La pas prin Bucureşti

Retezat 2021

23 iulie 2020 Comentarii (0) Ascensiuni, Romania

Făgăraș 2019

Făgărașul e muntele meu preferat. Povestind cu entuziasm despre el le-am insuflat și altora dorința de al vedea, așa că iată-ne joi 15 august parcând în fața mănăstirii Sâmbăta cu intenția de a parcurge în patru zile principalul sector alpin al crestei.

N-am mai făcut demult creasta Făgărașului. Era o vreme în care am parcurs-o din cinci în cinci ani, apoi obiceiul s-a pierdut. Ultima dată am făcut-o în 2010...

De data asta sunt împreună cu Răzvan, deja un veteran al Făgărașului, și cu Cosmin pentru care încercarea este o premieră. Deși am ales pentru tură luna cu vremea cea mai stabilă, primele două zile se anunță ploioase și pentru început prognoza se adeverește: apropiindu-ne de munte nu l-am putut zării, crestele sale dispărând în plafonul jos al norilor.

 

Pornim pe drumul se urcă Valea Sâmbetei spre cabana omonimă. Vremea e închisă și o ploaie fină se cerne peste peisajul gri. Mărșăluim susținut, la început pe drum, apoi pe cărarea ce urcă prin pădure și după mai bine de două ore ajungem la cabană.

Cabana Sâmbăta

Profităm de bucătăria cabanei pentru un mic dejun din ochiuri de ou și ceai, apoi ieșim din nou în peisajul umed. De aici pădurea rămâne în urmă așa că se impune să scoatem pelerinele. După un urcuș mai pronunțat ajungem în căldarea superioară a văii, pe care o parcurgem orbește prin ceață, prinzând o fereastră de vizibilitate abia sub peretele pe care un ultim urcuș abrupt ne scoate în Fereastra Mare a Sâmbetei.

Toți

Toți

Așa cum se întâmplă de multe ori, creasta delimitează două lumi diferite: pe fața nordică sunt nori, ceață și ploaie, pe sudică e vizibilitate și vremea e acceptabilă. Bucuroși de această îmbunătățire ne lepădăm pelerinele și pornim pe traseul de creastă.

Pe creastă

După un prim vârf coborâm în Fereastra Mică a Sâmbetei. De când nu am mai fost pe aici a apărut un refugiu modern din panouri sandwich. Fiindcă mai avem câteva ore de lumină și vremea e acceptabilă hotărâm să ne continuăm traseul până la refugiul Viștea, dar poposim pentru o gustare și vizităm refugiul pentru a ne face o idee despre condițiile pe care le oferă. Cu toate că materialele sunt moderne, oamenii care trec pe aici au rămas aceeași: ușa lipsește iar plăcile de OSB de pe priciuri lipsesc și ele.

Refugiul din Fereastra Mică a Sâmbetei

Chiar dacă e rece, vânt și câteodată lipsă de vizibilitate, nu sunt precipitații. Relativ uscați putem mărșălui în condiții bune și după aproape trei ore ajungem la refugiul Viștea, la timp pentru a ne adăposti de ploaia ce tocmai a început.

Refugiul Viștea

Refugiul este plin. O trupă de cehi ocupă integral priciul de sus, dar mai găsim loc pentru trei izolire jos, lângă un grup din Pitești. De încăput, încăpem, însă e înghesuială ca-n autobuz. Cehii își fac mâncare pe primus la mica măsuță din fața priciului astfel încât abia găsim loc cât să ne aplecăm ca să ne desfacem șireturile. Neavând nimic mai bun de făcut ne întindem la orizontală în sacii de dormit și sporovăim cu românii.

Cunosc refugiul Viștea de acum 25 de ani, când am înoptat aici pentru prima oară. Construcția robustă din zidărie l-a ajutat să reziste neschimbat, doar sufletele pe care le-a găzduit fiind mereu altele. Amplasat în imediata vecinătate a celui mai înalt vârf din masiv, refugiul este de multe ori neîncăpător, sau cel puțin eu nu-l știu decât plin până la refuz. Față de alte dăți când am înoptat aici, de data asta mă surprinde lipsa de empatie al vremelnicilor noștri colegi. Deși sunt oameni umblați pe munte (din ce povestesc) și cu toate că ocupă refugiul de două zile îi boscorodesc pe cehi și mai mult, auzind că în urma noastră mai urcă un grup declară refugiul plin. Unde sunt vremurile când se acționa ca-n bancul: câți elefanți încap într-un frigider? Toți!

