând în sandwichuri, dar înafară de Mike nimeni nu le dorește, nu pentru că n-ar fi apetisante, ci pentru că Teranga saltă și se înclină pe valuri de circa un metru, într-o oscilație ce îmbină ruliul cu tangajul. Marea e de gradul trei și dacă o s-o ținem tot așa prevăd că deseară vom fi foarte bucuroși să ne culcăm la umbra unui copac.

Ținem cursul nord curat iar vântul ne vine din nord-nord-est, adică strâns, din tribord. Conform planului, la ora nouă derulez randa și în timp ce Mike o reglează slăbind contrabalansina, ridic focul în babord. Pe sub bimini top nu văd decât colțul de școtă și marginea de întinsură ce se curbează elegant sub presiunea vântului când Marco ce urmărește manevra de pe scară îmi strigă alarmat:

-Se rupe vela!

Știu că o velă care cedează se face franjuri în mai puțin de un minut așa că nu-mi permit decât o scurtă privire în timp ce mâinile schimbă parâma, pentru strângerea focului. Vela are o manșetă dealungul marginii de cădere și-mi pare că s-a sfâșiat dealungul cusăturii, dar orice-ar fi, n-avem ce-i face înafara faptului de a o strânge grabnic, așa că procedez în consecință. N-am mai pățit una ca asta, iar echipajul nici atât. Nu suntem miserupiști și deci ne afectează cele întâmplate, dar fapta e deja clasată așa că n-are rost să ne facem sânge rău…

-E ok, spun. Așa ceva se întâmplă. De obicei velele se sfâșie la vânturi mult mai puternice, așa că bănuiesc că era plesnită, dar am făcut manevrele corect, n-am smucit și n-am obosit greementul așa că singura vină e aceea că n-am observat uzura. Face parte din lucrurile care se rezolva cu… Mastercard!

Cu Mastercard, fără Mastercard, nu ne-a mai rămas decât randa. Decuplăm mașina și monitorizăm viteza. Nu putem ține chiar nord curat, dar ar merge un 330…

-Ce viteză avem?

-Cinci!

-Cinci???

-Doi punct cinci!

La naiba! După toate cele întâmplate am uitat că echipajul e în modulul vacanță. Cu toată plăcerea sailingului, drumul de azi e de 50 de mile, deci prea lung pentru volte.

-Cuplează motorul și ridică la 1800 de rotații. Ce viteză avem?

-Trei. Cinci punct trei!

-Ține așa mai departe. De aici înainte s-ar putea să întălnim vapoare așa că trebuie supravegheat orizontul cu atenție pe toate cele 360 de grade.

Cu noua alură ne abatem în babord față de rută, dar conform Windy vântul are tendința de a se roti de la nord-nord-est la nord-est și sper ca mai în colo să putem corecta abaterea plus deriva fără să facem volte.

Soarele s-a ridicat în tăriile cerului de unde răspândește o lumină albă, orbitoare. Insulele se micșorează treptat în pupa, iar în prova nu avem decât marea nemărginită. Cobor în cabină și mă uit pe ecranul chartplotterului. AISul îmi arată în prova tribord nava Freya ce ne taie ruta nepericulos cu 15,5 noduri, iar în pupa tribord yachtul Irina II ce se îndreaptă spre Sporade. Oare Juliana pe unde o fi? Dacă nu avem vizibilitate sunt slabe șanse să bată stația până la ei, dar nu strică să exersez, așa că apuc receptorul de mână și o chem:

-Sailing yacht Juliana, Juliana, Juliana, this is sailing yacht Teranga, Teranga, Teranga, do you read me? Over.

Nimic. Mai repet încă o dată chemarea, apoi abandonez. La viteza cu care ne-au depășit sunt probabil dincolo de linia orizontului.

Nu e nimic de făcut așa că nu strică un instructaj privind mijloacele de semnalizare. La locul lor, sub bancheta mesei de navigație găsesc setul de forme geometrice și trusa cu rachete de semnalizare și fum colorat.

-Formele geometrice trebuiesc expuse în prova, în așa fel încât să fie vizibile de la distanță, însă pe mare eu n-am văzut pe nimeni să le folosească. De exemplu acum, când pe lângă vele folosim și motor, ar trebui să arborăm un con negru cu vârful în jos. Tuburile astea sunt rachetele de semnalizare, iar dozele metalice îmbuteliază fumul colorat. Amândouă mijloacele de semnalizare se folosesc trăgând simplu capacul, însă fumul se lasă sub vânt iar rachetele se lansează în vânt.

Nu e mare filosofie așa că explicațiile se termină aici.

