Skiathos

24 noiembrie 2020 Comentarii (1) Jurnale

O săptămînă în Egeea

Cu toate că, treptat, nopțile au devenit mai reci, atmosfera este plăcută. La fel ca pe alte bărci, stăm în cockpit la un pahar de vorbă. În dreapta noastră, un echipaj spaniol e la cina festivă. Yachtul lor e mult mai mare și cockpitul generos are în centru o masă în toată regula. Fetele sunt în rochii de seară, pe masă sunt lumânări, se bea vin. Pasarela ridicată jumătate de metru deasupra cheului sugerează o petrecere închisă.

Ne luăm bagajele de la Maria și ne îmbarcăm din nou pe Teranga. De data asta skipperul este Armand iar mușii suntem noi trei (eu, Mike și Cipri) plus Adi, un prieten de-al skipperului.


Petrecem și noi cu câte o cutie de Mythos. Skipperul ne informează că în timp ce băteam insula, echipajele au dezbătut pe marginea rutei spre Salonic. S-a convenit să navigăm în flotilă. Duminică vom da ocol insulei Skiathos și vom înnopta în Skopelos. La începutul săptămânii va fi din nou furtună în Egeea, așa că luni ne vom îndrepta spre Achileo, un port din fundul unui golf adânc înspre insula Evia, iar marți vom explora golful Volos unde furtuna nu va avea putere. Miercuri este ziua prevăzută pentru traversarea Egeei spre Halkidiki cu înnoptare în Porto Kufous, joi vom trece în Nea Moudania și vineri vom preda yachtul în Salonic.
În timp ce Armand ne explică toate astea, pe yachtul spaniolilor o rochie neagră face echilibristică pe pasarela ridicată. Cu telefonul în mână, fata vrea să filmeze sau să fotografieze, dar poate mișcările yachtului, poate vinul consumat sau poate puțin din fiecare face ca telefonul să plonjeze în apă cu tot cu proprietară. Scena e prea savuroasă pentru a nu întrerupe ședința tehnică. Adi sare să o ajute să se cațere pe cheu și odată ajunsă în cockpit își scoate cu greu rochia mulată, oferind un spectacol topless. Din păcate neșansa o împiedică să se orienteze în direcția noastră așa că Armand cere detalii prin telefon de la Bogdan care e pe Amorgos, în celălalt bord al spaniolilor.
Cu asta seara se încheie într-o atmosferă destinsă. Prevăd că ne vom simți bine în următoarea săptămână.

*

Dimineața ne pregătim să ridicăm ancora. În timp ce celelalte echipaje abia se dezmorțesc, Teranga e gata demult să ia largul, dar așteptăm sosirea lui Constantin ca să ne luăm rămas bun. Nu e sigur că vineri ne va aștepta în Salonic, așa că ne despărțim din nou pe cheul unui port, cine știe până când.
La ora zece Mike trece la ancoră, eu cu Cipri molez parâmele de acostare și cu Armand la comandă dăm să ieșim din golf taman când vine feribotul. Îi facem loc să manevreze și ne continuăm marșul spre partea vestică a insulei. Ziua e cum nu se poate mai senină, cu mare albastră și soare orbitor, dar fără vânt. Navigăm la motor până în dreptul plajei Koukounaries unde lăsăm ancora pentru baie.

La baie


Final de sezon: plaja e pustie. De la un beach bar se aude muzică, dar nu e urmă de client. Față de plajele sălbatice din nord, vestita Koukounaries cu nisipul ei auriu mă lasă rece. Până ne trece cheful de scaldă apar și Peter Pan și Nefeli.
Plecăm mai departe și rotindu-ne după insulă prindem un pic de vânt. În dreptul reliefului aspru de la Kastro ne vine cheful de sailing. Echipajul sare la parâme, vinciurile răpăie, triunghiurile albe ale velelor se măresc deasupra noastră și Teranga se apleacă ușor și începe să alerge pe valuri
-Iiiiii-haaaaa!

Ridicăm velele!