Apus la Viștea

După o oră de ploaie mocănească soarele reușește să perforeze plafonul și să arunce câteva spoturi asupra peisajului. Folosesc răgazul de vreme bună pentru a coborî cu sticlele la izvor și când revin găsesc în jurul refugiului o adevărată hemoragie umană. Norii s-au risipit pe largi suprafețe și în lumina moale a apusului lumea a ieșit pentru a da telefoane sau a fotografia.

Vineri

Judecând după vremea de dimineață, nu vom avea o zi prea bună. Disciplinați, cehii se trezesc primii, își pun primusurile în funcțiune, își beau ceaiurile și pleacă în traseu. Urmăm noi. Vremea nu ne îmbie să pornim așa că avem tot timpul pentru a lua micul dejun. Hainele întinse aseară prin toate ungherele nu s-au uscat, dar se pot îmbrăca. Ieșim. Plouă mărunt și vizibilitatea e limitată. Începem să urcăm Viștea și nu ne oprim până în vârf, lăsăm rucsacurile pe creasta secundară și o pornim spre Moldoveanu. Vântul suflă moderat, ploaia s-a oprit și vizibilitatea e de câțiva zeci de metri.

Trei ardeleni și-un moldovean

Zăbovim pe vârf cât ne pică bine, apoi ne regăsim rucsacurile și coborâm Viștea pe partea cealaltă. Până în fereastra Podragului traseul este monoton. Pe malul lacului Podul Giurgiului facem un scurt popas, cât să ne îndulcim cu niște ciocolată în imediata vecinătate a rămășițelor refugiului spulberat de o avalanșe.

Popas la Nerlinger

E frig și plouă rar. Pe cărarea ce-și face loc printre lespezi începem urcușul pe vârful Mircii. La fel ca Viștea, vârful lui Mircea e un obstacol major plantat în traseul de creastă ce trebuie urcat și coborât pe cealaltă parte din oricare sens parcurgi traseul. Fața pe care o atacăm este aspră, abruptă, plină de piatră sub forma aglomerărilor de lespezi printre care traseul se șterge uneori, iar cea pe care o coborâm e înierbată, cu o cărare bine bătută ce șerpuiește în serpentine. La baza vârfului începe o porțiune de creastă ascuțită ce desparte căldarea lacului Buda, la sud, de căldarea nordică, uscată, fără lac. Ajunși la monumentul Nerlinger facem un scurt popas, unul foarte scurt căci vântul suflă puternic, apoi ne lăsăm abrupt sub creastă. Chiar dacă precipitațiile nu sunt abundente, ne-au cam murat. Mărșăluim prin ceață spre locul numit „la trei pași de moarte”, o altă creastă abruptă echipată cu lanțuri și cabluri de oțel.

La trei pași de moarte

Ajunși la „Fereastra zmeilor” suntem în dilemă. De când n-am mai fost prin zonă s-a construit un refugiu nou care din spusele lui Răzvan trebuie să fie aproape de traseul de creastă, dar atât cât ne permite vizibilitatea nu e de zărit. Hotărâm să coborâm poteca marcată cu triunghi galben și după câteva bâlbâieli datorate nerăbdării de a ne vedea la adăpost, într-o fereastră ce se deschide prin ceață zărim, în sfârșit, refugiul plasat pe o terasă din imediata vecinătate a celui vechi.

Noul refugiu „Fereastra zmeilor”

La fel ca la Viștea, majoritatea celor din refugiu sunt străini. Toată lumea are haine de uscat așa că priciurile neocupate sunt pline de efecte ude. Un băiat mai cu inițiativă ne roagă să așteptăm un pic până ne eliberează trei locuri și în final putem să ne schimbăm și noi.

Vreme bună

Vremea rea cedează. Când ieșim din nou la aer curenții ascendenți împrăștie ultimii nori. Ne întindem hainele în bătaia vântului, aducem apă de la izvor și savurăm liniștea muntelui după o zi nu foarte grea, dar inconfortabilă.