În următoarea oră nu se întâmplă nimic notabil. În orizontul vizibil apare un yacht navigând cu vele înspre Spoarde și două vapoare la mare distanță, unul în prova și altul în pupa. Marea s-a liniștit ajungând la gradul unu spre doi, iar în prova se conturează tot mai puternic uscatul, în babord peninsula Kasandra în culori mai saturate și drept în prova peninsula Sitonia, ținta noastră, în culori spălăcite datorită nebulozității. Vântul s-a mai rotit un pic spre est, ceea ce ne permite să corectăm direcția. Avem în față o faleză de calcar în care se deschide intrarea în Porto Koufos, dar de la distanța asta mi-e imposibil să o disting. Navionicsul dă zece mile până la destinație, ceea ce înseamnă încă două ore de marș.

Cade vântul și compensăm lipsa randei ridicând turația mașinii la 2000.

-Ce putere are motorul? se interesează Grasu.

-29 CP la 3600 rotații/minut.

Odată cu potolirea mării ni se face foame și dăm iama în fructe și prostioare de ronțăit. Uscatul se vede tot mai clar și e timpul să mă gândesc la acostare. Anul trecut intram în Porto Koufos cu Armand la comandă și Mike, căruia nu-i prea ieșiseră acostările în școală, și-a luat inima-n dinți și a cerut să facă el manevra. Skipperul a încuvințat și l-a lăsat la timonă doar cât a băgat yachtul în port, preluând el acostarea propriuzisă, așa că ar fi un bun moment pentru Mike să termine manevra.

-Mike, acostezi tu?

-Acostez!

Dealungul timpului am făcut împreună cu Mike speologie, cățărare, yachting și o grămadă de alte prostii pe care nu știu unde să le clasific așa că pot spune că-ntr-o mare măsură îl cunosc. Harnic și conștiincios, dar mai cu seamă uman și cu umor i-ar prinde bine puțin mai multă stimă de sine căci are tendința de a se compara mereu și de a pune la suflet eșecurile și azi aș fi bucuros să-l văd coborând mulțumit pe cheul din Porto Koufos…

-OK. Probabil va trebui să acostăm cu bordul, ca anul trecut, așa că voi pune  o parâmă pe tachetul din prova, iar cineva va sta pregătit cu un balon la mână pentru orice eventualitate. Armand cu Cipri au ajuns cu siguranță, dar dacă nu vor fi pe cheu ca să preia parâmele, Grasu sare la uscat numai după ce Mike oprește yachtul. Orice ar fi, nu băgați piciorul sau mâna între yacht și cheu pentru amortizare!

În timp ce pregătim acostarea, se ridică din nou vântul. Scoatem singura velă disponibilă și câștigăm un nod pe Navionics: doi, cinci punct doi!

Urmăresc mișcările unor nave ce se îndreaptă ca și noi spre Koufo, un velier navigând cu motorul și o barcă de viteză. Amândouă navighează paralel cu coasta și vor intra în port înaintea noastră.

-Nu reducem viteza? mă întreabă Cosmina.

-Nu. Suntem încă departe.

-Dar vine și barca aia cu motor…

-Aia o să intre în port cu mult înaintea noastră.

Musul are instincte bune, dar nu are suficientă experiență. Oricum, mă bucur că e pe fază.

Sună telefonul și-l văd pe Mike uitându-se înapoi pe sub bimini top.

-În pupa tribord? Nu e nimeni…

Dar întorcându-se Mike confundă tribordul cu babordul, așa că mă uit eu în direcția bună și văd în depărtare un yacht cu velele ridicate venind puțin bandat către noi. Din unghiul din care ne apare e expresia pură a frumuseței și-a eleganței, dar ceva nu se leagă, nu-mi închipui cu cine vorbește la telefon…

-Mike, dincolo!

Coskipperul vede în sfârșit yachtul și-și rectifică declarația, în timp ce o presimțire sumbră mă încearcă subit. Brusc liniile elegante devin agresive și încântarea mi se topește în priviri. Mike termină convorbirea și bagă telefonul în buzunar:

-E Nefeli…

Adică Constantin!!! Ce caută comandorul aici, când spunea că va înnopta în Platamonas??? Mă uit spre tăietura din faleză ce marchează intrarea în port, apoi spre velierul ce se mărește parcă cu fiecare secundă, dar nu mi-e clar dacă va reuși să ne ajungă. Cuvântul de ordine la acostare e „fără grabă”, dar teama de noi ordine de pe cheu pune presiune pe echipaj: pentru reușita serii e vital să acostăm înaintea lui…

Pe ultima sută de metri încercăm să ne păstrăm avantajul, dar e clar că nava din pupa se apropie. Mai avem puțin până la strunga de piatră și chiar dacă vom pierde cursa, siguranța primează.

-Strângeți randa!

Intrarea în Porto Koufo

Mike reduce la viteza de siguranță și intrăm cu încetinitorul într-un scurt defileu ce taie faleza și debușează într-un lac interior de formă ovală. Cheul e în extremitatea opusă, iar adâncimea până lângă el e de peste treizeci de metri, portul fiind în trecut o bază de submarine.

