Obiective: insulele Lanzarote și Gran Canaria, cu escala in Madrid si vizită de o zi la Toledo

Perioada: sâmbătă 26 oct – sâmbătă 2 nov 2024

Zboruri: Cluj -26oct(WIZZ)- Madrid -29oct(IBERIA)- Lanzarote -31oct (AIR EUROPA)- Gran Canaria -2nov (IBERIA)- Madrid -2nov (WIZZ)- Cluj

Costuri/persoana:

500euro avioane

250euro cazari

Mancare, transferuri, excursii, diverse…..

Echipa: Cosmi, Kiru, Sanda, Cipri, Mike.

Cam ăsta a fost planul. Realitatea a dovedit că planul a fost bun și doar puține s-au mai schimbat, pe ici, pe colo. Dar hai să vedem cum a fost.

Ideea

Ideea de a vizita Canarele e mai veche de un deceniu, doar că din tot ce am citit și auzit despre arhipelag reieșea că este mai degrabă o destinație de mers la mare decât de vizitat în scop turistic (ceea ce contravenea scopurilor mele), dar după ce am călătorit în majoritatea insulelor din Atlantic (Islanda, Feroe, Azore) nu o mai puteam ignora. Știind că după începerea școlii nu voi mai avea timp de organizat am însăilat planul în ultima zi de vacanță (31.08.2024) și lăsând afară Tenerife (cea mai cunoscută, cea mai vizitată și cea mai plină de stațiuni), am ales două insule cu aspect diferit: Lanzarote și Gran Canaria. Am făcut invitațiile (onorate 100%) și din acest moment echipa a preluat rolurile: Cipri s-a ocupat de avioane (definitivat căutarea zborurilor, cumpărat bilete, checkin), Mike de mașini (rezervări), eu de cazări, iar Sanda de identificat obiective turistice.

Escala în Madrid cu o zi rezervată pentru Toledo părea o idee bună, dar când am căutat cazare am rămas consternat: toate opțiunile la prețuri decente erau deja rezervate. Ce naiba? Așa ceva n-am mai pățit nicăieri! Căutând după evenimente am realizat că în acel weekend era meci de fotbal între Madrid și Barcelona, ceea ce probabil explica situația, dar biletele de avion erau deja cumpărate așa că nu mai puteam da înapoi.

Plecarea

Cu o zi înainte de plecare Cipri a făcut checkinul, Sanda a rezolvat parcarea mașinii în Cluj și conform planului, spre seară am aterizat pe aeroportul Barajas. Până la urmă cazarea din Madrid a rezolvat-o Cipri, așa că tot el ne-a dus cu metroul și apoi pe jos câteva străzi, până la destinație. Față de România în Madrid era mai frig și chiar picura, așa că în prima seară ne-am mâncat sandwichurile și ne-am culcat.

Ziua 1 – Madrid

Dimineața ne-am făcut cafele și am plecat (cu metroul) spre gara Atocha de unde plănuiam să luăm trenul spre Toledo. Bun banc! Dacă vă puteți imagina așa ceva, până seara nu mai erau bilete la tren. Am mai fi putut încerca la autobuz, dar eram sătui de penurie așa că am renunțat la Toledo în favoarea capitalei și am început cu o plimbare peste drum, prin parcul El Retiro.

Parcul (imens) are un aer bun, amenajat frumos și bine întreținut, dar mult lăudata seră numită pompos Palatul de Cristal era în renovare, așa că ne-am mulțumit (din nou) cu ce ne-a mai rămas, adică spectacolul unor dansatori ad hoc, costumați cam într-o dungă, dar foarte dezinhibați, ce păreau să facă un fel de repetiție pentru o reprezentație de ziua morților. Importată din Mexic, ziua morților este o fiesta foarte colorată și ne-am bucurat și noi doar urmărindu-i, preț de câteva minute.