Strigătul de satisfacție lățește zâmbete pe fețele tuturor. Oprim motorul și ne bucurăm de senzația de liniște. Firește, vântul de bulină ne obligă să navigăm aiurea, dar avem toată ziua în față pentru a ajunge în Skopelos așa că ne permitem divagația. Facem volte. E minunată senzația de „pierde vară”. Am lăsat total hățurile și fără un scop imediat nu ne rămâne decăt să trăim bucuria de a călări vântul, asemeni păsărilor ce se înalță în curenții de aer ascendenți.

Ne apropiem de Skopelos


Seară în Skopelos. Senzație de deja-vu cu yachtul amarat în marină. Sosesc spaniolii de aseară, total debusolați.
-Do you need help?
-Yes, please!
Le prindem parâmele și-i legăm la babale în contul showului de ieri. Flotila noastră nu e nicăieri: i-a ajuns întunericul și au ancorat în Panormos.

Seara la tavernă



*

Începem ziua la magazinul alimentar unde suntem primii clienți. Cerul albastru și soarele plin prevestesc o nouă zi frumoasă. Molăm parâmele și ne desprindem de cheu cu destinația Achileos.

The big blue


Cipri preia timona și ne strecoară pe sub Alonnisos spre partea estică a insulei. Senzație de calm desăvârșit. Mă duc să mă instalez în scaunul balconului prova. Albastrul adânc al Egeei este vârstat ici-colo de calcarul alb al insulelor, peisaj bicolor aidoma drapelului Greciei. O vreme apa e netedă, apoi se încrețește din două direcții, formând pătrățele. Soarele pe care-l avem drept în prova se reflectă în mare în patru puncte orbitoare ce dansează hipnotic. Lumea a dispărut, Coronavirusul a dispărut. Teranga se leagănă ca un alint și torsul egal al motorului e o mantra ce intră direct în sânge. Senzație de toropeală. Marele albastru are efect psihedelic din care mă smulg părăsind balconul prova în favoarea timonei.

Din nou la baie

Spre prânz skipperul oprește mașina și deschide balconul pupa pentru baie. Amatorii de scaldă se înșiră ca mărgelele pe parâma lăsată în apă, căci în ciuda senzației de calm, Teranga are derivă. Urmează prânzul luat pe măsuța din cockpit, apoi se ridică vântul și în entuziasmul general dăm drumul velelor. Sailing. Tracțiunea silențioasă a velei e o altă magie. Strângem vântul cât mai mult pentru a intra în canalul dintre insula Evia și continent. Soarele e tot mai galben, sau poate e doar o senzație dată de malul abrupt și argilos pe sub care trecem la distanța minimă pe care ne-o permite pescajul.

Achileo e la mama naibii, la capătul extrem al unui golf semănând a fiord norvegian. Lumina pălește a înserare și umbrele munților coboară pe apă. Avem vântul și valul de pupa, deci surf: o altă beție! Lălăim. Din ungherele neșterse de praf ale memoriei scoatem la lumină versuri deșucheate de pe vremea când băteam munții. Cu Armand și Adi ne-am întâlnit cu siguranță prin Bucegi și Piatra Craiului căci avem repertoriu comun. Largul mării ne permite să petrecem îndrăcit, apoi cortina întunericului cade exact când avem baliza de intrare în port în travers.

Înserare în gura golfului Volos


Mike lasă ancora și Armand vine la acostare între un yacht și o mică barcă pescărească al cărei proprietar vociferează vehement. Ce-au ăștia nene? Observăm târziu mooringurile așa că ieșim ca să ne recuperăm ancora și ne alegem alt loc de acostare, ca să doarmă pescarul liniștit.
Încheiem ziua cu o cină servită la terasa portului, în compania echipajelor de pe Amorgos și Peter Pan sosite înaintea noastră. La noapte va trece peste noi aripa furtunii. Urmărim animațiile de pe Windy ale căror culori periculoase se canalizează în largul Egeei și ne ducem la culcare liniștiți de protecția fiordului.

*

De pe cușeta din salon aud cum plouă. E ora 3. Urc în cockpit și de sub protecția bimini topului privesc la lumina felinarelor picăturile dese și mari se sparg pe asfalt în jerbe luminoase.

*

Dimineață răcoroasă. Ies pentru o tură matinală pe țărm. Cheul din beton al marinei se termină cu un dig, dincolo de care începe plaja de nisip. Câțiva pescari sunt deja prezenți în peisaj. Nici urmă de vânt: am făcut bine că am fugit din calea furtunii.


