Venind de la un om al mării, cartea lui Radu Niciporuc este de la bun început deosebită. Absolvent al Facultății de Electrotehnică din Cluj, autorul a ajuns să profeseze în cadrul flotei de pescuit oceanic de unde revine pe uscat cu opt povestiri trecute la genul proză scurtă.

Cu siguranță poveștile în care se amestecă destine, vapoare, imaginație și apă de mare sunt inspirate din fapte reale, însă fără a lăsa să se întrezărească granița dintre real și imaginar. Stilul autorului este unul de roman polițist, chiar dacă în scurtele confesiuni de pe aripioarele copertei nu suflă un cuvânt despre acest lucru. Prima povestire am citit-o în diagonală, chiar în librărie, și nu i-am prins subtilitățile, însă continuând acasă am fost cuprins de o ciudată senzație de deja-vu, cu trimitere la senryū, echivalentul chinezesc al mult mai popularului haiku. Așa cum foarte bine spunea William Pinckard, senryū începe să-şi facă efectul numai după ce ideea expusă în cele câteva versuri a fost absorbită de minte în totalitatea ei, unde începe să acţioneze ca drojdia într-o masă de aluat, crescând și luând amploare.

„Zicând “doar o partidă”
au început să joace…
Asta a fost ieri.”

Şi ei încă mai joacă. Cam așa și la Niciporuc. El „nu spune lucrurilor pe nume”, dar apelând la logică poți înțelege ceea ce pare de neînțeles și folosește tehnica asta atât la scară mică, cu lucruri ce încep și se termină în cadrul unui paragraf, cât și la scară mare, legând între ele povești diferite, astfel că frumusețea și fascinația prozelor provine pe de o parte de la descrierea și devoalarea vieții de marinar, atât de necunoscută nouă, iar pe de altă parte din descoperirile pe care le faci legând lucrurile între ele, asemeni unui detectiv ce recompune scena bazându-se pe mici fragmente relevante.