O consultare pe internet a ofertei Madridului ne-a îndrumat spre vechiul cartier El Rastro, pe străzile căruia în fiecare duminica se organizează un veritabil talcioc. N-aveam nevoie de nimic, dar spectacolul eteroclit al vechiturilor exhibate este întotdeauna surprinzător și inedit, așa că ne-am amestecat și noi în mulțime și ne-am lăsat purtați de colo-colo de mareea umană până ce ne-a răzbit foamea. O intrare la restaurant a rezolvat problema, apoi am traversat Piața Mayor, ne-am scăldat privirile cu feluritele mâncăruri din piața San Miguel și-am mai ars niște timp la o cafea (până ne-a răzbit frigul). Aveam rezervări la un spectacol de flamenco (de la ora 20) și deja nu mai știam ce să facem. În lipsă de idei aș fi intrat la muzeu, dar era deja închis, așa că nu ne-a mai rămas decât să o luăm pe jos spre gară, schimbând traseul, pentru variație: Piața Sol, Fântâna lui Neptun, Muzeul Prado. În fața unei filiale Caixa un schelet de dinozaur în mărime naturală ne invită să intrăm la o expoziție și o facem și pe asta, apoi în zona gării găsim cu greu o masă liberă la unul din multele localuri fast food și sub o imitație grosolană a picturii Guernica ne aducem aminte de vremea studenției când ne ghiftuiam seara cu cartofi prăjiți.

Ca în bancurile proaste, după ce nu mai știam ce să facem cu timpul, ajungem la flamenco aproape fuga. Spectacolele de flamenco sunt o chestie uzuală în Madrid și cel la care ne-a luat Cipri bilete se desfășoară într-un bar. În contul biletului avem inclusă o consumație și ca-n bancul cu pescarul Ivan, mai luăm o bere. Mesele se umplu repede cu turiști și spectacolul începe pe o scenă ușor ridicată și bine iluminată, în contrast cu restul încăperii.

Fiind vorba despre o națiune temperamentală, nu mă așteptam ca lucrurile să decurgă lin, ca un vals vienez, totuși, spectacolul a fost surprinzător! Un tip (voce și chitară) era o sursă continuă de tensiuni pentru un dansator și-o dansatoare ce evoluau solo, unul după altul, ca într-un dialog. Certărețul (termen mai potrivit decât cântăreț) urla cam ca-ntr-o discuție dintre doi vecini care nu se înțeleg pe unde să treacă cu gardul, iar dansatorii, unul mai țanțoș ca altul, evoluau când cu mișcări trufașe), când cu o isterie tropăită mărunt cu tălpile pe podea. Ce să zic? E remarcabil cum au știut spaniolii să pună pe muzică așa niște fapte cotidiene! Se poate ca în cântec să fi fost vorba despre altceva, că n-am reușit să deslușesc cuvintele, dar nu cred că greșesc prea mult. Una peste alta a fost o seară faină, cu specific spaniol, mult mai bună decât talciocul stradal sau plimbatul pe sub scheletul dinozaurului.

Ziua 2 – transfer în insula Lanzarote

Un zbor IBERIA ne depune în jurul amiezei în insula Lanzarote. După ritualul pipi-bagaj-țigară mergem să preluăm mașina rezervată la CICAR (Canare Islands Car). Eroare: o coadă uriașă ne spulberă avântul! Cum preluarea unei mașini durează cam zece minute estimăm că avem de așteptat circa două ore și ne mutăm în barul aeroportului la o cafea. Din nou eroare: nu apucăm să terminăm cafeaua și Mike apare cu cheile mașinii: ca prin minune, coada s-a evaporat!

Ni s-a promis un Ford Focus, dar cum niciodată nu primești ce rezervi ne pomenim cu un Opel Crossland cam vechiuț, numai bun pentru off road (gardă la sol mărită, caroserie jumulită). Prima destinație: capitala Arrecife. Luăm portul ca reper și cu inerentele poticniri datorate noianului de noutăți (comenzi auto, navigator, reguli de parcare), ajungem pe malul mării.

Așezarea cu clădiri albe (în zilele următoare vom constata că toate clădirile din insulă sunt albe) are un aer caraibian. Luăm la pas promenada ce etalează la malul mării câteva terase ale unor restaurante. Ne e foame. și ne oprim pentru alimentare la una dintre ele. Nu-mi place bucătăria spaniolă plină de pești, fructe de mare și carne printre care îmi găsesc cu greu nișa vegetariană și azi optez pentru friptură de brânză și „pimentos padron” (ardei copți).