Ca în fiecare zi luăm micul dejun în cockpit, apoi suntem gata să o luăm din loc. Azi furtuna își va face de cap în Egeea, așa că vom naviga în golful Volos. Armand are yachtul lui de 9m pe care și-a petrecut vara și, mare amator de liniște și singurătate, pentru diseară a pus ochii pe Kotes, o așezare-port minusculă ce promite să fie deosebită.
Ne desprindem de cheu și ieșim la motor. Cu cât înaintăm prin fiord, vântul pe care-l avem dinapoia traversului se întărește.
-Ridicăm velele?
-Hai în vânt!
Îmi place maxim Armand., matinal și oricând gata pentru sailing. Vinciul răpăie scurt și Teranga simte imediat tracțiunea focului, dar randa ne face probleme. Veselindu-ne cu cântece, aseară n-am prea fost atenți când am rulat randa și o cută urâtă o împiedică acum să iasă. Sunt la timonă atent la ordinele echipajului ce se chinuie să scoată vela și în final reușim.
Vântul s-a întețit binișor. Facem volta și cu noua direcție picăm pe gura de intrare în golful Volos. Îl las pe Cipri la timonă.
-Când vine rafala și yachtul se apleacă, reduci presiunea pe vele venind în vânt, adică rotind prova spre direcția din care bate vântul.
E simplu, dar la primul ciocan Cipri reacționează lent și Teranga se culcă obligându-ne să ne ținem bine.
-Rotește, ia stânga!
Cipri se execută cu atâta râvnă încât trece prin vânt și-l scapă în cealaltă parte. Desigur, nu e nicio catastrofă, dar pentru timonierul care se vede culcat pe val oricum învârte timona, e debusolant. Încearcă cu disperare să o ia înapoi, dar fără viteză yachtul nu urcă în vânt așa că până la urmă facem un rondou pentru a relua cursul.
-Bravo Cipri! Ne-ai spălat velele…
Știu cum e când lucrurile se petrec atât de repede încât nu înțelegi nimic. Reechilibrat, yachtul își urmează cursul, dar Cipri reține că manevra în vânt n-a fost bună și la următoarea rafală, instinctiv o ia invers. Teranga ia viteză și se înclină din ce în ce mai mult. Mâinile se încleștează din nou pe ce apucă. Pare că ne vom răsturna, dar nu, yachtul merge înainte bandat.
-Ești cam curajos, comentează laconic skipperul.
Cipri recunoaște că sailingul e diferit de mersul la motor și-i predă timona lui Mike.


Kotes este un buzunar bine dosit al golfului Volos, un bazin portuar situat cumva în centrul unei spirale. O culme muntoasă se învârte în jurul Kotesului ca un cârcel și noi trebuie să urmăm volutele uscatului. Intrarea în acest pasaj se face printr-un canal destul de strâmt dintre o insulă și continent. Golful Volos este imens și pe suprafața lui ca o mare interioară vântul are loc să formeze valuri ce vin aproape în axul canalului, deci senzație plăcută de navigație sportivă cu vânt constant de 28 de noduri și berbeci de spumă pe coama fiecărui val. Plăcere pură. Ca-ntr-un sistem de vase comunicante, clocotul interior se ridică la nivelul ambientului și echipajul simte efluviul de energie preluat direct din aer. Prana.

Skipperul


Am asistat întâmplător la o discuție dintre Armand și Constantin, în care Armand își manifestase disponibilitatea de a ieși în furtună. Skipperul vroia să experimenteze, să trăiască o furtună pentru experiența în sine și desigur, pentru a avea un reper valoric. Atunci când pleci într-o traversadă a unei mări sau a unui ocean nu te poți sustrage unor asemeni experiențe fiindcă pur și simplu n-ai unde să fugi, însă skipperii formați în insulele însorite ale Greciei n-au parte de așa ceva, în primul rând datorită faptului că contractele de charter interzic ieșirea din port pe vânturi mai mari de 25 de noduri și apoi din cauze subiective: înafara vânătorilor de furtuni nimeni nu e nebun să se bage voit în bucluc și porturile din insule stau mereu la îndemână asigurând retragerea la timp.

