Portugalia – ziua 2

Cadouri de la Booking.com

2 februarie 2018 Comentarii (0) Calatorii, Portugalia

Portugalia – mănăstirile

Micul dejun oferit de hotel pică bine. După un somn odihnitor ne punem burțile la cale cu mezeluri, dulcegării, suc de portocale și cafea, după care suntem liberi să pornim. Găsim autogara la nici cinci minute de hotel și ne mulțumim să cumpărăm bilete pentru Batalha.

Planul călătoriei prevede pentru azi o incursiune în peșterile din Parcul Natural Serras de Aire e Candeeiros, dar încă de aseară am tăiat această vizită de pe listă. După o zi lungă și plină de noutăți am ajuns la hotel cu o dulce oboseală în oase, am mâncat cele două portocale și ne-am culcat, conștienți că singurul autobuz către parc pleacă prea devreme ca să vrem să-l prindem. Când am făcut planul de călătorie am avut un semn de întrebare legat nu de ora matinală, ci de faptul că ajunși târziu într-un oraș străin nu ne vom mobiliza pentru a găsi stația de autobuz pentru a doua zi dimineața, și așa a și fost. Fără să știm încotro să ne ducem am socotit de prisos să ne trezim devreme, așa că am reconfigurat traseul tăind peșterile și înlocuindu-le cu o incursiune la cele două mănăstiri din vecinătate, Batalha și Alcobaça.

Spuneam că portughezii nu stau bine cu inscripțiile. Pe un monitor sunt indicate peroanele la care trag cursele rapide, dar despre cele locale, nu scrie nimic. Un mustăcios cu un microfon în mână se plimbă printre autobuze și face anunțuri ca la circ, dar nu-l înțelegem, rămânând să găsim autobuzul pe cont propriu, întrebând în stânga și-n dreapta.

În ciuda faptului că gramatical limba portugheză seamănă cel mai mult cu limba română, numeroasele reguli de pronunție îi dau o altă muzicalitate. Grupul de litere „nh” și „lh” se pronunță „ni” și „li”, astfel că Batalha se pronunță Batalia și înseamnă, deloc surprinzător, bătălie. Însemnătatea acestei denumiri ține de istorie, coborând până în anul 1385 când după moartea regelui Fernando, Portugalia a fost revendicată de João, fiul nelegitim al lui Pedro I. În inferioritate, Dom João s-a închinat implorând ajutorul Divin, bătălia s-a dat la Aljubarota, eroul ei a fost conetabilul Nuno Álvares Pereira, iar mănăstirea s-a numit Batalha (așa să-i rămână numele).

Mănăstirea Batalha

Localitatea omonimă pare să-și datoreze existența mănăstirii ale cărei dantelării flamboaiante se zăresc încă din stația de autobuz. În atmosfera răcoroasă a dimineții monumentala clădire ne apare ca un conglomerat de arce, turnuri, donjoane și vitralii, atât de bogate și atât de claie peste grămadă încât privirea fuge dintr-o parte în alta, nerecunoscând forma pe care acestea se sprijină. Ne apropiem ca să schimbăm orizontul, însă detaliile sunt la fel de amețitoare. Ornamentațiile pline de virtuozitate constând din elemente florale sau simboluri creștine îneacă suprafețele, amintindu-ne de India cu minunile sculpturale de la Belur și Halebidu. Cu siguranță există și aici un patern, dar nu-l descifrăm și păstrând senzația de opulență, fugim din nou, de data asta în interior. Depresurizare. Intrați în biserică pe ușa transeptului putem în sfârșit respira căci universul închis între bolțile tavanelor și verticalele pilaștrilor este, în sfârșit, geometric. După exuberanța dusă la paroxism căderea în austeritatea e deconcertantă, dar numai pentru câteva clipe, timpul necesar picioarelor pentru a ne duce în nava principală ce este de-a dreptul grandioasă! Într-un joc bine cumpănit al proporțiilor, lățimea voit mică accentuează înălțimea. N-au trecut decât câteva minute de când ne-am dat jos din autobuz și varietatea senzațiilor ne sufocă. Avem câteva ore la dispoziție pentru a digera două secole de arhitectură, așa că se impune să o luăm metodic. Biserica se poate vizita liber, dar pentru Capela do Fondador (Capela Întemeietorului), Claustro Real (Pasajul Regal) și Capela Imperfeitas (Capela Neterminată) achităm un bilet de intrare comun.

