Drumeții în insulele Feroe (2)

15 septembrie 2022 Comentarii (0) Calatorii, Europa, Jurnale

Drumeții în insulele Feroe (3)

Dimineață cu ceață la geam. Insulele Feroe se află aproximativ pe meridianul zero, ceea ce înseamnă că sunt în urma României cu două ore. La ora locală 7 sunt sătul de somn și cobor în living unde Grasu și Mike sporovăie cu voce scăzută.

-Vrei cafea?

-Desigur!

-Vezi că e făcută, în cafetieră.

Îmi place Grasu! Pe lângă alte calități o are și pe aceea de a găti și conex cu aceasta pe aceea de a face cumpărături, două lucruri de care mă feresc. Umplu o cană mare cu cafea și, surpriză plăcută, găsesc în frigider o cutie cu lapte cu care s-o dreg, căci echipajul rămas în capitală s-a ocupat și cu aprovizionarea.

Cipri la birou 🙂

Cu mintea limpede e cazul să mă ocup de planul zilei. Buletinul meteo arată ploi până pe la prânz și din nou mai pe seară, așa că s-ar potrivi tura în nordul extrem, ce presupune cel mai lung traseu auto.

Încetul cu încetul toată lumea se trezește și coboară la micul dejun. Accesul la bucătărie rezolvă comod problema meselor, iar pentru restul zilei, Grasu (din nou Grasu) face un sac de sandwichuri.

Pe la ora 10, plecăm. Încă mai plouă și e ceață, dar cerul e luminos, semn că plafonul se subțiază. Începem cu tunelul dintre Vagar și Streymoy, apoi la benzinăria Effo nu o luăm către capitală ci ținem stânga, tot pe malul fiordului, până la brațul oceanului ce separă Streymoy de următoarea insulă, Eysturoy. Dincolo de Hvalvik distanța dintre cele două insule e de abia 160 de metri și în acest punct feroezii au construit un pod rutier pe care trecem în urale Atlanticul!

Localitatea Nordragota ne momește cu o biserică și câteva case tradiționale, dar nu e nimic ieșit din comun, apoi oprim de bunăvoie în Leirvik, unde am citit că ar fi un muzeu al ambarcațiilor. În spiritul știrilor de la radio Erevan, la fața locului muzeul ambarcațiilor se dovedește a fi un muzeu cu picturi și pe deasupra închis, spre ușurarea majorității. Ca să fructificăm oprirea, intrăm în port ca să vedem câteva bărci „pe viu”, apoi ne continuăm drumul spre Klaksvik printr-un nou tunel submarin ce ne trece pe insula Borðoy.

Traseele din ghidul feroez nu parcurg creste ci traversează dintr-un golf în altul sau urcă pe vreun vârf izolat cu pretenții de punct de belvedere. Traseul de azi propune ascensiunea pe vârful Klakkur, de 413 metri, ce domină localitatea Klaksvik. Mai bine de jumătate din traseu se poate parcurge cu mașina și fără fasoane optăm pentru această variantă. Ultimii doi kilometri sunt neasfaltați, dar suficient de buni pentru a nu distruge mașinile ce-și găsesc odihna pe o platformă nivelată, cu pretenții de parcare.

Urcarea pe Klakkur

Traseul începe cu o poartă metalică. Ingenioși, feroezii au montat-o inclinat, adică în pantă, pentru a rămâne tot timpul închisă. În lipsa vegetației arborescente, peisajul seamănă cu golul alpin, vârful fiind la vedere.

În vânt

Urcăm o pantă modică. Solul înierbat e turbă îmbibată cu apă. Din loc în loc poteca a fost întărită cu pietriș, pentru a facilita traversarea mlaștinilor. Nu mai plouă și norii s-au risipit, în schimb vântul e atât de puternic încât ne putem lăsa pe spate în contracurent. Într-o plimbare ușoară atingem vârful, de unde avem frumoase perspective de jur împrejur.

Klaksvik

Chiar sub noi e Klaksvik. Localitatea îmbracă sub formă de U un fiord ce se întâlnește cap în cap cu un altul, sterp. Perspectiva aeriană dezvăluie străzile înșirate dealungul curbelor de nivel, portul cu docurile sale și casele viu colorate, în spiritul nordului. În contrast cu peisajul antropic, de cealaltă parte avem panorama insulelor Kalsoy și Kunoy, despărțite de brațe de mare de un albastru ireal. Vârfurile conice, versanții striați și meandrele oceanului asemănătoare cu un râu sunt ingredientele unui peisaj tipic feroez prin care scotocim după detalii cu ajutorul unui binoclu instalat pe un suport metalic rotativ.

