Primul meu roi

10 martie 2022 Comentarii (0) Diverse

Ucrainienii. Noi si ei.

În 1997 am participat la Expediția Speologică Româno-Ucrainiană „Babugan`97” în zona platoului Chatîrdag din peninsula Crimeea. În acest context am cunoscut circa douăzeci de ucrainieni din Odesa și Kiev și am vizitat Kievul și Harkivul. Încă din primele zile a fost evident că ucrainienii erau alt fel de oameni ca disciplină, temperament, cultură, etc. și pentru a ilustra aceasta afirmație redau câteva pasaje din volumul „Dincolo” (autor Dorin Chiș, editura Arhip Art 2013).

În contextul războiului din aceste zile în care ucrainienii demonstrează cu fapte că sunt deciși să-și apere țara, noi românii, ca „next target” ne întrebăm dacă am fi în stare să fim la fel de dârji. Fără să polemizez, voi descrie experiența mea vis-a-vis de o mână de ucrainieni cu care am împărțit trei săptămâni de viață...

„Cu această ultimă peşteră, ucrainienii şi-au mai spălat păcatele şi Buşu vine cu ideea de a-i invita la un băruleţ pe care-l ochise încă de la debarcarea din camion, la o petrecere de fuziune culturală şi înfrăţire între popoare. Ucrainenii acceptă invitaţia şi seara ne găseşte în barul afumat şi zgomotos, cu două sticle de votcă în faţă. Credeam că va fi loc să ne producem, dar gălăgia din local nu ne lasă nici măcar să conversăm. N-am venit să ne matolim şi, după ce ne încălzim cu un păhărel, nu mai mult, schimbăm planul şi ne întoarcem la vagonul nostru muncitoresc.

La lumina lămpilor cu carbid, locuinţa mizerabilă începe să semene a palat. Ocupăm gălăgioşi cele două bănci ce flanchează masa, români şi ucraineni, faţă în faţă. De o parte Ramaşa, Jenea, Serghei, Hasan şi alţii pe care nu-i cunoaştem încă, de cealaltă parte noi, bucureşteni şi orădeni, iar în mijloc, în no man’s land, câteva sticle de votcă. Ucrainienii aduc o chitară, în timp ce în tabăra noastră Buşu încalecă godinul, în tablele căruia bate două-trei ritmuri de probă. Regula e simplă: o melodie noi, una ei. Acum ori niciodată! Politicoşi, dăm microfonul gazdelor. Serghei apucă chitara, se consultă cu ceilalţi, apoi dau drumul unui cântec de vitejie. Ne holbăm la ei uluiţi: ce naiba mai e şi asta? Habar n-avem ce cântă în limba lor, dar aş jura că e ceva despre frontul din Stalingrad. Băieţii pun atâta patos în interpretare, că mi-e frică să nu se rupă ceva în ei şi, după cum merg lucrurile, nici chitara nu prea are viitor. Când melodia se stinge şi ucrainienii îşi recapătă suflul, ciocnim votcile. E rândul nostru.

– Ce le băgăm? ne întreabă Buşu. Merge Baiazid Efendi Bei?

Toată lumea e de acord.

– Hai Baiazid!

Buşu ia poziţie la godin, bate uşor cu degetele ca pentru a-l acorda şi cu vocea lui puternică începe:

Baiazid Efendi Bei

Avea optzeci de femei…”

Iar noi după el, acoperindu-l doar la refren:

Fugeau otomanii,

Ca şi şobolanii,

Când efendi Bei

Se răstea la ei.

Hei!”

Buşu bate de mama focului iar noi cântăm veseli cu gura până la urechi. Când terminăm, ucrainienii sunt perplecşi, neîndrăznind să zică nici pâs. Desigur, n-au înţeles o boabă din cântecul nostru, poate doar de Baiazid să fi auzit. Executăm ritualul votcii, apoi le dăm cuvântul.

Suntem curioşi ce va urma. Serghei se răzbună pe corzile chitării şi începe un nou cântec de război. Ce-i, măi, cu oamenii ăştia? Nu-i atacă nimeni… Aşteptăm nerăbdători să câştige războiul şi să le arătăm noi cum se trăieşte.

– Trage omul ca furnica! dictează Buşu şi, fără să mai aştepte încuviinţarea, începe:

Munceşte omul cât poate,

Ooaba!
Să aibă-n casă de toate
Dar când simte că trăieşte
Îl ia moartea mişeleşte.

Trage omul ca furnica,

Ooaba!
Moare şi nu ia nimica.
Patru scânduri prinse-n cui,
Aste e averea lui.”

Iar noi ne dezlănţuim la refren:

De-aia-i bine cât trăieşti
Să iubeşti, să nu munceşti,
Să iubeşti şi să bei bine,
Că nu iei nimic cu tine.”

Se pare că n-am nimerit-o nici acum. Ucrai-nienii îi dau mai departe cu cântecele lor de luptă, noi cu „şalamazdrângile” noastre săltăreţe. Când cântă ei, noi abia aşteptăm să termine, căci nu înţelegeam nimic iar când îi zicem noi, observăm pe feţele lor aceeaşi indiferenţă.