Sâmbătă

Razele de soare ce intră pe geam anunță o zi frumoasă. În refugiu e frig. Lumea se trezește treptat, se aprind primusuri, foșnesc pungi, se vorbește cu voce scăzută. În timp ce ne mâncăm conservele, polonezii, cehii sau ce-or fi ne delectează cu câteva piese corale pe care le intonează cu pricepere. Bocancii și șosetele nu s-au uscat de tot, dar în nota optimistă a acestui început de zi nu are importanță.

În timp ce urcăm cărarea spre Fereastra Zmeilor zărim pe traseul de creastă câțiva turiști alergând la propriu și ne gândim că or fi excursioniști de-o zi porniți să facă Moldoveanu dus-întors de la Bâlea. Acum câțiva ani Răzvan a făcut traseul în 12 ore și povestea că a fost destul de solicitant. Nu bine au dispărut primii alergători când pe cărarea de deasupra noastră au apărut alții. Ce naiba?

-Cred că e competiția 2×2, se luminează Răzvan.

-Ce mai e și asta?

-Un maraton cu plecare din Bâlea și atingerea vârfurilor Moldoveanu și Negoiu.

-Hai mă, îmi exprim îndoiala, nu e cam mult?

-Pentru maratoniști nu. Știi cât e recordul?

-Cât?

-Șase ore și ceva!

-Mi se pare greu de crezut!

-Dacă creasta, toată creasta, a fost parcursă în 12 ore, pare mai credibil?

Când ajungem în traseul de creastă și ne intersectăm cu alergătorii ne e clar că sunt maratoniști. E sâmbătă și apropierea de Bâlea face ca și turiștii să fie mulți așa că înghesuiala este destul de mare. Frecându-ne unii de alții coborâm pe sub uriașii pereți de sub Vânătoarea lui Buteanu, apoi urcăm spre lacul Capra oprindu-ne câteva minute la placa comemorativă a orădenilor. Crucile sau plachetele comemorative sunt o prezență destul de deasă pe crestele munților însă atunci când numele înscrise în piatră sau metal au o semnificație personală ivirea lor stârnesc amintiri și emoții.

Înghesuiala de pe poteci ne retează cheful de a coborî la Bâlea. De la Monumentul alpiniștilor urcăm pieptiș trecând pe sub Vârful Paltinul și regăsim traseul ce urcă din căldare în șaua omonimă. Mergând în ritmul nostru domol suntem ajunși din urmă de primii concurenți ce au făcut deja Moldoveanu.

Căldarea Bâlea

Următorul punct important e Călțunul, până la care avem de urcat vârful proeminent al Lăițelului. La fel ca Viștea sau Mircii și Lăițelul e un vârf greu de trecut cu vederea, ce trebuie urcat indiferent în ce sens se parcurge creasta. Pe vârful lui ne permitem un scurt popas, alături de mulți alți turiști aflați în această zi pe munte, apoi o luăm în jos spre refugiu, contrariați de duduitul unui elicopter ce se învârte în căldarea alăturată. Pereții abruți ai Negoiului reverberează sunetul turbinei ce ajunge la noi în valuri, când puternic și clar, când estompat, abia auzit.

-Cred că filmează competiția, își dă cu părerea cineva.

-Ar fi mai simplu cu o dronă. Elicopterele apar mai degrabă când e vorba de acțiuni de salvare…

Ca o șoaptă trecând din gură în gură printre drumeți ne ajunge la urechi zvonul unor alpiniști accidentați. Neavând cu ce ajuta alegem să nu îngroșăm rândul de gură-cască și ne vedem mai departe de drum. În preajma refugiului suntem depășiți de un cuplu de maratoniști ce se îndreaptă spre Negoiu.

-Ah, țigara! admonestează bărbatul pe cineva din spatele meu.

-De-ați ști de ce fumez țigara asta v-ați înghiți cuvintele, aud răspunsul șuierat printre hohote de plâns.

Maratoniștii se îndepărtează în ritmul lor în timp ce mă întorc ca să văd cine le-a răspuns. În ușa refugiului o femeie cu chipul schimonosit ține între degete un muc de țigară pe care-l agită cu mișcări nervoase. Îmi e din ce în ce mai clar că într-un plan paralel se desfășoară o dramă.

