Skadar 2019 – partea 3

24 mai 2020 Comentarii (0) Destinatii de weekend, Jurnale

Oaspeți din Timișoara

Nelu este un tip competitiv (când se apucă de ceva, merge până la capăt) așa că atunci când mi-a propus o tură cu bicicletele „cam de 50 de kilometri”, am știut că nu-mi va fi ușor. „Mergem în ritmul tău”, m-a asigurat, dar eu n-am mai băgat ture lungi cam demultișor, bicicleta nu funcționa chiar bine iar curul nu mai era obișnuit cu șaua. Totuși, am acceptat provocarea, în parte ca să vină la Oradea și să ne mai întâlnim, în parte fiindcă îmi era și mie dor de hoinăreală.

N-am mai fost demult într-o tură cu bicicleta așa că atunci când m-a sunat Nelu cu propunerea de a veni la Oradea mi-am petecit camerele, am uns lanțul și am pregătit un traseu variat

Am plecat sâmbătă dimineața în formație de doi. Plănuisem traseul pe străzile pietruite ce se înșiră până la liziera pădurii, dar mi-a trecut prin minte să văd cu cine am de-a face și i-am strigat să facă stânga la prima intersecție și să se pregătească de o urcare abruptă.

Prima la stânga e strada Aurel Ciupe ce urcă drept ca raza laser până în vârful dealului. N-am încercat niciodată să o urc cu bicicleta fiindcă nici pe jos nu e ușor, dar vroiam să-l testez pe Nelu. Pe partea mai domoală l-am însoțit, apoi am trecut fără ambiții la push-bike în timp ce companionul meu continua să pedaleze parcă în gol, îndepărtându-se încet. Nu s-a lăsat până în vârf, lucru de toată isprava: îi mergea bine motorul! Ne-am lăsat prin tufișuri până pe strada Piersicilor, apoi pe Vântului am intrat în pădure și am coborât la lac la Paleu.

Prin pădure
Prin pădure

Urcușul pe asfalt ne-a scos în Săldăbagiu de Munte, din care am ieșit pe un drum pietruit spre Podgoria. Cu fiecare pedală simțeam pietrele zdruncinându-mă tot mai tare și cu toate că nu vroiam să admit că aș fi putut face pană, până la urmă evidența s-a impus.

foto Nelu Vâlcan

Nelu avea de toate prin rucsac, dar pompa lui nu se potrivea cu ventilul meu. Am reintrat în sat și am cerut ajutorul unui localnic, am petecit camera și am plecat mai departe.

foto Nelu Vâlcan

Drumul prin pădure a fost o desfătare. Liniștea era întreruptă doar de trilul păsărilor iar soarele pătrundea în spoturi prin frunzișul de un verde crud. La câteva intersecții am consultat Google mapsul pentru a nu rata valea cu cantonul Hodoș și după câteva ezitări am găsit drumul.

foto Nelu Vâlcan

Pe firul văii am făcut un scurt popas pentru realimentare și apă, apoi am pornit spre Uileacul de Munte. Locul are o frumusețe aparte, dar verdele de luna mai și păsările ce cântau prin copaci îi sporeau farmecul.

Spre Uileac

Am traversat valea pe coama barajului de pământ și am urcat la biserică în fața căreia ne-am oprit pentru câteva guri de apă de la cișmea. Urma coborârea la Paleu, de unde am hotărât să ne întoarcem pe șosea. După 35 de kilometri de teren accidentat asfaltul a fost plăcut, facilitându-ne întoarcerea.

foto Nelu Vâlcan

În fața porții computerul arăta 45km parcurși cu o viteză medie de 13,4km/h. În timp ce împingeam bicicleta în curte, Nelu mi-a strigat peste umăr:

-Eu mă mai învârt pe aici, pe străzi, să ajung la 50!

Lasă un răspuns