Acostăm în Kottes


La capătul insulei cotește și uscatul. Intrăm în buzunarul marelui golf, la adăpost de valuri și vânt. Strângem velele și ne deplasăm mai departe doar cu motor. Adăpostit pe toate cele 360 de grade atât pe apă cât și în aer, locul pare tărâmul de poveste al tinereții fără bătrânețe și-al vieții fără de moarte. Intrăm maiestuoși pe ultima linie dreaptă spre Kotes și zărim cheul la care mai sunt amarate două yachturi. O persoană se ridică de la mesele tavernei și vine să ne asiste la acostare. Povara anilor pe care-i duce în spate l-au cam gârbovit așa că mai tai de la „tinerețe fără bătrânețe” și mai pun la „viață fără de moarte”. Lăsăm ancora pe fundul nisipos și ne legăm la babale, dar ancora nu prinde. Ieșim din nou. Fundul e nisipos și totuși, când dau să întind lanțul o simt cum derapează. Cumva, cumva suntem ancorați, dar ne bazăm mai mult pe protecția naturală a locului și pe faptul că vom sta doar câteva ore.


Ne e foame. Moșul cu baba lui țin taverna de la capătul pământului, căci se poate spune și așa devreme ce șoseaua ce duce la Volos spiralează tot melcul muntos, dublând cel puțin distanța în linie dreaptă. Nu mai mult de zece case stau pitite printre măslini și nici la alea nu prea e mișcare. Descindem la tavernă și ni se aduce meniul. Între peștii pe care-i vedem sărind din apă la doi metri de noi și cei din meniu, diferența e de 50 de euro/kilogram. Comandăm pe săturate, apoi chiar ne săturăm. De pe unul din yachturi arborând pavilionul Austriei, un cuplu în vârstă coboară să facă baie.
Mai avem două ore de lumină. Nu mi-am mai folosit picioarele demult și mi se face poftă să urc într-o șa din care s-ar putea să văd dincolo, spre insula Evia. Încerc să-mi găsesc un tovarăș pentru această incursiune și mi se alătură Adi. Pornim la pas pe șoseaua asfaltată impecabil. Flecărim. Din când în când, singurătatea e tulburată de câteo mașină în mare viteză pe care o zărim de departe căci șoseaua dă ocol largului golf pe curbă de nivel, tăind versanții tapetați cu măslini. Deși părea aproape, ne ia mai bine de o oră să ajungem în șa. Așa cum am anticipat, dincolo de culme e fiordul în care am navigat cu o zi în urmă și, uriașă, insula Evia.


Ne facem câteva fotografii în lumina apusului și ne întoarcem. La fel ca și la dus, Adi îmi povestește peripețiile lui din cele 50 de țări prin care a hoinărit. Privite retrospectiv sunt amuzante, dar e clar că am mai găsit un om care știe să se bage singur în belele. Pământean până în vârful unghiilor, l-a însoțit pe Armand pe mare doar așa, ca să spună că a făcut-o și pe asta, dar nu l-a prins și nu m-ar mira dacă în cușeta lui de la pupa pe care cu umor o compară cu experiența unui RMN, n-ar trage linii pe perete socotindu-și AMR-ul.
Ajungem înapoi pe întuneric. La noapte, la ora 12, vom ridica ancora pentru a traversa Egeea spre nord. Echipajul s-a culcat, taverna e cufundată în beznă și nici pe celelalte yachturi nu e vreo mișcare. Nu mi-e somn așa că îmi aduc sacul de dormit în cockpit pentru a mai rămâne conectat la țârâitul greierilor și a mai simți în nări aromele pământului.

*

La miezul nopții Armand iese în cockpit însoțit de echipaj. Greierii au amuțit și în puterea nopții huruitul vinciului ancorei pare un sacrilegiu. Până în zori vom face două carturi și cum sorții mă distribuie în al doilea, îmi iau sacul de dormit și cobor sub punte.