Lacul Călțun

Sub impresia celor intuite urc aglomerarea de stânci spre șaua Călțunului când mă aud strigat. Pentru moment nu-mi dau seama cine ar putea să fie, apoi o recunosc pe Renata în echipament sportiv. Desigur, orădenii sunt prezenți si ei la competiție. Întâlnirea mă readuce la realitate…

Popas cu covrigei

Strunga Dracului e închisă de ani buni datorită căderilor de pietre, așa că o luăm pe strunga Ciobanului. Au trecut câteva ore de când am plecat din refugiu și foamea ne îndeamnă să poposim pentru o mică gustare în timpul căreia mai sporovăim cu orădenii ce trec pe lângă noi, apoi ajungem pe Negoiu la ora la care e învăluit în nori. Păcat. De-ar fi vizibilitate poate am vedea și noi ca și Topârceanu niște coji de portocale plutind pe Dunărea albastră, dar nu e așa că trebuie să ne mulțumim doar cu imaginea lacului Vidraru întrezărit printr-o fereastră vremelnică ivită în zidul compact de nori.

Coborârea de pe Negoiu. În fundal Custura Sărății

Mai avem câteva ore bune de lumină pe care putem face fără probleme Custura Sărății. Coborâm atenți fața stâncoasă a Negoiului, lăsăm în urmă derivația ce coboară la cabana omonimă și intrăm în labirintul de stânci al custurii. Fără să pierdem timpul parcurgem pas cu pas zimții muchiei tăioase, când pe piatră, când pe lanțuri și în mai puțin de o oră și jumătate ne vedem dincolo, pe vârful Șerbota.

Pe Șerbota

De aici înainte ne putem ridica cortul oriunde găsim un loc bun pentru campare. Vântul bate în rafale puternice așa că va trebui să ne găsim un loc adăpostit, sau să ne lăsăm într-o căldare. Parcurgerea rapidă a custurii ne oferă o oarecare lejeritate așa că optăm să parcurgem creasta mai departe până la refugiul Scara.

Un elicopter zboară prin preajmă. Sun acasă și aflu cu mâhnire că alpinistul accidentat în zona Călțun e Zsolt Totok. Vestea mă deprimă. Zsolt a fost ani de zile prezent cu expedițiile lui la Oradea, la gala de expuneri „Chemare în necunoscut”, așa că îl cunoșteam personal. Un om de caracter, un mare alpinist și mai ales un mare român. Mereu calculat a revenit teafăr de pe cele mai dificile vârfuri ale lumii pentru a-și găsi sfârșitul tocmai în Făgăraș.

Spre Scara

Umbrele serii au cotropit deja fundul văilor când ajungem la Scara. Refugiul e plin și pe puținele platforme cât de cât drepte sunt deja ridicate corturi. Deși suntem obosiți și ziua e pe sfârșite hotărâm să mai facem un efort și să continuăm traseul până în căldarea Avrigului.

Am făcut de câteva ori creasta Făgărașului, dar în porțiunea asta niciodată în acest sens. Știam că e ceva de mers, dar mărșăluind pe potecă îmi dau seama că mi s-au șters din memorie porțiuni întregi și în plus oboseala ne moaie. Aproape pe întuneric coborâm hornurile și trecem cu grijă de porțiunile expuse ce se lasă în pantă abruptă spre Căldarea Avrigului.

Jos e un calm absolut. Găsim cu ușurință un loc de cort chiar pe malul lacului, întindem cortul și înfulecăm niște conserve la lumina lunii. Îmi revine mereu în minte tragedia lui Zsolt.

Duminică

Dimineața

Petrecem o dimineață frumoasă pe malul lacului. Chiar dacă nu ne-a mai rămas mult de făcut n-o lălăim căci până la Oradea mai sunt de făcut câteva ore bune pe șosea.

Lacul Avrig

Urcăm în Șaua Avrigului, apoi pe la Apa Cumpănită ieșim la Suru, undei ia sfârșit traseul nostru de creastă.

Coborârea e ca toate coborârile din creastă, lungă și solicitantă, îndeosebi pentru genunchi. Târziu după prânz ajungem în Sebeșul de Sus, cu picioarele zdrobite și muiați de căldură.

Spre casă

Lasă un răspuns