În ciuda vântului năpraznic, drumeția ușoară și peisajul deosebit ne-au încântat. Coborâm în oraș și oprim în parcarea unui supermarket. Cât timp Grasu și echipajul său se ocupă cu aprovizionarea cu alimente, noi, ceilalți, intrăm alături într-un magazin de decorațiuni interioare. Sunt expuse mici piese de mobilier, obiecte ceramice și ceea ce mă interesează cel mai mult,  corpuri de iluminat.

Lămpi daneze „de milioane”

Danezii acordă o atenție deosebită iluminatului pe care-l consideră artă, știință și în același timp industrie și în acest domeniu au designeri ce au fost obsedați de a crea corpuri de iluminat indirect, care să mascheze sursa de lumină. În ciuda vechimii modelele create de Poul Henningsen și Verner Panton sunt în vogă și azi, în pofida faptului că sunt scumpe (în cartea mea de hygge scrie: „vizitați un student danez strâmtorat cu banii și probabil că tot veți descoperi o lampă Verner Panton de 1000 de euro într-un colțișor al camerei lui de treizeci și doi de metri pătrați”). Mă bucur să găsesc în magazin cele două modele „clasice” aparținând designerilor pomeniți mai sus și mă reped să aflu prețul: între 9000 și 19000DKK, adică între 1000 și 2000 de euro!

Plecăm mai departe. Insula Borðoy e legată rutier de vecinele sale Kunoy și Viðoy. De cum ieșim din Klaksvik suntem opriți de un semafor montat la intrarea într-un tunel. Construit mai demult, tunelul are o singură bandă pe care traficul se desfășoară alternativ. Câtă vreme tunelurile noi au un profil regulat și pereții finisați, aici profilul e aproximativ iar aspectul e nefinisat, de stâncă spartă cu pickammerul. Tunelul este destul de lung și la scurtă distanță de capătul său intrăm în altul ce ne scoate pe partea vestică a insulei. Acolo unde Borðoy se apropie la cea mai mică distanță de Viðoy, un pod scurt ne trece dincolo. Oprim într-o parcare pentru o panoramă cu Fugloy, ultima insulă a arhipelagului, apoi demarăm spre Viðareiði, localitatea de la capătul pământului.

Vârful Villingardalsfjall

Imaginea pe care o avem în parbriz merită toți banii, căci așezarea este dominată de vârful Villingardalsfjall a cărui muchie zimțată se pierde în ceață. Încântați de peisaj străbatem localitatea aerisită și parcăm lângă biserică, de unde se deschide panorama marină.

Oceanul

Din nou e vânt puternic și oceanul freamătă, animat de energie.  Valuri cu creste de spumă oxigenează apa prin care razele soarelui pătrund adânc. Lumina crudă saturează verdele pajiștilor și albastrul-turcuaz al apei, aerul umed are atâta presiune încât ne umflă singur plămânii, iar peisajul cu faleze de piatră ieșind vertical din mare are ceva aducând a capăt de lume. În decorul primordial, biserica izolată pe un promontoriu e un adăpost solid ca puterea credinței. Intrăm în nava austeră în care sălășluiește liniștea, căci la adăpost de vânt nu-i mai auzim nici glasul. Mobilierul simplu, din lemn, nu e tratat cu nicio soluție, la fel ca tavanul cu scândura la vedere, iar zidurile groase de piatră sunt spoite cu var, simbolul curățeniei. În nicio catedrală din lume nu m-am simțit atât de protejat, sau mai degrabă adăpostit, ca în această umilă biserică de la capătul lumii!

Biserica de la capătul lumii

Din acest punct nu mai există decât cale de întoarcere și fentăm ultimul tunel alegând șoseaua cu o singură bandă ce urmează țărmul de vest al insulei. În brațul de ocean dintre Viðoy și Kunoy reperăm fotogenicele cuști circulare ale unei ferme piscicole, alimentate cu hrană prin tentaculele unor furtune ce pornesc de la o navă staționată în apropiere.

Bazine piscicole

Trecem ca vântul prin Klaksvik, apoi prin tunelul submarin ce ne scoate pe Eisturoy. Din Nordragota avem două opțiuni de întoarcere: prin nord, traversând podul peste Atlantic ca la venire, sau prin sud, prin cel mai nou și mai lung tunel submarin ce ne scoate în capitală. De dragul noutății optăm pentru tunel, la care ajungem urmând linia de coastă al unui fiord interminabil.