– Auzi, măi Buşule! Hai să facem o scurtă prezentare înaintea fiecărui cântec, că ăştia pur şi simplu nu ne înţeleg!

Propunerea prinde şi Vadim, care e bun la engleză, se ridică în picioare cerând atenţie:

– Acum, o să vă cântăm din folclor, despre nişte fete frumoase cu fuste scurte, ca alea din Kiev!

Ucrainienii sunt pe spate. Chiuituri şi aplauze explodează în vagonul promiscuu. De astă dată i-am lovit. Buşu pune în mişcare darbuka şi începem «Bate-o doamne pe nana!»

Bate-o, doamne, pe nana,

Scurt îşi poartă rochia,

Sâmbăta, dumineca,

Şi toată săptămâna.”

Ei (ucrainienii)
Noi (românii)

Ideea cu prezentarea cântecelor prinde şi la ei, şi Jenea ne face o scurtă introducere înaintea fiecărei melodii.

Încet, încet, timpul trece şi sticlele se uşu-rează. Mâine va trebui să ne trezim dis-de-dimineaţă şi seara culturală tinde să compromită programul speologic. Ramaşa, şeful, le-a arătat o singură dată ucrainienilor ceasul în chip de „ca să nu existe vorbe”, după care programul artistic a continuat nestingherit.

Power play-ul serii a fost un cântec de-al nostru, „Piroboridava”, pe care l-au cântat şi ei, fiindcă era pe muzica de la Queen (ei, bineînţeles, cântând versurile originale şi uitându-se dezaprobator la Piroboridava-ul nostru ca la o mare greşeală de pronunţie). Târziu în noapte votca s-a terminat şi, lăsând la o parte naţionalismul, ne-am făcut fraţi cu ucrainienii cântând împreună, cu tot cu chitară şi godin, hitul internaţional Katyusha. „Operaţiunea Înfrăţirea” debutase promiţător, fiind un bun prilej de consolare pentru Buşu care abia când s-a ridicat să meargă la culcare a constatat că era negru de funingine, din cerul gurii până în vârful unghiilor…”

……………………………………

„Când ajungem la tabără, lumea de la corturi e adunată în jurul unei lămpi şi cântă cu înverşunare, acompaniată de o chitară maltratată cu măiestrie. Din întunericul crângului apare cu mişcări de ninja prietenul Olei, pe care-l ştim vag de azi dimineaţă din gară, un tip cam enervant, cu trăsături de chinez, pe care Robo îl porecleşte imediat Moskvich. Olea se prezintă cu o sticlă de vodcă şi una de vin, iar noi îi servim cu pâine unsă cu untură şi ceapă verde. Cântările încep, bineînţeles, cu „Cielito lindo”,apoi cu cele ţigăneşti. Oaspeţii noştri par să ne asculte cu interes, apoi se scuză: e trecut de ora 23 şi în curând nu vor mai avea mijloace de transport în comun cu care să se întoarcă în oraş. Le oferim loc în corturi, dar se scuză din nou: vor acasă.

Deja încălziţi, mergem să cântăm cu alți ucrainieni cărora le cam spargem tot cheful cu cântecele noastre săltăreţe pe care nu le înţeleg. Ei cântă dârz ca cei din Kiev şi e greu, e foarte greu să ne înţelegem. Să fuzionăm e imposibil. Ei au lumea lor, au alt ritm şi înţeleg altfel viaţa. Între noi toţi există (adevărul lui Buşu) o singură punte îngustă: muzica pop.”

…………………………………

”Schimbăm trenurile. Plecarea din Kiev e ultimul act al expediţiei. În ciuda orei matinale, pe lângă Cristina apar la gară Hasan, Ramaşa şi Svetlana. În faţa vagonului se fac fotografii, apoi Ramaşa scoate o sticlă de vin pe care o recunoaştem: e la fel cu cea care ne-a furat minţile în troleu. Sorbim pe rând, ne îmbrăţişăm şi ne pupăm. Lui Hasan îi dau lacrimile. Dani sacrifică o sticlă de votcă din banana cu cadouri.

„Şmecherul de vagon” ne invită sus şi ne arată ceasul: mai sunt 3 minute. Ne e greu să ne despărţim. Din uşa vagonului le cântăm un ultim „Cielito lindo”,apoi năvălim la ferestrele ce nu se pot deschide şi în care batem cu palmele. În urmă rămân cei cu care am împărţit trei săptămâni din viaţă…”

…………………………………..

Concluzia? Suntem croiți din alt aluat. Ei sunt mai dârji și mai paroliști, noi suntem mai „flexibili” și mai „balcanici”. În zilele în care am citit cu sufletul la gură rapoartele de război din Ucraina, m-am întrebat de sute de ori ce fac oare Ramașa, Jenea, Serghei, Hasan și toți ceilalți, dar n-am putut să mi-i închipui decât cu arma în mână, apărând Kievul.

Lasă un răspuns