Capela do Fondador cu sarcofagul lui Dom Joao

Începem cu Capela do Fondador la intrarea căreia primim prima ștampilă pe bilet. Situată excentric, în zona intrării principale, capela pătrată este unul din volumele ce deformează exteriorul. La înălțimea ochilor e austeră ca și nava bisericii, exceptând sarcofagul lui João I și al reginei sale, Philippa de Lancaster, din piatră sculptată, cu reprezentările în mărime naturală a adormiților culcați pe capac, dar cu cât se ridică spre cer arcele ce încheie hexagonul boltei sunt tot mai decorate. Nervurile în stea sunt de o simetrie de caleidoscop, în unghiurile cărora înmuguresc alte steluțe. Cu toate că bolta originală s-a prăbușit la cutremurul din 1755, cea de azi este o capodoperă comparabilă cu cea a maestrului Huguet, arhitectul original. Ochiul fotografului înregistrează atent luminozitatea ieșită din comun ce impune o subexpunere cu aproape două trepte, cât și efemerele pete de culoare ce sunt proiectate pe pereții opuși vitraliilor, apoi revine la orizontală, la pământesc, zăbovind asupra raclelor din bolțile perimetrale în care zac copiii cuplului fondator, cei patru infanți denumiți de Cãmoes „generația de aur”: Pedro, Henrique zis Navigatorul ce-mi este cunoscut datorită epopeei maritime, João și Fernando. Detaliile cheamă detalii și risc să mă rătăcesc în genealogia Casei de Avis, așa că mă opresc aici reținând doar că Philippa de Lancaster era englezoaică și că alianța pecetluită de căsătoria cu João I s-a dovedit trainică, Portugalia oferind englezilor portavionul său de nescufundat, Madeira, atât în cel de-al doilea război mondial (deși era neutră) cât și mai recent, în anii `80`, în războiul insulelor Falkland.

Biserica disco

Înapoi în nava bisericii. În timp ce eram dincolo, în Capela do Fondador, soarele iernatic s-a ridicat suficient de sus pentru a trimite prin toate vitraliile de pe fața sudică raze orbitoare ce formează curcubee pe peretele opus. Câțiva vizitatori insensibili la spectacolul cromatic traversează nava colorându-se fulgurant cu imaginea sfinților, apoi pleacă mai departe lăsând lumina să se oprească pe pereți. Interiorul întunecat al bisericilor facilitează deseori spectacole de lumină, dar așa cum fiecare moment e unic, n-am întâlnit nicăieri ceva asemănător.

Claustro Real

Pe o ușiță din stânga naosului trecem în Claustro Real, primind a doua ștampilă pe bilet. Noul spațiu este o curte interioară ce găzduiește o grădină cu tufe de buxus, dar atracția principală o constituie coridoarele perimetrale ce împart volumul în arcade gotice umplute cu panouri sculptate în stil manuelin. Sfânta Sofia, Partenonul sau Taj Mahalul atrag datorită armoniei, pe care o găsim și aici. Frumusețea este întotdeauna simplă sau acolo unde este complexă este așa cum spunea Brâncuși, o „complexitate rezolvată”. Stilul manuelin e caracterizat printr-un fundament gotic-plateresc, cu influențe italiene și flamande ce combină creneluri oblice, pinacluri conice, arce semicirculare și portaluri cu nișe, într-o linie fluidă ce se termină brusc doar pentru a lansa privirea spre următoarea curbă, trecând-o din liană în liană printr-o veritabilă junglă de piatră. Așa cum datul în leagăn e încântător datorită vertijului, urmărirea curbelor sofisticate induce o anumită gimnastică a privirii, creează un ritm interior tradus ca vibrație. Nu travaliul impresionează aici, căci nu degeaba a durat construcția două secole, ci „rezolvarea complexității”. Matematicienii vor găsi în ecuația formelor numărul de aur sau cine știe ce secret al lui Leonardo da Vinci. Treaba lor. Trecătorul nu știe nimic din toate-acestea ci se impregnează de senzații, exclamând la capătul traseului: frumos!