Sună telefonul: de data asta e Cipri. Încearcă să ne explice unde să acostăm și în final îl vedem făcându-ne semne de pe cheu. Nefeli n-a intrat încă în lacul interior, dar pentru a ajunge pe partea lui Cipri mai pierdem ceva timp căci ne-am îndreptat spre cealaltă parte a cheului și trebuie să ieșim cu spatele.

-Nu te grăbi. Avem timp.

Mike manevrează corect. Ocolim cheul sub formă de peninsulă și o vedem pe Juliana în spatele căreia mai e loc, cât să intrăm noi. Mike aduce prova către cheu și stopează, Grasu îi aruncă lui Cipri parâma din prova iar eu încerc să mă descurc singur aruncând un laț din pupa. Ratare. Cipri ia volta la baba, dar uită să-i dea parâma lui Grasu și în final salvează situația Armand, apărând providențial. Odată ce parâma prova e legată nava se lipește cuminte la cheu. Marco sare pe uscat și vine cu un fender să amortizeze acostarea, iar Grasu preia parâmele lui Nefeli care în tot acest timp ne-a ajuns din urmă și a acostat elegant și cu stil de cealaltă parte a cheului. Cât timp comandorul își reglează parâmele pun un spring prova, apoi facem cerc pe mijlocul debarcaderului.

-Mulțumesc pentru ajutor! deschide Constantin.

Comandorul a dispărut ca și cum n-ar fi fost: azi e un civil la comandă. Posibil ca ochiul lui să fi scanat cum e amarată Teranga, dar în orice caz n-a scos o vorbă despre asta.

-Constantin, s-a sfâșiat focul!

Toate privirile se întorc spre vela ce-și trădează agonia în felul cum e rulată…

Toate privirile… foto: Grasu

-Ce mă bucur… Trebuie scoasă până nu se rupe mai tare.

Toată lumea sare să pună mâna. Constantin dezleagă funga iar noi tragem vela și o pliem pe cheu.

Odată ce yachtul e aranjat, luăm drumul tavernei. Azi n-am mâncat aproape nimic așa că avem poftă. Stau alături de Constantin și de musul lui, Margarita, o poloneză pentru care skipperul titrează în engleză. Comandăm pești, vinete și un rând de bere, după care nu ne rămâne decât să așteptăm. Lumea e în formă și pentru a contracara rumoarea mă aplec spre Constantin:

-La cât ați plecat din Skopelos?

-Pe la 11.

-Păi, nu spuneai că mergeți în Platamonas?

-M-am răzgândit! Mergem mâine în Platamonas…

Constantin își aprinde o țigară în timp ce calculez că Nefeli a făcut în doar șapte ore drumul care nouă ne-a luat 12…

-Dar voi ce-ați căutat atât de în stânga?

-Navionicsul a trasat ruta puțin spre babord și din cauza vântului din tribord n-am mai putut corecta decât dacă am fi făcut volta.

Constantin ia mina unui tată binevoitor ce-i dă puștiului o lecție de viață:

-Când vântul bate dintr-un bord automat ai derivă și e logic să cauți să ții ruta cât mai spre vânt, nicidecum invers…

Apoi cu un pic de suficiență în glas:

– … e voie să gândești, câteodată-ți mai și folosește!

Știu că la bord orice gest trebuie să țină cont de direcția și intensitatea vântului, dar realizez că lucrurile au diferite grade de subtilitate. Mă uit la Constantin prin vălătucii molcomi ce se ridică din vârful țigării și pentru o clipă mi se pare că văd ochii comandorului…

-Cum s-a sfâșiat vela?

-Pur și simplu. Nici n-am apucat să o derulăm pe toată…

– Probabil că a plesnit ieri și azi s-a sfâșiat. Dacă-mi spui că n-ai nicio vină, o plătesc eu… altfel facem jumi-juma.

Continui să-i caut privirea, dar nu, nu e comandorul ci Constantin cel de toate zilele. Apreciez tactul cu care a lăsat ieșirea întredeschisă, dar sunt skipperul Terangăi așa că port răspunderea pentru tot ce se întâmplă la bord:

-Categoric, o facem pe din două!

-Când ajungem la Salonic chem velarul și ne va spune cât costă.

Constantin fumează țigări scurte. Chestiunea e tranșată și cina decurge mai departe în cele mai bune condiții.

Întunericul s-a lăsat peste Porto Koufos, dar cheul e luminat a giorno de reflectoarele unui pescador ce a tras chiar în pupa Terangăi. Rapizi și eficienți pescarii descarcă lădițe din polistiren cu pești și fructe de mare puse la gheață. O vreme urmărim spectacolul gratuit ce face abstracție de noi, apoi coborâm în cabină pentru somn. Înainte să adorm, aud glasul Cosminei amestecat cu zgomotul motoarelor de pe pescador:

-La masă Constantin i-a spus Margaritei că, de departe, ești cel mai buni prieten al lui…

– VA URMA –

Lasă un răspuns