Hora lui Patturson

Construcția terminată în 2020 are 11 kilometri lungime și 189 de metri adâncime, însă este inedită datorită prezenței unui sens giratoriu subteran ce a fost necesar deoarece tunelul are formă de Y, legând capitala cu cele două maluri ale fiordului.  Pentru a susține sala circulară s-a optat pentru un pilon masiv în mijlocul girației. Artistul Trondur Patturson a avut fantezia de a folosi ineditul spațiu pentru o instalație închipuind siluete umane umăr la umăr pe circumferința pilonului luminat multicolor, un fel de horă ce mă duce cu gândul la gardul Câmpiei Libertății de la Blaj confecționat din oameni de tablă ce se țin mână de mână.

Când ieșim la lumină e abia mijlocul dupăamiezei. Mai avem timp pentru o vizită în satul tradițional Kirkjubøur pentru care e necesar să traversăm Tórshavn. Urcând dealul spre centura orașului, recunosc arhitectura ciudată a Casei Nordice și oprim în parcare pentru o vizită.

Ideea unei „case de cultură” a condus la un concurs de proiecte câștigat de un arhitect norvegian și unul islandez ce au propus un concept ce valorifică folclorul local. Astfel, construcția grandioasă ce are o suprafață de 2000 de metri pătrați e destul de bine integrată în deal, fiind un fel de demisol acoperit cu „iarbă”, lăsând la vedere doar pereții de sticlă armați cu elemente de oțel și aluminiu anodizat și pardoseala exterioară din ardezie. Lăcașul e încuiat la ora asta, dar pereții transparenți dezvăluie interiorul spațios placat din abundență cu pin nordic și frasin (obsesie scandinavă). Melanjul de modern, nordic și tradițional mă duce cu gândul la Harpa, sala de concerte din Reykjavik ce are pereții din sticlă casetată, aidoma cristalelor de gheață, sau la catedrala aceleiași capitale, cu fațada austeră închipuind coloane hexagonale de bazalt.

Biserica din anul 1200

Plecăm mai departe pe drumul ce urcă pe creastă și coboară dincolo, la malul oceanului. Kirkjubøur este o atracție binecunoscută a arhipelagului. Satul are prea puțini rezidenți, casele lui împreună cu biserica și somptuoasele ruine ale unei catedrale constituind un fel de muzeu al satului Feroez. În curtea bisericuței din anii 1200 (cea mai veche biserică Feroeză încă în uz) găsim vechi morminte marcate cu pietre sculptate și dincolo de zidul de incintă, ruinele catedralei, fără acoperiș, dar cu zidăria de piatră în picioare și cu ferestrele ogivale goale, privind peste împrejurimi.

Catedrala

Peste drum de ruinele catedralei, o veche casă din bârne de lemn e amenajată pentru vizitare, constituind un modest „muzeu al satului”. La ușă suntem întâmpinați de o „păpușă” din pietre ovoidale întruchipând o formă umană, pictate pentru mai mult realism. Înăuntru, o încăpere unică de mari dimensiuni e „mobilată” în spiritul trecutului. În colț e piesa de rezistență, o sobă de tuci ce asigura și încălzirea spațiului. Pe pereți atârnă diverse unelte de pescuit, funii, unelte de mână și cranii de animale. O bancă lungă, dealungul unui întreg perete  și o masă la fel de lungă constituie mobilierul. Încăperea întunecoasă, aproape fără ferestre e luminată electric de câteva veioze aducând a opaițuri cu abajururi conice din furnir semitransparent.

Ferma (foto: Cipri)
„Feroeza”

Revenim în parcarea din fața bisericii. După o zi întreagă de hoinăreli, ne e foame. Mâncăm din brișcă la portbagaj. Grasu cu echipajul lui vrea să își încheie ziua din nou în capitală și li se alătură Sanda, în timp ce noi, restul, mai rămânem în pașnicul și liniștitul Kirkjubøur.

Se lasa seara

Am cam terminat cu satul, dar ne atrage natura. După o zi întreagă petrecută în mașină ne-ar prinde bine să facem câțiva pași. Găsim un drum se urmează coasta și o pornim dealungul lui într-o plimbare relaxată. Soarele se lasă spre orizont făcând marea să scânteieze. Cât vedem cu ochii suntem doar noi și oile ce pasc la marginea drumului, iar în depărtare se vede, mut, feribotul venind din insula Sandoy.

Din goana mașinii

Vremea e capricioasă și o ploicică rară ne fugărește la mașină. Mulțumiți cu cele trăite în cursul zilei ne retragem la reședința noastră unde în scurt timp apar și ceilalți, făloși că în preajma portului au dat peste cabinetul primului ministru.

Lasă un răspuns