Capela Imperfeitas

Ultima ștampilă o primim la ușa Capelei Neterminate ce ne trece într-un vestibul din care recunosc portalul grandios, decorat minuțios, devenit emblematic pentru Portugalia. Probabil că așa trebuie să arate și poarta Raiului, ca o ramă lucrată prețios la granița dintre întuneric și lumină, căci dincolo de ea, în spațiul circular al capelei regăsim lumina soarelui. Denumirea portugheză este o lecție în sine. „Imperfeitas” înseamnă „imperfect”, dar s-a optat pentru această toponimie nu pentru că lucrarea ar fi avut vreun defect, ci pentru că a rămas neterminată, sugerând astfel că lucrul nu poate înceta până când rezultatul nu e perfect. Tavanul Pantheonului de la Roma are lăsată drept în mijloc o deschizătură rotundă ca un ochi, dar aici întreaga cupolă lipsește. Înclinați spre metaforă am putea fi tentați să credem că locul de veci ales de urmașul la tron al regelui João I, Dom Duarte (singurul ce lipsește din Capela do Fondador), a fost lăsat intenționat așa închipuind cerurile care se deschid, dar realitatea e că regele Manuel i-a tras clapa, mutând meșterii de la Batalha pe șantierul mănăstirii Jerónimos din Lisabona.

Ultima privire se vrea un remember. Într-un tur exterior extins la statuia ecvestră a lui Nuno Álvares Pereira, recapitulăm lecția de arhitectură a lui Alfonso Domingues, Huguet și Mateus Fernandes ce și-au materializat aici viziunile între anii 1388 și 1533, lăsând șantierul moștenire de la unul la altul. Impresionantă această Batalha, străbătând secolele din vremea în care izbânda însemna nu doar lauri, ci și obligație, impresionantă și ca gest, dar și ca realizare!

Uriașa structură din piatră este un frigider natural ce ne-a supt de energia pe care încercăm să o recuperăm cu nate și supe calde într-un local intercalat în zidul defensiv al magazinelor de suveniruri. Următorul obiectiv e Alcobaça, unde vom ajunge tot cu autobuzul, pentru care ne deplasăm din nou în stație. Tabelele orare găsite pe internet se dovedesc a fi bune chiar dacă mașina vine cu o oarecare întârziere și o jumătate de oră mai târziu coborâm într-un orășel cochet, cu case medievale ce înconjoară vechea abație cisterciană.

Alcobaca

Schimbarea de stil e evidentă. Dacă la Batalha simplitatea era rezolvată, la Alcobaça este absolută. Clasică, austeră, fără înflorituri și totuși de o desăvârșită eleganță, Alcobaça aparține lumii vechi. Întâmplător nimerim latura opusă intrării, ceea ce ne obligă să parcurgem pe lângă ziduri un semiperimetru și prima impresie e de imensitate. Fațada are elemente baroce care nu puteau exista în 1153, când Henrique Alfonso, prietenul nostru din Guimarães a fondat-o drept mulțumire a victoriei de la Santarém împotriva maurilor, însă interiorul este gotic, așa cum ne așteptam. După ce secole la rând a fost cea mai bogată mănăstire a Portugaliei, jefuirea ei de către francezi în 1811 și risipirea a ceea ce a mai rămas, în urma desființării ordinelor monastice din 1834, a lăsat-o goală goluță, dar poate că astfel i-a făcut o favoare căci un rege poate fi măreț în mantia lui, dar e cu atât mai mult rege atunci când își păstrează aerul și fără mantie.

Interior

Atingerea pietrei mă readuce în nava bisericii. Lucrurile a căror gabarit îmbracă dimensiunea umană sau care pot fi făcute de o mână de oameni sunt recunoscute la nivel subconștient ca fiind umane, însă atunci când mărimile ies din scală sau când simți că mâinile n-ar fi suficiente ca să creeze acel lucru, te pleci recunoscându-ți nimicnicia. Cu o lungime de peste o sută de metri și o înălțime de 20, nava e copleșitoare, iar pilaștrii ce-i susțin tavanul îmi sugerează măreția baobabilor ce trăiesc în cer, departe de suprafața pământului. Construită din piatră îmbucată cu piatră, cea mai mare biserică a Portugaliei este cu siguranță un proiect ce ar da bătăi de cap multor arhitecți din ziua de azi, dar dincolo de asta ea are un suflet, o poveste fără de care nu ar fi decât piatră seacă și aceasta e povestea lui Pedro și a Donei Inès, Romeo și Julieta Portugaliei.