*

O mână mă scutură de umăr: e Mike.
-Kirulețule, ești de cart!
Mi se pare că au trecut doar două minute de când am adormit. Cu ochii cârpiți de somn urc în cockpit. Navigăm cu motor pe o mare calmă, având cuplat pilotul automat. Nu sunt probleme de raportat. Adi și Mike coboară la somn, Armand își aduce sacul de dormit și se culcă în cockpit, iar eu cu Cipri rămânem de cart.
Îmi plac carturile de noapte căci fără ele aș pierde o frumoasă parte a existenței. Pentru omul de la uscat noaptea trece neobservată. Pentru cei mai mulți se consumă în timp ce ei dorm, iar cei ce lucrează o fac în imensa majoritate în încăperi sau în habitaclurile unor mașini, adică „la adăpost” de frumusețea ei. Față de toți aceștia, cel ce-și face cartul în cockpitul unei ambarcații este avantajat, în primul rând pentru că are cerul înstelat deasupra capului și apoi pentru că misiunea lui este doar să observe, să fie prezent, astfel că nu e de mirare că „pământenii” nu cunosc constelațiile în timp ce navigatorilor le sunt apropiate și adeseori îi călăuzesc. Sunt „pământean”, deci ageamiu în ale mării, dar sunt recunoscător că asemeni lui Alexandru cel Mare pot spune: „îți mulțumesc mărite zeu al cerului și al pământului că am putut vedea ca nimeni înaintea mea splendorile munților, ale apelor și ale tenebrelor”, „ca nimeni înaintea mea” fiind, desigur, o chestie de subiectivism.
Spuneam că rolul omului de cart este să fie prezent, adică veghea, așa că mă scutur de fantasme și revin la orizontul Terangăi. Pornesc Navionicsul pe luminozitatea minimă și încerc să mă familiarizez cu locul în care ne aflăm. Identific luminile de la țărm, identific sclipirile unei balize de mică adâncime, dar mai am în jur câteva pe care le țin sub observație neștiind ce sunt. Dacă pe timpul zilei ne batem pentru timonă, acum îi suntem recunoscători lui Georgică pentru lejeritatea de a ține cursul din butoane.
-Avem un vapor în tribord, glăsuiește Cipri.
Nu mă lovesc cu palma peste frunte, dar o fac la modul imaginar, căci luminile nedetectate pe Navionics sunt cu certitudine ale unui vapor.
Mă entuziasmează Cipri. Pentru cineva care nu a mai fost în viața lui pe mare este foarte bine integrat la bord. Trec cu vederea micile bâlbe, inerente, dar nu pot să nu remarc că s-a „prins” destul de repede care e rostul lucrurilor, cum funcționează și cam la ce trebuie să te aștepți din partea lor.
Am trecut de ultimul way point înainte de Skiathos, așa că schimb cursul spre nord și angajez yachtul în strâmtoarea dintre insulă și continent. În babord identific luminile micuțului port Katigiorgis ce deservește insula cu curse taxi water, îl depășesc și schimb cursul din nou pentru a ieși la mare largă.

Se crapă de ziuă


Se crapă de ziuă și Mike a urcat în cockpit. O flotă de pescadoare iese în larg odată cu noi, împresurându-ne. Orizontul se colorează discret și cerul devine lăptos, doar insula rămâne neagră în urmă. Câteva raze scapă pe cer de sub orizont colorând norii în nuanțe saturate, apoi se ivește un punct incandescent ce marchează estul. Aburii somnului dispar: a început o nouă zi. E momentul să stingem luminile de navigație…

*

La ora 7 tot echipajul e în cockpit. Luăm micul dejun pe măsuța rabatabilă, după care ne vine cheful să navigăm cu vele. În urma furtunii marea tresaltă de hulă și vântul ne vine fix din pupa, dar tot e mai bine decât cu motor așa că sărim pe parâme și scoatem velele în foarfecă. Vântul n-ar fi vânt dacă ar bate constant și din aceeași direcție și ca să evităm ampanările ne facem de lucru cu o parâmă improvizând un preventor. O vreme navigăm astfel, dar nu e cine știe ce și pentru a câștiga viteză, chiar dacă nu și timp, schimbăm cursul ca vântul să ne vină dinapoia traversului și ne îndreptăm spre destinație în volte.