Cu burta pusă la cale suntem gata să vedem ceva din oferta turistică locală și alegem fortificația construită în mare pe un recif. Un dig, ca o cărare, ne conduce la intrarea străjuită de o parte și de alta de două tunuri masive din bronz. În trecut avampostul militar avea menirea de a apăra intrarea portului împotriva piraților și ghidul micului muzeu ne previne că pe insulă mai sunt câteva identice.

Ne regăsim mașina și traversăm insula pe lățime spre țărmul vestic, unde avem o casă rezervată în localitatea Soo, oprindu-ne la ieșire din Mozaga pentru a vizita Casa-Museo del Campesino y Monumento a la Fecundidad. Monumento a la Fecundidad e primul ce se vede de la distanță, dar e în reparații capitale și zace desfăcut în bucăți, așa că dăm iama prin curțile casei-muzeu ce se dovedește a fi un centru de ateliere de artizanat (din păcate închise la ora asta) având în centru un restaurant subteran cu totul inedit. Locul e din cale afară de dichisit: curțile exemplifică flora locală (cactuși, viță de vie, ficuși, bouganvilea) plantată direct în cenușă vulcanică, iar restaurantul la care se ajunge pe o scară în spirală ce coboară un puț expune geologia locului prin pereții clădiți din rocă vulcanică brută și un râu subteran ce susură ademenitor.

Mergem să ne cazăm. Dacă de la Arrecife la Mozaga peisajul a fost dominat de cratere vulcanice aride, de aici până în Soo traversăm o câmpie deșertică.

La Ratona (reședința noastră) este o casă tradițională, iar Soo este un mic sat de la poalele unui crater. După ce preluăm casa, trecem pe la magazinul din localitate ca să facem aprovizionarea: pâine, iaurt, cașcaval, ouă, fructe, bere, vin. Pentru un magazin sătesc prăvălia e destul de bine aprovizionată și spre deliciul vânzătoarei fac câteva fotografii raftului cu conserve.

Plecăm să vedem apusul la malul mării. Coasta este extrem de accidentată fiind o câmpie de lavă ce se termină în ocean.

Pentru apus ne grăbim spre un vârf de zgură roșiatică marcat pe hartă ca Vulcancito, la care ajungem după 2-3 kilometri de parcurs off road (noroc cu Crosslandul). Abandonăm mașina la poale și ne forțăm pe panta destul de abruptă, ca să prindem din urmă soarele ce fuge spre orizontul zimțat de cratere, apoi încheiem seara cu vin la căsuța noastră din Soo.

Ziua 3 – parcul vulcanic Timanfaya

Ziua începe cu o cafea pe terasa casei. Azi vom coborî spre sud dealungul coastei de vest a insulei, în cea mai mare parte prin Parcul Vulcanic Timanfaya. Întreaga insulă este un conglomerat de cratere vulcanice (toate stinse), dar suprafața parcului vulcanic este un imens câmp de lavă absolut de nepătruns înafara unor rute amenajate. Înainte de a trece la experiența Timanfaya, am plănuit o tură de treking la un con vulcanic destul de proeminent, numit Caldera Blanca.

Pornim pe la ora 10. Refacem drumul de aseară spre La Santa, continuând spre Tinajo de unde părăsim asfaltul pe o pistă ce intră în câmpul de lavă și ne conduce după câteva sute de metri într-o parcare: de aici va trebui să mergem pe jos.

Ne angajăm pe o potecă presărată cu lapili, în timp ce de jur împrejur lava fragmentată haotic ne înconjoară cât vedem cu ochii. Caldera Blanca e un ansamblu de două cratere de dimensiuni diferite, ce se ridică drept în fața noastră la circa doi kilometri. Față de culoarea cenușie-neagră a câmpului de lavă, cele două conuri vulcanice sunt bej-roșiatice, de unde, probabil, și numele.

Poteca se detașează net de haosul câmpului de lavă, dar asta nu o face ușor de străbătut. Suspectez că lapilii meniți a netezi drumul sunt aduși din altă parte într-un efort de a construi o rută de treking pe care, din loc în loc găsim panouri ce explică diverse aspecte legate de caldere. În aceste condiții ne trebuie mai bine de 45 de minute pentru a ajunge la caldera mică și de aici cam tot atât ca să ajungem pe buza celei mari.