Sarcofagul donei Ines

Nu e greu de intuit că ingredientele poveștii sunt iubirea, intrigile și politica. Pedro I a fost tatăl lui João I (cel vizitat la Batalha), pretendent la tronul Portugaliei ca fiu al lui Alfonso al IV-lea. Trăind mereu cu amenințarea de a fi atacat de Castilia, Alfonso al IV-lea și-a căsătorit primul născut, infanta Maria, cu regele Alfonso al XI-lea al Castiliei, aranjându-i și lui Pedro partida cu infanta castiliană Constanza de Penafiel. Căsătoriile încrucișate ar fi trebuit să securizeze independența regatului, dar lucrurile au mers pe dos căci Alfonso al Castiliei și-a maltratat public regina, iar Pedro, culmea ironiei, s-a îndrăgostit, chiar la nunta sa de una din domnișoarele de onoare ale Constanzei, Inès de Castro. Dacă pentru tratamentul aplicat fiicei, Alfonso al IV-lea s-a războit patru ani cu Castilia câștigând supranumele „cel viteaz”, cu propriul său fiu a fost mai greu căci în ciuda discreției toată curtea știa de legătura extraconjugală. Întărâtat de faptul că Pedro i-a făcut consilieri pe frații lui Inès și că neglijându-și soția periclita relațiile cu Castilia, Alfonso a expulzat-o pe Inès de la curte. Degeaba. Tinerii au continuat să se vadă în secret și din contră, relația lor a devenit mai puternică. Al treilea copil cu Constanza, Fernando, a fost în sfârșit băiat, dar regina s-a stins la câteva săptămâni de la naștere, oferindu-i lui Pedro libertatea de a locui cu iubita lui la castelul din Coimbra, care i-a dăruit trei fii și cu care s-a căsătorit în taină în orașul Braganca.

La 15 ani de la moartea Constanzei, Alfonso încă mai insista ca Pedro să se căsătorească cu cineva de sânge regal, dar Pedro n-o vroia în dreapta sa decât pe Inès căreia i-a recunoscut public copiii. Copiii cu Inès erau sănătoși, câtă vreme Fernando era bolnăvicios, ba mai mult, castilienii oploșiți la curtea portugheză primeau tot mai multe ranguri din partea prințului moștenitor, astfel că Alfonso era terorizat de gândul că Inès ar putea deveni regină iar copiii ei de spiță galiciană ar putea duce la pierderea regatului. Paharul s-a umplut atunci când Pedro și Inès și-au stabilit reședința la mănăstirea Santa Clara-a-Velha, mănăstire în care și-a trăit ultimii ani mama sa, regina Santa Isabel, care era profund credincioasă și care în timpul vieții a dezavuat relațiile amoroase nelegitime. Împreună cu nobilii portughezi a decis că nu mai există altă soluție decât cea radicală și a trimis trei cavaleri ai Ordinului lui Hristos cu ordinul de-a o decapita.

Cei trei s-au achitat de sarcină în timp ce Pedro era la vânătoare. Prințul nu și-a iertat niciodată tatăl și în următorii doi ani, cât a mai trăit Alfonso, între ei a fost un conflict deschis. Legenda spune că la încoronare Pedro a ordonat deshumarea iubitei, îmbrăcarea ei în haine alese, împodobirea cu bijuterii și încoronarea de către episcopi ca regină a Portugaliei în fața căreia nobilii curții au fost puși să îngenuncheze, apoi că imediat după ce s-a înscăunat noul rege i-a căutat pe cei trei asasini ce fugiseră din Lisabona în regatul vecin. Doi dintre ei au fost prinși și trimiși înapoi într-un schimb de ostatici și Pedro i-a ucis cu mâna lui smulgându-le inimile din piept, iar al treilea, cu toate că a reușit să scape în Franța, a murit un an mai târziu. Atât cât a domnit, Pedro i-a urmărit pe toți cei ce au complotat împotriva iubitei lui, fapt pentru care poporul l-a numit în funcție de păreri, „cel drept” sau „cel crud”. Sarcofagul lui Inès a fost depus în transeptul bisericii Alcobaça, iar la moartea sa a ordonat ca să fie înhumat în partea opusă pentru ca la înviere, când se vor ridica, să se vadă unul pe altul.