Insula Skiathos se vede în pupa, în tribord avem Athosul dinaintea traversului, în prova se ghicește uscatul și în babord avem Olimpul. Egeea de nord pare un lighean în care ne jucăm. Preiau timona într-o încercare de a-mi găsi de lucru. Caut să strâng vântul cât mai mult pentru a ne abate minim de la drumul nostru și observ că ușor el se rotește până când ajung să țin ruta cu vânt dinapoia traversului. La vânt de 16-20 de noduri nu e chiar i-haaaaa!, dar e totuși plăcut și pe la prânz îi cedez timona lui Cipri și mă lungesc comod pe una din banchetele cockpitului.


Apar câteva vapoare la orizont. Lumina orbitoare a amiezei îmbie la letargie și mai rău, hula pe care o încălecăm oblic combină ruliul cu tangajul, ceea ce îmi ridică stomacul în gât. Mai avem vreo trei ore până la Porto Koufos, destinația noastră, și faleza de calcar în care se deschide intrarea se vede deja cu claritate. Știu de pe Navionics că în spatele intrării strâmte, ca un canion, se deschide un golf larg, ca un lac. Locul, deosebit, a fost pe vremuri o bază de submarine.

Intrarea în Porto Kufous


Cade vântul. Velele blege nu ne mai ajută și suntem obligați să pornim motorul. Mike preia timona și în jurul orei 16 ne strecoară prin canion. Frumusețea naturală a bazinului portuar, protecția perfectă, dar și poziția lui din vârful trambulinei Sitoniei face ca locul să fie căutat. Peter Pan a ajuns înaintea noastră și a mai prins loc la ponton, oferindu-ne bordul lui pentru acostare.


Senzația de greață dispare de cum ajung la umbra unui copac. Ne e foame și năvălim la bucate pe terasa unei taverne. Odată cu înserarea fac pe uscat turul bazinului portuar. Un lac cu apă dulce furnizează cohorte de țânțari însetați așa că cedez locul meu din cockpit și mă retrag la somn.

*

Mă trezesc odihnit, cu poftă de viață, și ies pentru o plimbare pe mal. Aseară am explorat golful așa că de data asta atac versantul. Un drum de pământ mă conduce printre măslini spre o gospodărie izolată, înnecată în verdeață. Cu mult înainte de a ajunge la căsuța modernă, peisajul se împestrițează cu diverse obiecte eteroclite aruncate neglijent, gunoaie și acareturi ca la noi la țară. Grecii ăștia! Trăiesc într-un paradis natural de care nu par să fie conștienți, pe care-l spurcă cu nonșalanță. Îi dau zor pe drumul ce continuă prin livadă și mă scoate într-o șa dincolo de care văd un nou golf dormitând în liniștea serenă a dimineții.
Soarele se ridică cu repeziciune și razele lui încălzesc aerul. Noaptea e destul de rece, dar zilele sunt încă de vară. Când ajung la yacht găsesc echipajul pregătit de manevră. Skipperul e om de apă, nu de uscat, așa că molăm parâmele ce ne țineau lângă Peter Pan și ieșim la mare largă prin strunga tăiată în calcar.


Calm plat. Cu arborada necolorată de vele, Teranga arată ca un zombi ce se târăște la motor. Soare orbitor și albastru marin. Suntem bărboși, suntem la bustul gol. Pe marea de ciment nimeni nu are chef să volănească, așa că trecem din nou pe pilot automat. Penislulele lungi ale tridentului Halkidiki asigură o bună protecție celor două golfuri adânci, ceea ce mă duce cu gândul la o tură cu caiacele în jurul Sitoniei. Zac la plajă lângă Mike, pe puntea prova. Viață tihnită. Uite, asta ar trebui să ne prescrie doctorul de câteva ori pe an, dar adesea suntem prea băgați în priză pentru a ne putea opri.

Leneveală


Mă ridic în capul oaselor ca să văd mai bine insula din largul Neos Marmarisului, semănând cu o broască țestoasă adormită între ape. Am pielea încinsă și mă gândesc că ar merge o baie când motorul se oprește și se dă liber la scaldă: gând la gând cu bucurie! Cât timp ne desfătăm în răcoarea albastră, se ridică vântul, nu tare, dar destul cât să scoatem velele.


