Am plecat dimineața spre Porumbacu, împreună cu Cosmina, Miha, Timo și Mara. După zece kilometri de forestier am parcat mașina la carieră și ne-am continuat drumul pe jos, pe cărarea ce urcă la cabana Negoiu, „trași” de Mara care făcea ture în sus și-n jos, vrând parcă să ne spună din priviri: hai, nu veniți odată?

La cabană era plin de lume. Am făcut un mic popas, cât să ne tragem sufletul, apoi am plecat mai departe pe traseul spre creastă.

Câinele nostru viteaz deschidea drumul, însă la primul podeț s-a oprit neîndrăznind să pășească pe grilajul metalic. Poate nu i-a plăcut hăul ce se vedea dedesubt, sau poate grilajul metalic îi intra printre degete, cert este că peste toate podețele a trebuit s-o cărăm în brațe.

Traseul era destul de animat, fără ca acest lucru să devină totuși deranjant (se vede că lumea a rămas să-și facă concediul în țară).

Am făcut un popas mai lung la baza cascadei, apoi am urcat până în căldarea superioară, la 2000m. Nu ne-am propus să urcăm pe vârf ci am păstrat ritmul pentru o tură de plăcere.

După ce ne-am luat porția de panoramare, ne-am urnit cu greu să facem cale întoarsă. Soarele se lăsa spre orizont și în preajma cabanei se ridicau câteva corturi cu veselia specifică celor ce au lăsat grijile la șosea 😉

Odată cu seara am coborât la drumul forestier pe care am mărșăluit 2-3km până la mașină. Dacă dimineața Mara băga ture înainte și înapoi, acum se limita doar să ne urmeze la mică distanță.

A urmat drumul forestier la lumina farurilor și întoarcerea la Sibiu. Una peste alta a fost o zi faină, cu atât mai mult cu cât n-am mai simțit demult aerul de altitudine.