În ciuda jafurilor napoleniene și a celor ulterioare, cele două sarcofage au rămas în biserică, parcă pentru a împlini destinul înscris pe amândouă: Até o Fim de Mundo (până la sfârșitul lumii). Bogat ornamentate, cel al lui Inès cu blazoanele casei Castro și cu scene din viața și moartea lui Isus într-o analogie evidentă cu viața sa, iar al lui Pedro cu o rozetă închipuind o roată a norocului și cu scene din propria viață, impresionează mai ales cu sculpturile adormiților înconjurați de îngeri. Locul are magnetismul lui ce ne face să nu ne îndurăm să părăsim transeptul, dar o facem în cele din urmă cu gândul la ora înaintată și la perimetrul larg al mănăstirii.

Sala dos Reis

O ușă situată în zona intrării ne strecoară în Sala dos Reis (Sala Regilor), decorată cu o friză din ajulehos ce descrie fondarea lăcașului și câteva statui pictate ce-i înfățișează pe regii lusitani. Locul arată a muzeu așa că-l tranzităm în viteză spre curtea interioară numită și Claustro Silencio (Claustrul Tăcerii). La fel ca la Batalha, coridorul perimetral cu bolți de piatră și arcade asemenea creează impresie, căci într-o lume construită din mortar, piatra sculptată nu trece neobservată.

Claustro Silencio

Chiar dacă intelectul sesizează lucrurile cu întârziere, subconștientul avertizează că locul e special. În vechea Mosteiro de Santa Maria de Alcobaça întemeiată la confluența râurilor Alcoa și Baça au domnit secole la rând principiile Sfântului Bernard ce propovăduiau evitarea bogăției, a privilegiilor și a ostentației și întoarcerea la munca simplă și la rugăciune, totul într-o liniște absolută. Sub imperiul impresiei ne oprim pe aleile ce se întretaie printre portocali și tufe de cimișir. Se spune că mintea e legată de corp și că oprirea unuia o oprește și pe cealaltă. La fel cum ridicarea privirii din pământ are darul de a te face să vezi în jur, oprirea intelectului aduce în prim plan subconștientul, căruia-i dau cuvântul:

-Spune tu acum!

-N-auzi?

-Nu. E ceva de auzit? Am pierdut ceva?

-N-ai pierdut nimic. E aici de când ai venit și va fi aici pentru totdeauna.

Îmi plac șaradele, dar nu acum. Pentru a-i da de înțeles mă uit ostentativ către ceas…

-Nu sesizezi… tăcerea?

Ascult cu urechile ciulite și parcă încep să înțeleg unde vrea să bată. Ochii văd în jur, dar urechile nu aud. E ca un film cu sonorul la minim, în care imaginile curg mute. Mă mir. Zgomotele orașului ar trebui să escaladeze zidul și să pătrundă în curte, sau măcar pașii vizitatorilor ar trebui să se audă, dar nu se aude nimic. În ciuda faptului că e aproape materială, nu e o liniște grea, ci una serenă. Închid ochii și mă pătrund de fericire, nu de a mea, pe care o cunosc, ci de fericirea locului, o împletire de istovire fizică cu mulțumire sufletească conștientizată într-un moment de pauză. Am mai trăit astfel de stări dealungul vieții și mi-au rămas întipărite în memorie, atât de vii încât parcă au fost ieri. Îmi amintesc mai ales de o dupăamiază însorită de iarnă când priveam de la balconul cabanei. În față erau o grămadă de copii gălăgioși, dar nu percepeam nici-un sunet ci doar zăpada înghețată a cărei cristale sclipeau. A fost, la fel, un moment de fericire intensă, neconștientizată atunci. Mi-am adus aminte de ea la ani distanță, citind despre samadhi și mi-am închipuit că asta trebuia să fi fost, un moment de samadhi. E imposibil să decrii în cuvinte inexprimabilul. Pentru cei ce n-au înăuntru lor acele lucruri, cuvintele sunt goale, dar dacă sămânța există, ele te pot face atent. Să fie curtea asta impregnată cu mii de momente de samadhi? Să fie acest spațiu rectangular o expoziție de samadhiuri? Știu, i-am dat de lucru minții care acum pune din nou stăpânire pe mine îndemnându-mă să mă mișc, să văd ce a mai rămas de văzut. „Mai lasă-mă un moment”, îi spun și chiar dacă ea mi se împotrivește, pot să o ignor o clipă, suficientă pentru a resesiza liniștea claustrului, după care mă predau: „du-mă unde vrei”.