Prânzim în cockpit. Încet, fără grabă, ajungem în capătul golfului. Malurile se strâng ca un laț în jurul nostru, dar știm că există scăpare prin canalul Potidea ce taie brațul Kasandra pe la bază. Strângem velele și ne angajăm la motor în șenal. De la nivelul punții avem impresia că mărul catargului zgârie tablierul podului ce asigură continuitatea uscatului. Canalul are ceva mai mult de un kilometru, pe care-l parcurgem în câteva minute.

Canalul Potidea


Nea Moudanis, ținta noastră de azi, e primul port de pe coastă în direcția Salonic. Încă de departe zărim biserica imensă, aidoma unui far călăuzitor. Ocolim digul de larg din bolovani ciclopici, ne angajăm în pasa de intrare și iată-ne ajunși. Primul ponton e sfărâmat. Găsim loc la al treilea. Echipajul este rodat așa că parâmele sunt legate cu profesionalism la tacheți și Teranga intră la repaus.

Prima impresie e cea de mizerie. Mizerie cruntă. Scândurile smulse ale pontonului lasă să se vadă dedesubt o mulțime de peturi și de doze de aluminiu, iar la cheul din beton zace epava ruginită a unei nave de peste ocean. Veniți din paradisul insulelor, noua imagine ne dă palme. Trecerea de la atmosfera medievală a micilor sate pescărești la cea modernă a orașelor industriale e deprimantă. Ne răcorim cu o bere servită la o masă de pe cheu și ne învârtim pe străzi ca niște găini bete în căutarea uleiului de măsline extravirgin.

*

Dimineața în port


Ca și cum ar vrea să sugereze sfârșitul, e prima dimineață închisă, cu cer mohorât. Dintr-o dată vara pare departe. Ieșim din port în spatele lui Peter Pan, dar odată ajunși în larg adoptăm un alt plan. În timp ce Peter Plan strânge vântul cât poate de mult și ajutându-se de motor face cabotaj, noi oprim motorul și purtați de vânt luăm largul. Senzație i-haaaa! În fond, de ce ne-am grăbi să încheiem? Vântul ne asigură 5-6 noduri, de ce nu ne-am juca? E drept că avem în prova Olimpul, nu Salonicul, dar avem aripi!
Armand are yachtul lui, pe puntea căruia și-a petrecut întreaga vară. Trag cu ochiul și îl admir cum ține sub control direcția cu minimum de efort. Așezat pe două perne suprapuse pentru a vedea pe deasupra roofului, cu mâinile sprijinite pe arcul timonei, o mișcă ușor, stânga-dreapta doar atât cât e necesar, în antiteză cu mine, spre exemplu, care flămând de mare stau la timonă în picioare, făcând exces de mișcări din plăcerea pură de a „volăni”. Atitudinea skipperului poate părea „bătrânească”, dar e una corectă, de anduranță, fără excese, fără pierderi inutile de energie și care nici nu obosește vasul.


Luăm volta și ne îndreptăm spre coastă. Dacă ești treaz, în sensul că observi, participi la mersul yachtului și nu ești doar un pasager cu ochii pe ceas, faci corp comun cu nava, îi simți tensiunile și îi anticipezi gemetele și mișcările. O navă e moartă doar scoasă pe uscat, căci pe apă se mișcă continuu, freamătă. În ritualul parastasului vine momentul ridicării ofrandelor de pe masă sau cu tot cu masă și a legănării lor, simbolizând viața ca mișcare și similar, bărcile au viață, au preferințe, suferă sau se bucură și cel mai bine simți asta la timonă, sau și mai bine la eche. În cockpit ești ca un prunc în brațele mamei, dar la eche e ca și cum ai mai avea încă cordonul ombilical, o legătură directă prin care circulă energiile.
-Pot să stau la timonă?
-Poftim!
Ce spuneam! De cum pun mâna pe timonă mă umplu de energie. Mersul cu motor nu e nici pe departe atât de plăcut fiindcă energia te ocolește, se disipă în apă, pe când forțele captate în plasa velelor curg prin materiale și e suficient să le atingi pentru a intra în circuit.
Vântul are tendința de a se roti, ceea ce înseamnă că s-ar putea să scăpăm de volte. Urmăresc pe Navionics raza direcției ce pare să scape la limită de capul … , dar o întinsură ne obligă să o ocolim mai prin larg. Echipajul ia prânzul în cockpit, apoi urmează Cipri la timonă.
Peter Pan s-a dus. Triunghiul velelor lui s-a mai văzut o vreme mic la orizont, apoi a dispărut. Apar geamandurile ce marchează culoarul de demarcație al navelor ce vin și pleacă din port, iar pe faleza de pământ a capului se înalță un far. Vântul a picat, velele sunt strânse și la ora 16 intrăm în largul golf al Salonicului doar pe motor.
Gata. Voiajul ia sfârșit. Orașul se vede drept în față. într-o oră cel mult vom redeveni tereștri. Suntem încă pe apă, dar deja tânjesc după zilele ce s-au dus, după insulele liniștite în care domnește spiritul unei vacanțe eterne, după legănatul valului, după senzația de tracțiune a velei…
-S-a ridicat vântul, nu scoatem velele?