Craterul nu prea înalt, dar larg, împrumută calderei aspectul unui lighean. Dimensiunile fac ca peisajul să fie grandios. Dacă am avea timp ar fi plăcută o plimbare pe circumferință, dar cum mai avem multe de văzut ne mulțumim să facem fotografii și ne întoarcem în parcare pe poteca cu lapili.

E amiază, e cald (26C) și traseul destul de lung ne-a făcut foame și sete. Revenim la șosea, dar nu o luăm spre Timanfaya ci ne întoarcem în Tinajo pentru a face cumpărături. Dintr-un magazin sătesc ne aprovizionăm cu apă și dulciuri și începem festinul cu o înghețată, apoi ieșim din localitate și mai facem o oprire printre cactuși pentru biscuiți și napolitane.

Plecăm mai departe. Pentru a cruța bateria telefoanelor nu ținem navigația pornită (nu avem ce greși fiindcă există o singură șosea prin câmpul de lavă) și o clădire cu o parcare mărișoară ne face impresia că ar fi intrarea în parcul vulcanic. Ne prezentăm la gemulețul unei casierii, dar funcționarul ne face semn că putem intra liber în clădirea cu aspect de muzeu ce pune în valoare câteva informații cu privire la vulcanism în general și la specificul arhipelagului, în particular. O ușă dă spre exterior. Un trotuar scurt se termină după câțiva metri în plin câmp de lavă. Peisajul e atât de răvășit încât e exclusă orice continuare. Dăm îndărăt, dar tot nu găsim alt drum. Pornesc GPSul și mă lămuresc: intrarea în Timanfaya e câțiva kilometri mai departe.

Rulăm pe șosea până la o intersecție în care un drăcușor de tablă ne indică derivația spre tărâmul vulcanic. La un pichet cu barieră plătim intrarea (20 euro/persoană), apoi suntem liberi să mergem mai departe. De jur împrejur sunt doar conuri și lavă împietrită, dar peisajul nu e cine știe ce, apoi dăm de o coloană de mașini ce dispare după o culme și înaintează sacadat, ca blocată de un semafor. Ne înscriem și noi în coloană și destul de repede ajungem într-o parcare, plină ochi. O mulțime de mașini își așteaptă rândul să intre și altă mulțime iese, așa că e un joc de sumă nulă.

O mulțime de oameni îngrămădiți pe o culme ne indică punctul de interes. Pe o terasă se deschide gura unui puț de câțiva metri adâncime în care un om al parcului aruncă demonstrativ o furcă de mărăcini uscați. O vreme nu se întâmplă nimic, apoi mărăcinii se autoaprind, probabil din cauza temperaturii ridicate din puț. Urmărim pălălaia, apoi avansăm spre niște trepte ce ne urcă spre o altă platformă, pe lângă alt om al parcului ce ne invită să ne servim cu lapili mărunți pe care ni-i oferă cu o lopată. Sunt fierbinți! Iau un pumn și-l bag în buzunar, ca un veritabil calorifer la purtător.

Pe platforma superioară e în plină desfășurare un alt spectacol. Câteva foraje de diametru mic sunt tubate cu tevi metalice ale căror capete se ivesc la suprafață. Printre aceste guri deschise spre focurile din adânc se învârte un alt show man sugerând publicului să facă fotografii sau mai bine să filmeze, apoi alege una din țevi în care toarnă câțiva litri de apă. Cu mișcări de toreador se dă la o parte în timp ce din țeavă iese un jet de aburi, apoi toarnă toată găleata invitând publicul să privească: la un gest al lui gheizerul artificial nu întârzie să se manifeste zgomotos „trăgând” o salvă de aburi asemănătoare unei lovituri de tun, în timp ce showmanul mulțumește asistenței ca un actor la sfârșitul reprezentației.

La restaurantul din vârful colinei ne așteaptă ultima dovadă a vulcanismului, de această dată ilustrând un act culinar. Într-o anexă construită din blocuri de rocă vulcanică, pe ghizdurile unui puț închipuind o fântână sfârâie un grătar pantagruelic încărcat cu un batalion de pui ce se rumenesc la dogoarea aerului ce se ridică din adâncuri. Un chef în haine de bucătar întoarce pe toate fețele bucățile de carne ce zemuiesc în suc propriu, spre deliciul fotografilor, dar și al celor înfometați ce pot consuma bucatele în restaurant.