Refectoriul

Luăm la rând Refectoriul, Sala Capiculară, Bucătăria. Toate sunt impresionante, dar mai ales Bucătăria. Au bucătăriile ceva specific care ne atrag. Într-o carte de umor am citit că nu haina-l face pe om, ci croitorul, fiindcă croitorul face haina și cumva, în aceeași logică, dacă suntem ceea ce mâncăm înseamnă că suntem făcuți în bucătărie. N-are importanță. M-au fascinat atât bucătăria palatului Topkapî din Istanbul, cât și bucătărioarele afumate ale mănăstirii Santa Catalina din Arequipa, dar parcă niciuna atât ca cea de azi. Înaltă de 18 metri, pare croită pentru giganți. Și totuși, nu înălțimea e cea mai inedită, ci hornul, uriașa hotă ce coboară din tavan până în mijlocul încăperii sub forma unei prisme trapezoidale. Se spune că sub ea era loc suficient pentru a frige șapte boi. Am curiozitatea de a lua locul boului și sunt copleșit de senzația de vertij pe care mi-o dă luminița de la capătul tunelului, cu liniile de fugă ce converg la ea într-o perspectivă forțată. Alături e masa cu blatul impresionant de vreo trei metri pătrați, dintr-o singură lespede de piatră groasă de 30 de centimetri. Cu adevărat titanică această masă demnă de proporțiile încăperii, dar nu e singura: dealungul pereților sunt vane, tot de piatră, cu cuve adânci în care se spălau ingredientele cu apa provenită din bazinul săpat în capătul dinspre exterior al bucătăriei, bazin prin care era deviat cursul râului Alcoa.

Bucătăria

Perimetrul vizitabil nu acoperă decât un sfert din suprafața mănăstirii. Prezentându-se azi doar ca o carcasă goală, Alcobaça reușește totuși să impresioneze, dar ce-o fi fost aici în secolele trecute, când era crema unei Portugalii ce la rândul ei aducea acasă tot ce găsea mai valoros în întreaga lume? Panteon regal și locul unui așa zis „scriptorium”, a posedat la vremea ei cea mai mare colecție de codice a țării. Ce a mai rămas după jafuri a fost mutat la desfințarea ordinelor monastice în muzee, cum e și prima tentativă de istorie completă a Lusitaniei aparținând școlii istoriografice afiliate mănăstirii.

La etaj

Cele două obiective ale zilei au fost un adevărat tur de forță la capătul căruia revenim în Leiria chinuiți de o foame de lup. În zona autogării, înțesată de magazine, nu găsim niciun restaurant, dar un panou de reclamă scos pe trotuar ne îndrumă pe o stradă lăturalnică, spre o tavernă afumată. Nu e încă ora la care Portugalia își începe viața de noapte și ne temem că s-ar putea să nu fim serviți, însă suntem primiți și instalați la o masă. Recunosc că am citit repede meniul în căutarea francesinhei, dar nu aveau și-atunci ne-am orientat, Cosmina pentru ceva numit Pica -paú, iar eu spre Pimentos padron cu batata frita. Cu foamea amenințând să ne sfâșie am așteptat ca pe ghimpi sosirea bucatelor. Din bucătărie se auzeau continuu sunete de oale și tigăi, semn că se muncea, iar pereții se animau de luminile tremurătoare ale unui foc deschis dinspre care veneau mirosuri îmbătătoare de mâncare prăjită. Prima dată a apărut farfuria cu pimentos, niște ardei mici făcuți la gril, bine sărați și condimentați, apoi au venit și cartofii și pica -paú, o mâncare cu carne de vită. Portughezii spun pica-pica ardeilor iuți și primul gând a fost că mâncarea va fi de nemâncat, dar n-a fost de două ori pica ci amestecat cu paú, exact ca și în bancul în care terminându-se ghe-ghe, s-a înlocuit cu mu-mu.

Pimentos padron

Alte imagini:

  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA
  • OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Mai departe:

Portugalia 4

Lasă un răspuns