E glasul lui Mike, de la timonă. Avem un frumos vânt de travers de 20 de noduri de care ar fi păcat să nu profităm, așa că electrizați de perspectiva unui ultim sprint sărim pe parâme. În entuziasmul general triunghiurile albe se desfășoară deasupra capetelor noastre și Teranga cu pieptul umflat pornește în galop. I-haaaaa! Tăiem motorul. Senzație de nedescris. Mă simt ca și Moitessier care la capătul unei circumterra, în loc să acosteze a ricoșat și a pornit în a doua. Chiar, ce-ar fi să facem un rondou și să ne ducem înapoi în insule? N-ar fi nimic, mă liniștește imediat conștiința, du-te acasă, fă focul în șemineu și hai înapoi la primăvară. Ok, așa mai merge, cu mine se poate discuta. Accept, concentrându-mă pe prezent, așa că revin în cockpitul bandat al Terangăi. Ce cadou frumos!
-Ce fac ăia în față?


Toate privirile se îndreaptă spre prova unde un zodiac încărcat cu balize gonflabile viu colorate ne taie calea. Instinctiv căută de unde vine și abia atunci observăm că în babord marea e plină de fluturi ce stau pe apă. E sămbătă și în golf se desfășoară o regată de veliere din clasa Optimist. Sunt cu sutele, ca o armată medievală atacând pedestru. Un yacht ancorat în tribordul nostru pare să fie punct de arbitraj așa că corectăm cursul ca să trecem pe după el. Ce priveliște frumoasă! Ce frumoasă șansă pentru tineri, de a deveni veliști!
Armand vorbește cu Sabina care tocmai a ancorat. Cu toate că Peter Pan avea avans cam de o oră, sprintul final ne-a adus în coada lor. Ni se indică pontonul la care avem locul rezervat, strângem velele și pornim motorul.
Gata. Defilăm la relanti printre diguri și nave amarate. Suntem așteptați de un zodiac ce ne dă parâma de mooring. Teranga e legată: ce spectacol trist! Debarcăm. Punem punct cu o fotografie de grup, ne luăm rămas bun unii de la alții, apoi și de la echipajele lui Nefeli și Peter Pan.

Echipajul Terangăi

Șoferul pleacă să aducă mașina. Bagajele sunt făcute. N-a durat nici trei minute ca să redevenim tereștri. Ce ușor e să trădezi! Calculez când voi ajunge acasă, mă îmbăt de senzația pământului ferm de sub tălpi. Am trăit prea departe de apă pentru a mă mai schimba, dar ca numitor comun îmi place natura sub toate aspectele ei.
Habitaclul mașinii îmi e familiar căci e mediul în care trăiesc zi de zi. Habitaclul mașinii și logoul Windows încep să fie plictisitoare. Pe lungul drum spre casă rememorez episoade din ultimele săptămâni și-mi dau seama că m-aș putea obișnui cu așa ceva. E de bine? Probabil că da, devreme ce în viață singura constantă este schimbarea. Grecia, efcharisto!

One Response to O săptămînă în Egeea

  1. Rotund Alexandra spune:

    Mulțumesc, Kiru!
    „Am fost” cu voi în Grecia!

Lasă un răspuns