Motto: „O, sărmane! ții tu minte câte-n lume-ai auzit,
Ce-ți trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?
Prea puțin. De ici, de colo de-o imagine-o fășie,
Vre o umbră de gândire, ori un petec de hârtie;
Și când propria ta viață singur n-o știi pe de rost,
O să-și bată alții capul s-o pătrunză cum a fost?”

Mihai Eminescu – Scrisoarea I

Clipe de început

            Povestea începe în 1991.

            Anul I de facultate a adus plecarea de acasă cu eliberarea de constrângerile părinților și, parțial, cu luarea vieții în propriile mâini. Eram liber să fac ce îmi place și una din multele opțiuni a fost să plec în Natură. N-am reușit să-mi găsesc adepți în cămin: politehniștii se fereau de noroi, dar chimiștii (mai obișnuiți să amestece substanțele) păreau interesați. Am stabilit să plecăm în Cheile Turzii și sâmbătă dimineața am descins în zona stației „Optimiștilor”, unde am aflat că opresc cursele spre Turda. La ora la care trebuia să vină autobuzul șoseaua a rămas pustie, așa că am început să avem îndoieli că așteptam în locul potrivit. La acea ora nu era nici țipenie de om prin oraș, dar lângă noi mai erau trei tipi care păreau să aștepte (în mod activ) același autobuz. Aveau un sac mare de pânză și un fel de ciocan geologic și făceau poante non stop, așa că era posibil să fie tot niște drumeți.

            -Îi știu din vedere, a spus cineva. Sunt tot de la noi, de la chimie…

            Cu dezinvoltura tinereții ne-am amestecat în poantele lor și ni s-a confirmat că merg tot în chei. Fiindcă era clar că autobuzul lipsea la apel am luat-o cu toții spre gară, apoi cu un tren (cu nașul) am ajuns în Câmpia Turzii și, în cele din urmă la Turda. Cei trei mai fuseseră în chei cu o săptămână înainte și ne-au indicat drumul de urmat peste deal, dar aveam de tălpălit vreo 12km și cum mergeau mai bine ca noi s-au distanțat tot mai mult până ce i-am pierdut din vedere.

            După câteva ore am ajuns la intrarea în chei. Eram deja frânți de oboseală așa că ne-am dus țintă la cabană, dar era plină ochi: nu mai aveau locuri. Perspectiva unei nopți prin tufe ne-a neliniștit un pic, dar am amânat luarea unei decizii și am pornit să vizităm cheile.

            Cheile Turzii sunt un obiectiv de prim rang. Verticalele amețitoare și țancurile impresionante ne-au făcut să mai uităm neliniștile. La mijlocul cheilor ne-am reîntâlnit cu cei trei chimiști care se pregăteau de bivuac în gura unei peșteri și ne-am lipit repede de ei, din solidaritate, dar mai ales pentru că în sacul cel mare din pânză aveau două pături și un ibric. Până la lăsarea întunericului am adunat un morman de frunze uscate, o mână de mentă și ceva lemne de foc și întreaga noapte am cântat și am spus bancuri în jurul focului peste care trona ibricul ca un semn suprem de răsfăț. Era o atmosferă atât de veselă încât nimeni nu voia să piardă nicio clipă, doar când oboseala ne dobora mergeam cu rândul să tragem câte un pui de somn pe mormanul de frunze, acoperiti cu păturile subtiri.

            Dimineața ne-a găsit înfrigurați și răpuși de oboseală în jurul focului muribund ce nu mai reușea să ardă nuielele verzi cu care, în lipsă de lemne, încercam să-l alimentăm. Am ieșit din umbra cheilor pe un tăpșan însorit și odată încălziți am revenit la viață. Ne-am despărțit din nou de cei trei tovarăși de conjunctură, apoi a urmat lungul drum spre Turda…

*

            Pentru niște tineri neantrenați, aventura din chei a fost solicitantă. În ciuda nopții petrecute la cămin, luni dimineața eram încă obosit și cu picioare de plumb din cauza febrei musculare, totuși m-am mobilizat ca să merg la laboratorul ce se ținea la Facultatea de Mecanică, în zona industrială, la ieșirea din Cluj. Laboratorul din acea dimineață a fost un calvar, dar orele au trecut și am fost fericit când s-a terminat programul. La oboseala pe care o acumulasem era exclus ca să plec spre cămin pe jos, dar minutele treceau cu duzina, stația se umplea tot mai tare și tramvaiul nu mai venea. Picam din picioare de oboseală și când am văzut tramvaiul în sens invers mi-a încolțit un gând: ce-ar fi să mă urc, ca să prind un loc pe scaun? Până la capătul liniei mai erau doar două stații și puteam să mă întorc cu același tramvai!

            Am găsit un scaun liber și am adormit instantaneu…

Când m-am trezit era o liniște suspectă și tramvaiul stătea. Am deschis ochii: eram singur în vagon și pe toate geamurile se vedeau numai tramvaie. A trecut ceva vreme până să mă dezmeticesc și de nervi m-am trezit de tot. Am ieșit pe poarta depoului fără ca să mă întâlnesc cu cineva: orașul se zărea mic în depărtare și ca să scurtez am tăiat-o de-a dreptul peste un câmp proaspăt arat, împiedecându-mă la tot pasul în bulgării uriași de pământ…

*

            Cu Mike m-am reîntâlnit întâmplător la bibliotecă. Dintre cei trei îmi plăcuse cel mai mult așa că m-am bucurat să-l revăd. Ne-am sondat reciproc abordând diverse subiecte, contrazicându-ne frecvent mai ales pe criterii artistice.

-Hai să-ți arăt ceva! m-a chemat Mike.

Am plecat împreună la el la cămin. M-a introdus în cameră și mi-a arătat o pictură în acuarele: o vale monumentală in formă de V din deschizătura căreia răsărea un enorm soare roșu, incandescent.

-VA URMA-