Lucian Ionescu, autor, dar şi personaj, şi-a propus, simplu, să ajungă la Veneţia. Nu şi-a dorit să viziteze ceva, nu şi-a luat bilet şi n-a făcut nici o rezervare. Singura lui dorinţă a fost aceea de a face întreaga călătorie cu propriile forţe. Îmbarcat în caiacul pe care l-a proiectat şi l-a realizat singur, a plecat „la drum” cu o încredere imensă în protecţia divină, fiindcă orice călătorie veritabilă, chiar dacă neconştietizată, este la modul subtil un pelerinaj în căutarea lui Dumnezeu. Speriat de cutezanţa de a se zmulge din plasa gravitaţională a cotidianului, a intuit că trebuie să-şi abandoneze egoul şi înarmat doar cu voinţă, să înfrunte necunoscutul. Necunoscut în secolul Google Earth? Lucian ne dovedeşte că da, fiindcă calea pe care o urmează şerpuieşte în zona litorală, adeseori volatilă, la contactul dintre lumea apei şi cea a uscatului. Google Earth rămâne neputincios în a da informaţii vitale celui de la padelă, care, cu mirare şi uneori cu surpriză îşi descoperă drumul, mirare care este transmisă şi cititorului. Trecând prin momente de extaz sau deznădejde, prin peisaje paradisiace sau prin purgatoriul infernului, de la o pagină la alta, cartea este o succesiune de momente unice, irepetabile. Varietatea extremă este laitmotivul principal şi astfel descoperim malul nămolos al unui fluviu, cu cohortele lui de ţânţari, lacurile întinse bântuite de furtună, plajele cu nisip de la ţărmul mării, intersectarea unei rute maritime de la gura unui mare port, falezele învăluite în ceaţă, roca submersă, ca un schweizer, prin care mişcarea valurilor dă naştere unor gheizere de suprafaţă, Bosforul cu traficul lui naval şi tentaculele megalopolisului, drumurile pe uscat cu caiacul la remorcă, plajele de pietriş, apoi uscatul ce se pierde în mare fragmentându-se în sute de insule şi în sfârşit, ţărmul mlăştinos, inabordabil, al unei lagune, încheind cumva bucla începută pe malul fluviului. Tocmai această varietate uluitoare asigură acţiunii un fundal atât de dinamic încât, ea singură te incită să întorci pagină după pagină, făcând din acest volum o carte de o singură noapte.

Peste acest fundal se suprapun însă personajele, pescari, oameni simpli sau grăniceri, cu înfăţişări şi apucături de demoni sau de zâne bune, uneori cu accente de umor negru, ca în Albania unde personajul cărţii este invitat la o înmormântare. Cartea lui Lucian nu este un roman modern ci mai degrabă o repunere în scenă a poveştilor copilăriei. Din contactul cu această lume dispărută demult din oraşele noastre, Lucian învaţă. Lumea i se revelează. Padelând zile în şir, are timp să se gândească, dar mai ales contemplă, până ce, chiar şi un insignifiant fir de nisip este în stare să-i vorbească.

Ajuns în acest punct, nu-şi mai doreşte decât să ajungă acasă. Într-o zi, beat de frumuseţe, realizează că toate acestea nu au nici o valoare fără fetele lui, lucru firesc fiindcă, orice călătorie, în loc să te îndepărteze, te apropie şi te împacă cu cel ce eşti. Senzaţia finală este că a găsit, fără să caute ceva. La capătul a şapte luni de încercări, Lucian câştigă un lucru comparabil cu vechimea, o calitate ce nu se poate cumpăra cu bani ci pe care doar timpul o poate produce, o creştere interioară invizibilă, dar pe care toţi o văd, dovadă că în ciuda hainelor arse de soare ce-i dau aspectul unui vagabond, o tânără venită de pe mare „îl recunoaşte”, generând deliciosul episod „good bye, nice guy”.

Lucrurile povestite par uneori incredibile. Efortul, fizic şi mental, este resimţit în puseuri de febră, dureri de rinichi şi câteodată în stări de singurătate. Persoanele mai pragmatice ar putea să se întrebe: s-a meritat oare? Răspunsul? Vă invit să-l găsiți fiecare.

Dorin Chiş

coordonator colecţie