Dimineață proaspătă în Nea Kallikrateia! Soarele a răsărit deja când sar pe cheu cu pas elastic fiindcă am dormit neîntors și sunt odihnit.

La lumina zilei portul arată altfel. O faleză de pământ domină acvatoriul iar orașul se vede în lateral, în dreptul unei plaje cu umbreluțe, pustie la ora asta. Până în Porto Koufos avem 55 de mile și am putea pleca imediat, dacă n-ar trebui să facem aprovizionarea cu pâine.

La ora opt echipajul bate la pas strada principală. De la o patiserie ne aprovizionăm cu foietaje, apoi găsim cu greu un magazin alimentar, unde nu au pâine, dar de la a cărui vânzătoare înțeleg că ar fi o brutărie la următorul colț de stradă și că pâinea se numește în greacă „psomi”. Odată rezolvată problema micului dejun revenim la yacht, molăm parâmele și cu Mike la timonă punem prova pe Cap Posidhion, proeminența extremă a peninsulei Kasandra.

E minunat în concediu. Soare, calm și cât vezi cu ochii doar albastru ultramarin. Egeea e de un albastru specific (nu degeaba Dacia are o culoare care se cheamă „albastru Egee”). Mike cuplează pilotul automat și se alătură echipajului ce  servește în cockpit foietaje cu iaurt.

La ora 10 se ridică un vânt de 6-7 noduri din spatele traversului. Scoatem velele ocupând spațiu în cea de-a treia dimensiune. Dorin face plajă pe dinghy, iar eu mă instalez comod în locul meu preferat de la balconul prova. Teranga se leagănă ușor și valul de etravă îmi foșnește la picioare. Recunosc că mi-a fost dor de senzația asta. Mai mult decât orice minune omenească îmi place natura. Îmbătrânesc și mi-e tot mai greu să-mi car rucsacul, dar la bordul yachtului sunt în mijlocul naturii având în același timp tot confortul la dispoziție. Mă bucur pentru șansa de a-l fi întâlnit pe Constantin, căci fără el probabil că marea ar fi rămas pentru mine doar o dungă albastră la orizont. Tinerii de azi consideră firesc să obțină brevetul de skipper și să ia largul, însă eu și Mike am trăit vremea când marea era interzisă fiindcă nu are granițe, purtând în noi acest refuz la nivel subconștient. Ca refulare am făcut cu Mike speologie și caiac, dar recunosc că yachtingul mă împlinește. Îmi pare rău că n-am început mai devreme? Poate… dar n-au fost ani pierduți. Urmăresc strălucirea soarelui dansând pe valuri și mă simt fericit.

Pilotul automat ne eliberează de serviciul la timonă. În cazul sailingului, ținerea timonei este plăcută, dar noaptea, când nu ai repere sau chiar și ziua, pe calm, pilotul automat te scutește de munca de rutină.

O aglomerare de construcții marchează Nea Moudania. Recunosc falezele roșcate de pământ ce vestesc canalul Potideea, însă de la depărtarea la care navigăm mi-e imposibil să-i localizez intrarea. Vântul se rotește spre prova și Mike rămas în cockpit ajustează mereu alura velelor, apoi ajunge să fie de bulină și nu ne rămâne decât să le strângem.

Spre prânz ne apropiem de Cap Posidhion. De departe se zărește silueta albă a unui far și o plajă lungă și joasă ce înaintează în mare. Încă nu a început sezonul de turism în Grecia, dar câțiva oameni fac plajă sau se plimbă pe nisip. Lumina directă a soarelui colorează marea într-un albastru intens ce virează spre turcoaz în dreptul capului, marcând adâncimi mici. Ca regulă generală, panta uscatului se continuă cam la fel și sub apă așa că nu ne lăsăm furați de peisaj și dublăm capul dincolo de baliza verde ce marchează ape sigure.

Dincolo de cap schimbăm cursul. Pe noua direcție avem vânt strâns și ridicăm din nou velele. Chiar dacă nu oprim motorul, tracțiunea velelor ne face să câștigăm viteză sau să continuăm cu aceeași viteză la turații reduse ale mașinii, ceea ce înseamnă consum redus de carburant.

Planul acestei ture prevede printre altele exersarea acostărilor, fapt pentru care ne pregătim sucurile gastrice pentru un prânz în Nea Skioni. Intrăm în portul aproape gol, tragem cu bordul la digul de larg și descindem în târgușorul adormit. La această oră soarele e brutal și ne retragem de sub lumina lui necruțătoare la umbra unei terase cu specific marin.

Câteva picturi cu bărci și pescari creează atmosferă. De când am debarcat n-am văzut țipenie de om, dar un chelner apare din pământ și ne aduce meniurile. Începem cu Mithos și continuăm cu supă de pește și legume la gril, apoi satisfăcuți de traiul îndestulat o luăm înapoi spre cheu.

O plajă curată ne face cu ochiul. Deviem. Ne îndreptăm spre zona litorală cu nerăbdarea cu care în copilărie fugeam ca să vedem marea și odată ajunși la nisipul ud Dorin se oprește, își desface larg brațele și exclamă:

-Uite marea!

Înapoi la yacht. Ne scuturăm nisipul din șosete, molăm parâmele și ne ieșim în larg.

Georgică ține drumul în locul echipajului ce-și face siesta. Vântul a căzut, iar soarele s-a mai înmuiat. Picotim pe banchetele cockpitului cu ochii mijiți spre orizontul din pupa unde un pescar își desenează silueta întunecată pe fundalul sclipirilor mării. Doi delfini ne vizitează vremelnic. Malurile devin muntoase, cu căsuțe de vacanță ascunse în amfiteatrele văilor ce sfârșesc în mare. Prelungim toropeala până când umbrele înserării ne obligă să ne îmbrăcăm.

Vom acosta din nou pe întuneric, însă de data asta cunoaștem portul ceea ce ne ajută. Măsor distanța pe Navionics, dar n-apuc să o comunic echipajului căci pe Whatapp apare mesajul lui Constantin: „Hai, ca zece mile trec repede! Sună la tavernă să nu închidă”.

Zece mile înseamnă două ore. Întunericul aduce cu el frigul. Porto Koufos e specialitatea lui Mike așa că rămâne la timonă pentru acostare. Reducem viteza pentru intrarea în bazinul interior și lăsăm fenderele în ambele borduri. O mulțime de lumini ne strică vederea nocturnă. Ghicim digul și ne-ndreptăm spre el, apoi în ultima clipă ne dăm seama că suntem în eroare. Rondou. Un pescador mărișor ocupă capătul digului și Mike manevrează pentru a acosta cu bordul la un loc liber. De pe uscat suntem atenționați să nu ocupăm acel loc, așa că abandonăm manevra din nou.

-Kirule, ia timona! cedează Mike.

Preiau. Hotărăsc să acostez bord la bord cu un yacht amarat la baza digului. Las yachtul să înainteze din inerție și cineva de pe mal ne ia parâma din prova. Schimb de replici din care nu înțeleg nimic. Aștept calm comenzi din prova, apoi vine Mike cu vestea că ajutorul de la mal ne-a abandonat. Se pare că nu s-au înțeles. Mă fâțâi un pic ca să mă apropiu de yachtul amarat, un coechipier trece pe puntea lui cu parâma prova și iată-ne ajunși.

E ora 23, dar n-a închis la tavernă. Încheiem seara cu o nouă masă caldă, apoi ne retragem la somn. Astă noapte mi-a fost rece cu o singură pătură și Mike, care are sac de dormit, îmi cedează pătura lui.

– VA URMA –